ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1314/2021

Ședința publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12.02.2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 12069/20.12.2017 și pe fond admiterea cererii de plată nr. x/27.06.2016, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat, în esență, că, prin decizia contestată, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată nr. x/27.06.2016, pe considerentul că nu ar fi întocmită de o persoană care să aibă calitatea de creditor, întrucât autoturismul înmatriculat sub nr. x ar fi fost achiziționat în leasing, polița fiind cesionată în favoarea B. S.A. (fosta C. S.A.)

Prin sentința civilă nr. 4455 din data de 02.11.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, cererea privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat decizia nr. 12069/20.12.2017 emisă de pârât, a obligat pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată înregistrată sub nr. x/27.06.2016 și să plătească reclamantei suma de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 4455 din data de 02.11.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților arătând că motivele de nelegalitate ale sentinței recurate se circumscriu cazurilor de casare prevăzute C. proc. civ. la art. 488 alin. (1) pct. 6 ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") și art. 488 alin. (1) pct. 8 ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material").

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, motivul respingerii de către FGA a cererii de plată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. îl reprezintă faptul că, în principal, cererea de plată a fost depusă de o persoană care nu a făcut dovada calității de creditor de asigurare/împuternicit al creditorului de asigurare, astfel cum această calitate este definită de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea 213/2015 iar, în subsidiar, FGA a plătit creditorului de asigurare B. S.A. (fosta C. SA), suma de 450.000 RON, care constituie plafonul de garantare pe un creditor de asigurare stabilit prin Legea specială nr. 213/2015, art. 15 alin. (2).

Prima critică a motivelor de recurs se referă la greșita interpretare dată de prima instanță cu privire la calitatea de creditor de asigurare/împuternicit al creditorului de asigurare, astfel cum aceasta calitate este definita de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, creditorii de asigurări sunt, după caz: (i) persoana asigurată, (ii) beneficiarul asigurării, (iii) persoana păgubita (în cazul asigurării de răspundere civilă obligatorie).

Astfel, în polița de asigurare nr. 103961/12.05.2010 privind asigurarea autovehiculelor pentru avarii și furt se menționează în mod expres că această poliță de asigurare este cesionată în favoarea B. S.A. (fosta C. S.A.). Mai mult decât atât, chiar pe certificatul de înmatriculare se menționează calitatea de utilizator al S.C. A. S.R.L. și cea de proprietar al creditoarei B. S.A. (fosta C. S.A.).

Prin raportare la situația de fapt, creditorul de asigurare este B., beneficiar al poliței de asigurare, polița care de altfel i-a fost și cesionată, iar nu asiguratul S.C. A. S.R.L.

Potrivit art. 1315 alin. (1) din C. civ., "O parte poate să își substituie un terț în raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestațiile nu au fost integral executate, iar cealaltă parte consimte la aceasta".

Condițiile de bază ale cesiunii contractului sunt:

(1) prestațiile să nu fi fost încă integral executate și

(2) contractantul cedat să consimtă la cesiunea contractului.

Legea delimitează astfel sfera de aplicare a cesiunii numai din perspectiva efectelor contractelor, stabilind limitativ că acestea pot viza numai convențiile în care prestațiile părților nu au fost integral executate la data încheierii cesiunii, iar executarea parțială nu vizează totalitatea laturii active ori a celei pasive a obligației, condiții care sunt îndeplinite în ceea ce privește contractul de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment.

Prin cea de-a doua critică, recurentul-pârât invocă greșita interpretare dată de prima instanță dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Leșea nr. 213/2015, iar prin reținerea că, plafonul de garantare de 450.000 RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul D., adaugă la lege.

Dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevăd în mod expres și neechivoc faptul că, "plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment.

Or, în măsura în care, leguitorul ar fi intenționat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare (fie el de răspundere civilă obligatorie, fie facultativ) sau pentru fiecare creanță de asigurare în parte, ar fi facut-o în mod expres, folosind sintagma "pe fiecare contract de asigurare" sau "pe fiecare creanța de asigurări" și nu "pe fiecare creditor de asigurare".

Totodată, este de observat faptul ca reglementarea privește limita de despăgubire pe care o poate avea Fondul de garantare a asiguraților față de un creditor de asigurare, această definiție ca și celelalte stabilite de Legea nr. 213/2015 fiind aplicabile exclusiv în cazul falimentului unui asigurător - situația premisă a obligațiilor Fondului de garantare a asiguraților, în acord cu dispozițiile art. 10 din C. civ.:

"Legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege."

