ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1335/2021

Ședința publică din data de 03 martie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10.04.2017 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca (D.G.R.F.P.), D.G.R.F.P. Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu-Mare, Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj-Napoca, a solicitat instanței anularea deciziei nr. 620/10.10.2016 privind soluționarea contestației împotriva deciziei de impunere; anularea deciziei de impunere nr. x/31.05.2016 și a raportului de inspecție fiscală nr. x/31.05.2016; exonerarea de plata sumei de 853.085 RON reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar conform deciziei de impunere; anularea deciziei nr. 738/22.11.206 - decizie de soluționare a contestației înregistrate sub nr. x/01.11.2016; anularea deciziei privind obligații de plată accesorii nr. x/09.09.2016 și a deciziei de impunere privind obligații fiscale stabilite în urma corecțiilor evidenței fiscale nr. x/13.09.2016 emisă de A.C.M. Cluj; exonerarea de plata sumei de 431.525 RON reprezentând accesorii aferente impozitului pe profit; anularea notificării privind obligații restante nr. x/11.10.2016 și a deciziei nr. 19842/07.11.2016; restituirea sumei de 1.284.610 RON reprezentând impozit pe profit și accesorii, achitată ca urmare a emiterii actelor fiscale, obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 117/2018 din 09 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția inadmisibilității invocată de pârât. A fost admisă în parte acțiunea, au fost anulate: decizia nr. 620/10.10.2016; decizia de impunere x din 31.05.2016; decizia nr. 738 din 22.11.2016; decizia nr. x/09.09.2016; decizia nr. x/13.09.2016; notificarea nr. x/11.10.2016, decizia nr. 19842/07.11.2016 și a fost exonerată reclamanta de plata sumei de 853.085 RON reprezentând impozit pe profit, precum și de plata sumei de 431.525 RON reprezentând accesorii. A fost respins petitul privind restituirea și au fost obligate pârâtele, în solidar, să achite reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 11.070 RON.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj-Napoca.

3.1. În motivarea cererii de recurs întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, a redat cu fidelitate susțineri din întâmpinarea depusă în dosarul de fond .

3.2. În motivarea cererii de recurs întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj-Napoca a arătat, cu privire la anularea deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/9.09.2016 pentru suma de 362.937 RON, a deciziei de impunere privind obligațiile fiscale stabilite în urma corecțiilor fiscale evidenței fiscale nr. x/13.09.2016 pentru suma de 68.588 RON, că instanța de fond a respins excepția inadmisibilității și nu s-a pronunțat în niciun fel asupra excepției lipsei de interes invocate în întâmpinare.

Referitor la excepția inadmisibilității a invocat disp. art. 50 din Legea 207/2015 precizând că organul fiscal emitent, din oficiu sau la cererea contribuabilului/plătitorului, emite un nou act administrativ fiscal prin care desființează sau modifică în mod corespunzător actele administrative fiscale prin care s-au stabilit creanțe fiscale accesorii sau actele administrative fiscale subsecvente. Chiar dacă norma nu înlătură accesul la instanță pentru anularea actelor administrative fiscale care stabilesc accesorii, atât timp cât legiuitorul a stabilit o procedură obligatorie pentru organul fiscal, de desființare sau modificare a actelor sus menționate, acțiunea în anularea acestora este inadmisibilă și încarcă inutil activitatea instanței. Emiterea unui nou act administrativ fiscal prin care se desființează sau modifică în mod corespunzător actele administrative fiscale prin care s-au stabilit creanțe fiscale accesorii este atributul exclusiv al organului fiscal și nu al instanței.

A mai susținut că prima instanță a încălcat disp. art. 248 C. proc. civ. prin faptul că nu a pus în discuția părților și nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei de interes invocate în întâmpinare. Mai mult, singurul argument al reclamantei cu privire la pretinsa nelegalitate a deciziilor de accesorii este legat de faptul că obligațiile fiscale principale au fost stabilite în mod nelegal.

Prin acțiune nu se invocă niciun motiv de nelegalitate sau netemeinicie a dobânzilor și penalităților, iar până la acestă dată nu există o decizie definitivă a instanței, de anulare a debitului principal.

Referitor la anularea notificării nr. x/11.10.2016 și a deciziei nr. 19842/07.11.2016, recurenta a susținut că instanța nu a pus în discuția părților excepția inadmisibilității invocate în întâmpinare, prin prisma faptului că acestea nu sunt acte administrative fiscale susceptibile de a fi atacate conform art. 1 din Legea 554/2004. Prin această notificare i s-a adus la cunoștință reclamantei cuantumul obligațiilor fiscale restante, pe care le înregistra în evidența organului fiscal.

