ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 798/2021

Ședința publică din data de 8 aprilie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată la 11 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului Brașov, reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.R.L., D., E. și F., G. și H., să se dispună următoarele:

Prin sentința civilă nr. 182/S din 26 iulie 2019, Tribunalul Brașov a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâta S.C. C. S.R.L..

A respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B. în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.R.L., D., E. și F., prin curator avocat L., G. și H..

A respins cererea pârâtei S.C. C. S.R.L. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

A stabilit onorariu definitiv pentru curator avocat L. la suma de 1000 RON și a obligat pe reclamantă să plătească suma de 800 RON cu titlu de diferență onorariu curator. Executorie cu privire la onorariul curatorului.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 1 iulie 2018, reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar B., a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1666/Ap din 4 decembrie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul declarat reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B. împotriva încheierii din 1 iulie 2018 și a sentinței civile nr. 182/S din 26 iulie 2019 pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă.

A obligat pe apelantă să plătească suma de 8970 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

A stabilit onorariu definitiv pentru curator avocat L. la suma de 1000 RON, obligând pe apelantă să plătească această sumă.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Brașov, reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B. a declarat recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea din apel este parțial nemotivată, instanța omițând să analizeze anumite critici ale reclamantei A. S.A. împotriva hotărârii instanței de fond, respectiv:

- faptul că dobânditorii subsecvenți ai imobilelor revendicate nu au fost de bună-credință. Absolut niciunul dintre pârâți nu a formulat o acțiune în regres față de vânătorii de la care au achiziționat imobilele. Dobânditorii succesivi ai imobilului nu au făcut minime diligențe pentru a se interesa de situația imobilului și mai ales starea dosarului penal aflat pe rolul Tribunalului Bihor, cu toate că acestea sunt acte publice;

- faptul că cel puțin dobânditorii G. și C. S.R.L. sunt persoane afiliate și figurează în majoritatea tranzacțiilor privind dobândirea imobililor deținute de către debitoarea A. S.A.;

- faptul că nu s-a probat în vreun fel achitarea unei sume de bani, mențiunile privind încasarea prețului fiind făcute doar scriptic în cadrul contractelor de vânzare.

Instanța de apel a preluat în cea mai mare parte argumentele expuse de instanța de fond, fără a efectua o analiză proprie și fără a cerceta toate motivele de apel formulate de reclamantă, apreciind că instanța de apel a făcut o motivare insuficientă a hotărârii pronunțate, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Recurenta-reclamantă arată că hotărârea este contradictorie întrucât în motivare s-a reținut că " o expertiză evaluatorie nu este utilă soluționării cauzei". Acțiunea dedusă judecății a avut un capăt de cerere distinct prin care reclamanta a solicitat expres obligarea pârâților E. și F. să îi achite lipsa de folosință pe ultimii trei ani pentru terenurile de mai sus, evaluată provizoriu la 50.000 RON.

Instanța de apel a analizat în mod sumar apelul formulat, în condițiile în care era imposibilă determinarea lipsei de folosință (precizată, în mod generic de reclamant, prin acțiune), fără existența unui raport de expertiză efectuat de un expert autorizat.

De asemenea, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a cercetat în mod superficial criticile sale în legătură cu antepronunțarea. Prin respingerea probei cu expertiza evaluatorie (prin care reclamanta dorea să fie evaluată lipsa de folosință pentru cei trei ani anterior formulării acțiunii), instanța de fond s-a antepronunțat asupra soluției pe fondul cauzei, de respingere a acțiunii.

Prin apelul formulat, reclamanta a criticat și a solicitat expres cenzurarea modului în care instanța de fond a analizat probele, reținând că "având în vedere modalitatea în care a fost redactată acțiunea, instanța apreciază că poate duce la soluționarea petitului respectiv, motiv pentru care va respinge această probă".

Recurenta-reclamantă apreciază ca fiind contradictoriu modul în care instanța a antamat și a soluționat cererea de probatoriu, nerezultând motivul pentru care instanța de fond a înțeles să respingă această solicitare, în condițiile în care era imposibilă determinarea lipsei de folosință în lipsa unui raport de expertiză efectuat de un expert autorizat.

Arată că hotărârea contravine dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a analizat probele, ignorând în totalitate înscrisurile noi prin care s-a urmărit să se probeze alte tranzacții similare (anulate în mod definitiv de instanțe) în care au figurat părți din prezenta cauză. Deși a reținut că pârâții ar fi de bună-credință, nu s-a administrat nicio probă cu înscrisuri din care să rezulte că au fost de bună-credință și că ar fi achitat prețul imobilelor.

O ultimă critică se referă la faptul că instanța de apel ar dispus acordarea unor cheltuieli de judecată exagerate/nejustificate, având în vedere faptul că dosarul s-a soluționat la primul termen de judecată.

În ceea ce privește cheltuielile acordate curatorului special, apreciază că sunt nejustificat de mari, în condițiile în care din cuprinsul încheierii de ședință rezultă că curatorul a solicitat desemnarea unui alt reprezentant având în vedere că nu mai figurează înscris pe listă.

Cât privește suma de 8.970 RON cu titlu de onorariu de avocat, arată că și aceasta sunt exagerat de mare, fiind în contradicție cu munca prestată de avocat și durata litigiului dedus judecății, instanța nefăcând aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 11 februarie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B. și a fixat termen la 8 aprilie 2021.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Astfel, instanța de apel a arătat, referitor la capătul principal de acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute a transmisiunilor succesive ale imobilului revendicat, că a fost tardiv formulat. Instanța și-a întemeiat soluția pe analiza situației de fapt - respectiv împrejurarea că primul înstrăinător a operat înscrierea în cartea funciară în anul 2008, iar acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 11 octombrie 2018 - raportată la textul de lege incident acestei situații de fapt.

În condițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, în forma în vigoare la data înscrierii dreptului în cartea funciară, acțiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii, a titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greșita calificare a dreptului înscris, se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credință și prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărții funciare, în termen de trei ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, afară de cazul când dreptul material la acțiunea de fond nu s-a prescris.

Prin urmare, analiza bunei sau relei-credințe a subdobânditorului imobilului înscris în cartea funciară, de natură să atragă eventuala rectificare a înscrierii, cu consecința nevalabilității transmiterilor succesive, poate fi făcută numai în termen de trei ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere. Or, de vreme ce s-a reținut că S.C. C. S.R.L., înstrăinătoarea către G. și H. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 3 octombrie 2008, își înscrisese dreptul de proprietate cel puțin la nivelul anului respectiv, când a dispus prin vânzare de imobil ca proprietar tabular - recurenta necontestând acest aspect - înseamnă că în anul 2018, când s-a cerut constatarea nulității contractului sus-menționat, acțiunea în rectificare era prescrisă.

În aceste condiții, instanțele de fond au reținut în mod corect că, acțiunea în rectificare fiind prescrisă, buna-credință a dobânditorilor subsecvenți este prezumată până la dovada contrară. Or, s-a arătat că prin sentința penală nr. 121/07.08.2015 a Tribunalului Bihor, definitivă conform deciziei penale nr. 575/A/21.09.2015 a Curții de Apel Oradea, instanța a dispus restabilirea situației anterioare datei de 29.09.2000 pentru reclamantă și anularea tuturor contractelor de vânzare-cumpărare prin care a fost înstrăinat întreg activul S.C. A. S.A., printre care și contractul de vânzare-cumpărare nr. x/01.11.2001, cu actul adițional nr. x/25.05.2005. Însă, contractele de vânzare-cumpărare atacate în cauză de reclamantă sunt ulterioare datei avute în vedere de instanțele penale și au ca obiect transmiterea succesivă către pârâții din speță, cu titlu oneros a acelorași imobile care au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/01.11.2001, încheiat între reclamantă și S.C. M. S.R.L., societate în prezent radiată. Mai mult, ambele instanțe au reținut că analiza sentinței penale a condus la concluzia că în procesul penal nu au fost făcute niciun fel de statuări asupra cauzei ilicite a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între S.C. M. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. și a prezumării cauzei licite a oricărei convenții; în aceste condiții, reclamanta avea obligația să indice care a fost fapta ilicită săvârșită prin încheierea convenției și care este justificarea acesteia.

Față de cele ce preced, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de apel analizând prioritar aspectele referitoare la tardivitatea cererii de rectificare a cărții funciare, de natură să nu mai facă necesară verificarea tuturor aspectelor menționate în cererea de recurs.

Nu este întemeiată nici critica constând în analiza superficială a apelului cât privește imposibilitatea determinării lipsei de folosință în lipsa unui raport de expertiză efectuat de un expert autorizat. Critica nu este întemeiată de vreme ce expertiza ar fi fost necesară numai pentru analiza cererilor accesorii. Or, câtă vreme capătul principal de acțiune a fost respins, nu se mai justifica analiza cererilor a căror soluție depindea de acesta. Drept urmare, nu poate fi făcută aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța de recurs apreciază, în analiza aceluiași motiv de recurs, că instanța superioară de fond a răspuns motivat și criticilor privitoare la faptul că, respingând cererea de probatorii, prima instanță s-a antepronunțat. S-a arătat, în mod întemeiat, că prin respingerea cererii de încuviințare a probei cu expertiză evaluatorie, instanța de fond nu a antamat în niciun fel rezultatul final al procesului având ca obiect principal constatarea nulității absolute a unor contracte de vânzare-cumpărare, petitul privind evaluarea lipsei de folosință fiind unul subsidiar.

Cât privește critica referitoare la faptul că instanța de apel nu a analizat probele administrate în cauză, instanța de recurs va constata nulitatea acesteia, față de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. care permite ca în recurs să poată fi invocate numai motive de nelegalitate.

În fine, nu este întemeiată nici critica privitoare la modul în care instanța de apel a soluționat cererile vizând onorariul curatorului special, respectiv cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată apelanta.

Cum în recurs nu se poate verifica însuși cuantumul acordat cu titlu de cheltuieli de judecată, ci numai dacă au fost respectate sau nu criteriile de reducere a acestora, instanța de recurs arată, în primul rând, că art. 451 alin. (2) și (3) C. proc. civ. permite numai reducerea onorariului avocatului, respectiv a onorariului experților judiciari și a specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3) C. proc. civ. Față de precizarea expresă a legiuitorului, onorariul curatorului special - care se prezintă în cauză în această calitate, iar nu ca avocat - nu poate fi redus în recurs.

În al doilea rând, se constată că onorariul de 10.000 RON, solicitat în apel de către apărătorul S.C. C. S.R.L., a fost redus la 8970 RON. Instanța de recurs apreciază că a fost respectat criteriul privitor la activitatea desfășurată de avocat, de vreme ce acesta a depus întâmpinare și a pus concluzii orale asupra apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei nr. 1666/Ap din 4 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 aprilie 2021.