ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 658/2024

Ședința publică din data de 06 martie 2024

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 28.07.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 949.319,63 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective și a dobânzii legale aferente (calculată de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății), reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan de 270 mp situat în București calea Moșilor nr. 257, sectorul 2 și valoarea de 1.449.700 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/1.09.2009.

Prin întâmpinarea depusă la 8.11.2021, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

La data de 9.03.2022, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus la dosar cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L., B. și C..

Prin sentința civilă nr. 1022 din 17 iunie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, pe cale de consecință, a respins cererea formulată de reclamant ca prescrisă.

Prin decizia nr. 470A din 28 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul - reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 1022/17.06.2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2021.

A respins, ca nefondată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata A. S.R.L. și de intimatele B. și C..

Împotriva deciziei nr. 470A din 28 martie 2023 a declarat recurs principal reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, și recurs incident chemata în garanție C., în nume propriu și în calitate de succesoare a chematei în garanție B..

4.1. Recursul reclamantului Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Arată recurentul că instanța de apel a reținut eronat că momentul obiectiv al începutului termenului de prescripție este momentul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau cel la care au fost emise titlurile de conversie de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Sub un prim aspect, recurentul învederează că simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a existenței pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare nu generează, prin sine, existența unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face decât printr-o nouă evaluare.

Pe cale de consecință, recurentul-reclamant susține că era în imposibilitatea de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de Curtea de Apel București, aceasta fiind stabilită atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii ei, doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. D. S.R.L..

În consecință, rezultă că instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021, emise de autoritatea pârâtă, prin care acesta a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

În susținerea motivelor de recurs, recurentul se prevalează de aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019, depusă la dosar, cu titlu de practică judiciară.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se invocă existența unor argumente contradictorii în cuprinsul deciziei civile recurate, arătându-se că, deși curtea de apel nu modifică hotărârea primei instanțe de fond, reține totuși un alt moment de la care începe să curgă termenul de prescripție.

4.2. Recursul chematei în garanție C., în nume propriu și în calitate de succesoare a chematei în garanție B., întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privește soluția instanței de apel în legătură cu cheltuielile de judecată pretinse de parte în respectiva cale de atac.

Astfel, în esență, se susține că hotărârea atacată nu cuprinde motivele, pe care se întemeiază, în condițiile în care instanța de apel nu a făcut nicio referire la solicitarea formulată de către părți, în sensul acordării cheltuielilor de judecată.

Totodată, se susține contradictorialitatea hotărârii, raportat la faptul că instanța menționează, pe de-o parte, că dă eficiență prevederilor art. 453 din C. proc. civ. iar, pe de altă parte, respinge ca neîntemeiată cererea, având ca obiect cheltuielile de judecată.

În aceeași măsură, se invocă și cea de-a treia ipoteză reglementată prin cazul de casare invocat, și anume că hotărârea ar cuprinde motive străine de natura cauzei, având în vedere că instanța face referire în cuprinsul hotărârii la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de o persoană, care nu este parte în prezentul litigiu (intimatul E.).

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 11 august 2023, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a expus o scurtă circumstanțiere a cauzei și a invocat excepția inadmisibilității recursului, arătând că recurentul nu a motivat temeinic cererea de recurs.

Totodată, intimata susține că reclamantul înțelege să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară (decizia nr. 501 din 15 martie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021), în sensul că, inclusiv în ipoteza în care ne raportăm la momentul obiectiv ori la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii.

Totodată, prin întâmpinările înregistrate la dosar la data de 03 august 2023 și, respectiv 17 august 2023, intimatele-chemate în garanție S.C. A. S.R.L. și C., în nume personal și în calitate de succesor de pe urma intimatei B., au solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat, arătând, în esență, că instanța de apel a apreciat corect ca fiind formulată acțiunea cu încălcarea termenului de prescripție de 3 ani. Totodată, s-a susținut că nu poate fi avută în vedere nici existența unei cotradictorialități a deciziei din apel, în condițiile în care aceasta se invocă în raport cu hotărârea primei instanțe de fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

II.1 Examinând recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, respectiv art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Prezenta acțiune are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 949.319,63 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective și a dobânzii legale aferente, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafață de 270 mp situat în București, Calea x, Sector 2 și valoarea de 1.449.700 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/01.09.2009.

În justificarea demersului, reclamantul a invocat decizia nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României, care, în urma raportului de control nr. x/26.04.2013 efectuat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în perioada 01.01.2009-31.12.2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerințelor standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a stabilit în sarcina președintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare, care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011, luarea măsurilor de expertizare și reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerințele impuse și care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entității auditate obligația de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate și întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia.