În acest sens, recurenta a invocat disp. art. 162 alin. (1) și (3) din Legea 207/2015, Ordinul ANAF nr. 558/2016 din care rezultă că notificarea are caracterul unei simple înștiințări cu privire la obligațiile fiscale restante, iar prin adresa nr. x/07.11.2016, recurenta a constatat că de la data notificării și până la data publicării listelor privind obligațiile fiscale restante, societatea nu mai figura cu obligații fiscale restante care îndeplineau condițiile de a fi publicate pe pagina de internet a organului fiscal.

În ceea ce privește anularea deciziei nr. 620/10.10.2016 și a deciziei de impunere x din 31.05.2016, recurenta a precizat că achiesează în totalitate la motivele de recurs formulate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare.

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității celor două recursuri având în vedere că ele nu reprezintă altceva decât o reluare mot a mot a argumentelor din întâmpinările depuse în fața instanței de fond și a alegațiilor expuse în conținutul actelor administrative fiscale contestate. În actuala reglementare, recursul este o cale de atac de reformare, fără a fi un al treilea grad de jurisdicție, care a urmărit să supună instanței de recurs examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În acest sens a invocat Decizia Curții Constituționale nr. 747/2014 și a susținut că recurentele au invocat doar formal motivul de recurs prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

II.1 Referitor la excepția nulității recursurilor, constată că este întemeiată doar cu privire la recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, întrucât acesta reprezintă o redare fidelă a susținerilor din întâmpinarea depusă în dosarul de fond .

Înalta Curte constată că prin cererea de recurs această recurentă nu a formulat critici cu privire la argumentele de drept avute în vedere de instanța de fond la pronunțarea soluției a cărei legalitate este supusă controlului instanței de recurs.

Faptul că recurenta își exprimă dezacordul cu privire la soluția primei instanțe prin reluarea susținerilor din întâmpinare nu înseamnă că prezintă în cuprinsul cererii de recurs motive de nelegalitate dintre cele prevăzute expres și limitativ de disp. art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia se poate solicita instanței de control judiciar, în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, reformarea hotărârii pronunțate de instanța de fond sau de instanța de apel în anumite cazuri stabilite de lege.

Conform prevederilor legale în vigoare, recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale aplicabile. Astfel, motivele de recurs vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc. civ. anterior în care motivele vizau și netemeinicia acesteia.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, în soluționarea căii de atac a recursului, instanța nu poate proceda la o reanalizare a susținerilor părților din fața instanței care a pronunțat hotărârea recurată, în cauză a susținerilor din întâmpinare, ci numai la examinarea motivelor de nelegalitate care trebuie menționate în cererea de recurs, în conformitate cu disp. art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. care stabilesc că cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În condițiile în care lipsesc din cererea de recurs motivele de nelegalitate prin prisma cărora recurenta consideră sentința nelegală, cererea de recurs este lovită de nulitate.

Excepția nu poate fi însă reținută în ceea ce privește cel de-al doilea recurs, având în vedere că recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj-Napoca a menționat câteva critici de nelegalitate în cererea de recurs, acestea vizând nepronunțarea asupra unor excepții pe care le-a invocat prin întâmpinare, respectiv: excepția lipsei de interes cu privire la anularea deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/9.09.2016, a deciziei de impunere privind obligațiile fiscale stabilite în urma corecțiilor fiscale evidenței fiscale nr. x/13.09.2016; excepția inadmisibilității referitoare la cererea de anulare a notificării nr. x/11.10.2016 și a deciziei nr. 19842/07.11.2016.

De asemenea, a invocat soluționarea greșită a excepției inadmisibilității cererii de anulare a deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/9.09.2016 și a deciziei de impunere privind obligațiile fiscale stabilite în urma corecțiilor fiscale evidenței fiscale nr. x/13.09.2016.

Aceste critici se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că excepția nulității acestui recurs urmează să fie respinsă.

II.2 Pe fondul recursului declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj-Napoca, Înalta Curte reține, prin prisma motivelor de recurs invocate, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, că acesta este nefondat, față de următoarele argumente:

În urma verificărilor efectuate prin raportul de inspecție fiscală x/28.09.2015 s-a reținut, în esență, că au fost încălcate disp. H.G. nr. 44/2004, pct. 41, respectiv societatea reclamantă a înregistrat în contabilitate cheltuieli reprezentând servicii facturate de B., cheltuieli care nu erau deductibile, nu a justificat cu documente prestarea efectivă și necesitatea serviciilor. Drept consecință, constatându-se încălcarea prev. art. 21 alin. (4) Codul fiscal și pct. 48 din H.G. nr. 44/2004, prin decizia nr. 392/28.09.2015 au fost stabilite în sarcina societății reclamante obligații suplimentare în sumă de 1.609.977 RON reprezentând impozit pe profit, dobânzi și penalități.

Reclamanta a contestat decizia, iar prin decizia nr. 116/23.02.2016 contestația a fost respinsă pentru suma de 305.603 RON; a fost desființată parțial decizia de impunere prin suma de 1.305.374 RON impozit pe profit, dobânzi și penalități și au fost obligate organele de inspecție fiscală să procedeze la o nouă verificare a aceleiași perioade și a aceluiași tip de impozit ținând seama de prevederile aplicabile în speță.

Ulterior, în condițiile refacerii inspecției, prin raportul de inspecție fiscală încheiat la data de 31.05.2016, s-a reținut că: nu sunt date suplimentare; societatea a înregistrat și dedus cheltuieli cu servicii care nu erau deductibile; nu a justificat cu documente (rapoarte, studii) necesitatea prestării serviciilor facturate.

În considerarea încălcării disp. art. 21 alin. (4) din Legea nr. 571/2003, art. 21 alin. (3) lit. 3 pct. 48 din H.G. nr. 44/2004, prin decizia F-SM 274/31.05.2016 s-a stabilit în sarcina societății reclamante un impozit suplimentar în sumă de 853.085 RON.

La data de 09.09.2016 se emite decizia nr. x prin care sunt stabilite obligații accesorii în sumă de 362.937 RON. Ulterior, la data de 13.09.2016, se emite o nouă decizie - corecții, evidențe fiscale prin care se stabilesc obligații accesorii în sumă de 68.588 RON, iar la 18.10.2016 se emite și notificarea vizând obligațiile fiscale restante.

Decizia de impunere, deciziile de stabilire a accesoriilor, deciziile de corecții au fost contestate, iar prin deciziile nr. 620/10.10.2016, nr. 738/22.11.2016 contestațiile au fost respinse, în considerarea faptului că reținerile organelor de control, în raport de documente, de prevederile Legii nr. 571/2003, art. 21 alin. (4) lit. m), pct. 48 din H.G. nr. 44/2004, art. 120 din O.U.G. nr. 92/2003 sunt corecte.

Instanța de fond a admis în parte acțiunea prezentând argumentele de fapt și de drept care au stat la baza soluției pronunțate, iar în ceea ce privește excepția inadmisibilității a reținut că este neîntemeiată, întrucât norma prevede obligația autorității de a emite, din oficiu, un act de desființare a actelor vizând accesorii în situația anulării, modificării actului ce stabilește obligații principale, însă norma nu înlătură accesul la instanță pentru anularea accesoriilor și nu exclude posibilitatea ca emiterea actului să fie făcută și la cererea contribuabilului, inclusiv în etapa procedurii jurisdicționale. Or, în această fază nu s-a procedat la revocare sau desființare, context în care o eventuală desființare a actului (decizia de impunere) în fața instanței de judecată face aplicabil principiul "accesorium sequitur principale".

Recurenta a criticat soluția respingerii excepției inadmisibilității cererii de anulare a actelor administrative fiscale de stabilire a accesoriilor, prin raportare la disp. art. 50 din Legea 207/2015 potrivit cărora "(1) Actul administrativ fiscal poate fi anulat, desființat sau modificat de către organul fiscal competent în condițiile prezentului cod.

(2) Anularea ori desființarea totală sau parțială, cu titlu definitiv, potrivit legii, a actelor administrative fiscale prin care s-au stabilit creanțe fiscale principale atrage anularea, desființarea sau modificarea, totală sau parțială, atât a actelor administrative fiscale prin care s-au stabilit creanțe fiscale accesorii aferente creanțelor fiscale principale individualizate în actele administrative fiscale anulate, desființate ori modificate, cât și a actelor administrative fiscale subsecvente emise în baza actelor administrative fiscale anulate, desființate sau modificate, chiar dacă actele administrative fiscale prin care s-au stabilit creanțe fiscale accesorii sau actele administrative fiscale subsecvente au rămas definitive în sistemul căilor administrative de atac sau judiciare ori nu au fost contestate. În acest caz, organul fiscal emitent, din oficiu sau la cererea contribuabilului/plătitorului, emite un nou act administrativ fiscal, prin care desființează sau modifică în mod corespunzător actele administrative fiscale prin care s-au stabilit creanțe fiscale accesorii sau actele administrative fiscale subsecvente."

Înalta Curte apreciază, în acord cu instanța de fond, că acest text de lege nu înlătură dreptul contribuabilului în sarcina căruia au fost stabilite obligații fiscale principale și accesorii, de a se adresa instanței de contencios administrativ pentru anularea actelor administrative fiscale prin care aceste obligații au fost stabilite. Acceptarea punctului de vedere exprimat de recurentă echivalează cu negarea accesului liber la justiție, drept fundamental garantat de art. 21 din Constituția României.