Se reține că legalitatea și temeinicia deciziei nr. 10/10.10.2013 emise de Curtea de Conturi a României a fost verificată în justiție, cu consecința menținerii ei prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin nerecurare.

Temeiul juridic invocat de reclamant a fost reprezentat de prevederile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum și cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în speță, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârșirii ei.

Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și omologarea de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x/01.09.2009, aspect ce a condus la emiterea deciziei nr. 5465/23.04.2009. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenței semnificative între evaluarea întocmită de către S.C. A. S.R.L. și valoarea stabilită de către expert evaluator S.C. D. S.R.L..

Fiind vorba de un drept de creanță circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2009, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piață a proprietății imobiliare evaluate, instanța de apel a reținut, în mod corect, incidența art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea dispozițiilor legale menționate, instanța de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripție în prezenta cauză este cel la care reclamantul trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate.

Conform dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătorește determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Textul de lege se referă doar la momentul cunoașterii pagubei nu și al celui al cunoașterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului stabilit de lege - 3 ani -, aplicabil speței, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia.

Totodată, se observă că legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite să acționeze.

Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității prescripției extinctive, adică scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv, de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existența diferențelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa înaintea datei respective, întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului despre care afirmă că a luat cunoștință doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de S.C. D. S.R.L..

Susținerea recurentului-reclamant nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și, respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element, care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive, pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa.

În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoașterii întinderii și, respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripție indicând drept moment de început al curgerii prescripției pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță, prin transmiterea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18.01.2021, decurgând din diferențele de valoare a imobilului constatate în privința raportul de evaluare întocmit în 2009.

Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor, care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

Se reține că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și 2 reprezentanți ai Ministerului Finanțelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e).

De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele și pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanță împotriva statului și era valorificat prin conversia acestuia în acțiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a), ce a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Cu privire la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, și trecută în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Având în vedere acest ansamblu normativ, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâte în procedura de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare în anul 2009 și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant trebuia să acționeze cu diligență pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, la o dată cât mai apropiată de data săvârșirii faptei ilicite reclamate.

Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existența pagubei și a celui care răspunde de ea chiar la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reține recurentul-reclamant putea și trebuia să facă verificări cu privire la acuratețea și legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite. În acord cu alte hotărâri pronunțate în această materie, Înalta Curte apreciază că acest interval rezonabil de timp nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 3 ani de la data comiterii faptei, timp în care, printr-o diligență necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea și trebuia să fie identificată.

În acest interval maxim, socotit de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, recurentul-reclamant putea și trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind, prin urmare, momentul care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului, potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă.

Pe acest aspect, instanța de apel a reținut, în mod corect, incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal.

În acest context, este nefondată critica recurentului privind interpretarea de către instanța de apel a efectelor Deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii și aplicarea acestora, în prezenta cauză.

Art. 514 din C. proc. civ. enunță scopul reglementării recursului în interesul legii, ca fiind acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești. Interpretarea unitară este posibilă tocmai prin pronunțarea instanței supreme asupra recursului în interesul legii, iar aplicarea unitară prin caracterul obligatoriu al deciziilor date în interesul legii, prevăzut în art. 517 alin. (4) C. proc. civ.. Data publicării deciziei în Monitorul Oficial este cea de la care hotărârea dată în interesul legii devine obligatorie pentru instanțe, ceea ce prespune că, de la acest moment, în soluționarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii -în speță, natura juridică a actului de control al Curții de Conturi și efectele asupra începutului termenului de prescripție - instanțele vor trebui să țină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte.

Înalta Curte constată că excepția prescripției dreptului la acțiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente din cuprinsul Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, incidentă în cauza dedusă judecății, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia.

Pe cale de consecință, statuările cu valoare de principiu ale instanței supreme prin Decizia nr. 19/2019 sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză și demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție, de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

Ca atare, este corect raționamentul instanței de apel potrivit căruia un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil, raportat atât, pe de o parte, la durata demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei, astfel cum au fost indicate de parte, precum și la mijloacele juridice, financiare și logistice de care dispune Guvernul României, ca autoritate publică a puterii executive ce asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice, cât și, pe de altă parte, la faptul că pentru ca reclamantul să poată acționa în instanță la acesta se adaugă și termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În orice caz, un interval de 8 ani pentru efectuarea de către Guvern a unui control care i-ar fi permis să identifice deficiențele în activitatea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietății, ce ar face ca acțiunea, introdusă la 11 ani de la producerea pagubei, să fie depusă totuși în termenul de prescripție (de 3 ani), este, așa cum a reținut și instanța de apel, cu mult peste ceea ce se poate considera un termen rezonabil.

Așadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurentul-reclamant să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripției, aplicabil speței, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate acele elemente care l-ar fi îndreptățit să acționeze (data la care debitorul împotriva căruia și-a îndreptat acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță - 2021).

În acești termeni, demersul judiciar al recurentului-reclamant reprezintă unul care, pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăși finalitatea prescripției extinctive, aceea de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în ședința publică de astăzi, 06 martie 2024, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă.

Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeași problematică ca cea invocată și prin motivele prezentului recurs.

Prin urmare, se reține că această apărare este fondată, însă că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părți, obiect și cauză.

Prin cel de-al doilea motiv de casare, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de prim control judiciar, deși nu a împărtășit argumentarea tribunalului cu privire la momentul subiectiv și momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție, stabilind alte momente, contrare argumentării oferite de tribunal, a respins apelul formulat, existând astfel o contradicție între considerentele deciziei recurate și soluția de respingere a apelului, ca nefondat.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate invocat, care vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., recurentul s-a referit la teza privind motivarea contradictorie.

Practic, ceea ce critică recurentul subsumat acestui motiv de casare este contradicția între, pe de-o parte, decizia recurată și hotărârea primei instanțe, iar, pe de altă parte, între considerentele hotărârii atacate și soluția dată asupra fondului apelului.

Critica este nefondată.

Înalta Curte observă că instanța de apel, ținând cont de limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, a schimbat considerentele reținute de tribunal în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă și a oferit propria motivare care să susțină soluția de menținere a hotărârii pronunțate în primă instanță, aceea de respingere a acțiunii formulate, ca prescrisă.

Astfel, instanța de apel a reținut, spre deosebire de prima instanță, că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este momentul la care apelantul-reclamant trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate, în condițiile în care acesta avea obligația să verifice activitatea pârâtei, prin efectuarea sistematică și din oficiu a unor controale, la intervale regulate și rezonabile. Din această perspectivă, curtea de apel a apreciat că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate apărea ca fiind rezonabil pentru ca reclamantul să poată acționa în sensul arătat, moment la care se adaugă și termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Din cuprinsul deciziei recurate, se poate observa că instanța de apel a exprimat, pe larg, argumentele care îi susțin aprecierea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție, prin raportare la dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, considerentele astfel expuse fiind clare și concise, chiar dacă în parte sunt diferite de cele ale primei instanțe.

Întrucât prin intermediul apelului se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii primei instanțe, realizându-se o rejudecare în fond a cauzei, în limita a ceea ce s-a apelat, în cazul în care se adoptă soluția primei instanțe, în motivarea deciziei, instanța de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanțe și să le însușească sau poate să prezinte propriile argumente în susținerea aceleiași soluții pronunțate în cauză.

Or, în acest context, nu poate fi primită susținerea recurentului vizând existența unor motive contradictorii, în condițiile în care se afirmă o contradictorialitate la nivelul considerentelor deciziei pronunțate în apel cu cele reținute de prima instanță.

În acest sens, se cuvine a fi subliniat că, prin prisma pct. 6 al art. 488 din C. proc. civ., motivarea contradictorie trebuie să se regăsească în decizia din apel și nu să fie în legătură cu o altă hotărâre pronunțată într-o etapă procesuală anterioară.

Analizând în continuare critica recurentului din perspectiva contradictorialității între considerente și dispozitiv, se observă că instanța de apel a examinat, în detaliu, criticile din apelul declarat de reclamant și a constatat că sunt neîntemeiate, drept pentru care apelul a fost respins, aspect ce se regăsește și în dispozitivul deciziei atacate, astfel că și din acest punct de vedere existența unor motive contradictorii nu poate fi reținută.

Îndatorirea de a motiva coerent și unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicții între considerente sau între unele considerente și dispozitiv, constituie o garanție pentru justițiabili, în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

Curtea de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluția din dispozitiv și nici nu există considerente contradictorii.

Criticile recurentului nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția dată excepției prescripției extinctive, astfel că dezlegarea tranșată prin hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

II.2. Examinând recursul chematei în garanție C., în nume propriu și în calitate de succesoare a chematei în garanție B., prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că și acesta este nefondat, după cum urmează:

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-chemată în garanție critică soluția instanței de apel în privința dezlegării date asupra solicitării acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată în faza apelului, din perspectiva tuturor celor trei ipoteze la care se referă cazul de casare invocat, susținând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei.