Mai trebuie subliniat faptul că dispozițiile legale a căror încălcare o invocă recurenta fac referire la emiterea de către organul fiscal emitent, din oficiu sau la cererea contribuabilului/plătitorului, a unui nou act administrativ fiscal, prin care desființează sau modifică în mod corespunzător actele administrative fiscale prin care s-au stabilit creanțe fiscale accesorii sau actele administrative fiscale subsecvente.

Or, prin sentința recurată, instanța nu a dispus emiterea unui act administrativ de desființare sau modificare a actelor administrative fiscale prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei creanțe fiscale accesorii, pentru a se putea considera că a interferat cu atribuțiile stabilite de legiuitor în sarcina organului fiscal, ci a procedat la anularea acestor acte care formează obiectul acțiunii în contencios administrativ, în conformitate cu legislația în materie care stabilește că instanța de contencios administrativ poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ.

Nefondată este și critica privind nepronunțarea primei instanțe asupra excepției lipsei de interes invocate cu privire la cererea de anulare a actelor administrative fiscale sus menționate, instanța de control judiciar reținând că această excepție nu a fost invocată în cauză. Din cuprinsul întâmpinării depuse în dosarul de fond rezultă că pârâta a solicitat, în principal, respingerea ca inadmisibile și, în subsidiar, ca nefondate, a cererilor de anulare a deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/9.09.2016 pentru suma de 362.937 RON, a deciziei de impunere privind obligațiile fiscale stabilite în urma corecțiilor fiscale evidenței fiscale nr. x/13.09.2016 pentru suma de 68.588 RON, a notificării privind obligațiile fiscale restante nr. x/11.10.2016 și a deciziei nr. 19842/7.11.2016 privind soluționarea contestației fiscale.

Cu privire la decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/9.09.2016 pentru suma de 362.937 RON și la decizia de impunere privind obligațiile fiscale stabilite în urma corecțiilor fiscale evidenței fiscale nr. x/13.09.2016 pentru suma de 68.588 RON, pârâta a invocat excepția inadmisibilității, iar în cadrul acestei excepții a susținut că acțiunea judiciară în anularea acestora este inadmisibilă, reclamanta nefăcând altceva decât să încarce inutil activitatea instanței, cât și lipsită de interes, societatea neputând justifica un interes născut și actual în promovarea prezentei acțiuni.

Se reține deci, că nu a fost invocată în mod distinct de excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes, ci susținerea vizând lipsa de interes a fost subsumată excepției inadmisibilității, în raport cu aceeași motivare pârâta invocând deopotrivă inadmisibilitatea cererii de anulare a acestor acte administrative și lipsa de interes în promovarea acestei cereri.

În condițiile în care instanța de fond a analizat susținerile invocate în motivarea excepției inadmisibilității este evident că s-a pronunțat și cu privire la lipsa de interes, astfel că această critică nu poate fi reținută.

O altă critică menționată în cererea de recurs vizează faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității cererii de anulare a notificării privind obligațiile fiscale restante nr. x/11.10.2016 și a deciziei nr. 19842/7.11.2016 privind soluționarea contestației fiscale care, în opinia recurentei, nu sunt acte administrative.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că instanța de fond a făcut aplicarea principiului accesorium sequitur principale, anularea acestor acte contestate intervenind ca urmare a anulării actelor administrative prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligațiile principale.

Recurenta a invocat disp. art. 162 alin. (1) și (3) din Legea 207/2015 potrivit cărora "(1) Organele fiscale au obligația de a publica pe pagina de internet proprie lista debitorilor persoane fizice și juridice care înregistrează obligații fiscale restante, precum și cuantumul acestor obligații. (...) (3) înainte de publicare, obligațiile fiscale restante se notifică debitorilor. Obligațiile fiscale ale sediilor secundare plătitoare de salarii și venituri asimilate salariilor se notifică persoanei în structura căreia acestea funcționează."

A susținut că această notificare, fiind o operațiune material tehnică prin care se constată o anumită situație fiscală, nu reprezintă un act administrativ deoarece nu dă naștere, nu modifică și nu stinge raporturi juridice, așa cum se prevede în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Această susținere nu poate fi reținută ca argument în sensul soluționării favorabile a recursului, din moment ce art. 18 alin. (2) din Legea 554/2004 prevede că "Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății."

În consecință, prevederile legale invocate de recurentă nu susțin inadmisibilitatea cererii de anulare a celor două acte sus menționate.

În privința soluției pronunțate pe fondul cauzei, recurenta a arătat că achiesează în totalitate la motivele de recurs formulate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare. După cum s-a arătat, acest recurs este nul în lipsa unor critici de nelegalitate aduse sentinței recurate, astfel că recursul pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj-Napoca nu conține critici referitoare la nelegalitatea soluției pronunțate pe fond.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 117/2018 din 09 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj-Napoca.

Constată nul recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, împotriva sentinței civile nr. 117/2018 din 09 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj-Napoca împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 3 martie 2021.