În ceea ce privește prima deficiență invocată, în sensul nemotivării hotărârii, Înalta Curte constată că aceasta nu se verifică în cauză, instanța, cu respectarea efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii tribunalului, în limitele motivelor de apel formulate de apelantul-reclamant, răspunzând tuturor criticilor și argumentând pe larg soluția de respingere a apelului. Totodată, instanța a făcut referire și la solicitarea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea pronunțată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părți, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată".

Obligarea la plata cheltuielilor de judecată are în vedere culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. În aceste condiții, partea aflată în culpă procesuală, va suporta, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în cauză de partea adversă, care a câștigat procesul.

În cauză, curtea de apel a făcut aplicarea dispozițiilor anterior citate, arătând că, față de soluția ce urmează a pronunța în cauză, respectiv aceea de menținere a hotărârii instanței de fond, prin care fusese și respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta ANRP, solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate de chemații în garanție nu poate fi primită, aceștia neputând fi considerați părți care au câștigat procesul.

Potrivit consemnărilor din practicaua sentinței nr. 1022 din 17 iunie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, față de depășirea momentului formulării cererii de chemare în garanție, după termenul în care se putea depune și întâmpinarea, a apreciat că această cerere este tardiv formulată, respingând-o astfel ca inadmisibilă.

Soluția astfel pronunțată nu a fost atacată în etapa procesuală a apelului, astfel că hotărârea tribunalului a rămas definitivă sub acest aspect, recurenta C. nedobândind calitatea de parte în dosar, în sensul art. 55 din C. proc. civ., iar menținerea eronată a acesteia în citativ, și citarea acesteia în fața instanței de apel, neputând avea consecințe în sensul schimbării aspectului de fapt anterior relevat.

Prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. au fost invocate, interpretate și aplicate corect de Curtea de Apel București, întrucât, în circumstanțele cauzei pendinte, reținute de instanța anterioară - formularea unei pretenții împotriva chematului în garanție, pretenție care nu a fost respinsă în considerarea soluției adoptate în privința respingerii cererii de chemare în judecată, ci ca urmare a admiterii unei excepții de procedură referitoare la cererea de chemare în garanție, în virtutea principiului independenței procesuale - raportul juridic de drept procesual s-a legat doar între pârâta ANRP și terțele persoane beneficiare ale despăgubirilor plătite de pârâtă, astfel că nu există un raport juridic procesual direct între reclamant și chemata în garanție, întrucât pretențiile reclamantului nu au vizat obligarea acestuia la o anumită conduită.

Așadar, având în vedere că acordarea cheltuielilor de judecată se află într-o dependență față de soluția dată cererii de apel, care a fost în sensul menținerii ca legale și temeinice a hotărârii tribunalului, considerentele instanței de apel apar ca fiind corecte și nu relevă o cotrarietate, în sensul pretins de recurentă, care nu era îndreptățită la primirea cheltuielilor de judecată, nefiind parte în dosar și, deci, nici parte care a câștigat procesul în relație cu reclamantul, care a pierdut acest proces.

În fine, cât privește susținerea potrivit căreia hotărârea atacată ar cuprinde motive străine de natura pricinii, nici aceasta nu este fondată, ipoteza relevată fiind incidentă doar în cazul în care hotărârea ar cuprinde numai considerente ce vizează o altă cauză.

Simpla menționare eronată a numelui unui participant la judecată (greșeală care putea, de altfel, fi îndreptată doar prin intermediul procedurii prevăzute de art. 442 C. proc. civ.), nu poate echivala cu aplicarea greșită de către instanță a unor reguli de procedură care nu au legătură cu litigiul dedus judecății.

Față de considerentele expuse anterior se reține că susținerile recurentei nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt și în drept, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății fiind susținută de considerente ce nu se contrazic, și care conduc la soluția din dispozitiv.

În concluzie, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a motivat judicios soluția pronunțată, motiv pentru care vor fi respinse criticile vizând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. și, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de C., în nume propriu și în calitate de succesoare a chematei în garanție B..

Totodată, în raport cu considerentele mai sus arătate, în sensul că persoana care nu a dobândit calitatea de parte în proces nu poate pretinde acordarea cheltuielilor de judecată, și cu atât mai puțin de la recurentul-reclamant, cu care nu are un raport juridic procesual direct (ținând seama și că ANRP nu a declarat recurs), Înalta Curte va respinge și solicitarea de acordare a acestor cheltuieli aferente fazei procesuale a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, și recursul incident declarat de chemata în garanție C., în nume propriu și în calitate de succesoare a chematei în garanție B., împotriva deciziei civile nr. 470A din 28 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta chemată în garanție C., în nume propriu și în calitate de succesoare a chematei în garanție B..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 06 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.