Astfel, necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilitățile FGA la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul ca FGA nu preia funcțiile unui asigurător, astfel cum stabilește explicit și neechivoc dispoziția art. 9 alin. (2) din Norma ASF 16/2016, "Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate".

Prin urmare, interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul că plafonul de garantare este stabilit nu pe un creditor de asigurare - așa cum prevede explicit textul de lege, și așa cum este definit plafonul de garantare în cadrul art. 4 lit. e) - ci pe fiecare contrat de asigurare încheiat de asigurătorul în faliment care presupune un creditor de asigurare și, în final, o creanța de asigurare, este vădit nclcgală și încalcă întreg mecanismul de garantare, astfel cum acesta este reglementat prin dispoziții legale exprese, neraportându-se nici măcar la situația deduse judecații, obligații asigurătorului în faliment derivând dintr-un contract de asigurare facultativă și nicidecum obligatorie.

Fondul de garantare a asiguraților nu are calitate de asigurător și între aceasta instituție și asigurători, asigurați sau păgubiții in urma accidentelor de circulație nu există niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă, astfel cum in mod absolut nelegal a reținut prima instanța.

Niciun text de lege nu prevede "transmisiunea" obligațiilor D. sau a oricărui alt asigurător în faliment către recurentul-pârât, iar art. 22 din Legea nr. 503/2004 și 206 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 - ca și prevederile art. 12, 13 și 14 din Legea nr. 213/2015 - stipulează clar și explicit posibilitatea creditorilor de asigurări de "a solicita plata sumelor cuvenite" la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvabilitate a societății de asigurare de la FGA - deci de a urma procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015 și Norma ASF 16/2015 - și nu "transferul"/"preluarea"/"continuarea" obligațiilor de despăgubire ale D. sau ale oricărui alt asigurător falit către/de către recurentul-pârât.

Ca atare, este vădit neîntemeiat raționamentul juridic al primei instanțe, singura trimitere la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 nefiind relevantă în speță, în condițiile în care, această dispoziție definește creanța de asigurare.

În raport de această împrejurare, hotărârea primei instanțe cuprinde motive străine de natura cauzei, fiind dată cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale speciale care reglementează plafonul de garantare și din această perspectivă impunandu-se casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 213/2105, "Fondul de garantare a asiguraților, denumit în continuare Fondul, se constituie ca persoană juridică de drept public. Organizarea și funcționarea Fondului se stabilesc prin statut propriu aprobat de către Consiliul Autorități de Supraveghere Financiară, la propunerea Consiliului de administrare al Fondului."

De asemenea, art. 5 din actul normativ prevede că:

"Resursele financiare ale Fondului provin din următoarele surse: a) contribuții de la asigurători; b) dobânzi și penalități de întârziere din plata cu întârziere a contribuțiilor de către asigurători; c) sume din fructificarea disponibilităților; d) sume din recuperarea creanțelor Fondului; e) sume din alte surse, stabilite potrivit legii; f) împrumuturile de la institufiile de credit sau împrumuturi obligatare, prin emisiune de titluri de valoare ale Fondului."

Dispozițiile alin. (1) al art. 1566 C. civ. definesc cesiunea de creanță, precizând elementele esențiale ale acesteia:

a) este o convenție, prin urmare pentru valabila sa încheiere este necesară întrunirea condițiilor de validitate a contractelor (prevăzute de art. 1179 noul C. civ.);

b) "funcția esențială" a cesiunii este de transmitere a unei creanțe de la cedent ia cesionar, în mod definitiv și irevocabil;

c) creanța se transmite așa cum se găsește aceasta în patrimoniul cedentului, așadar, păstrându-și natura și caracteristicile.

d) deși convenția este bipartită (cedent-cesionar), ea produce consecințe juridice asupra unui terț, debitorul cedat. În cazul de față creditorul de asigurare cedează creanța și produce consecințe juridice asupra FGA, terț în contractul de cesiune.

Prin cesiunea contractului (art. 1315-1320 C. civ.) nu se transferă un drept - cum se întâmplă într-o cesiune de creanță, ci o poziție contractuală, un ansamblu de drepturi și obligații ce aparțin unei părți în contract. Cesionând contractul, cedentul realizează concomitent o cesiune de creanță și o cesiune de obligații.

De exemplu, prin cesiunea contractului de asigurare de către asigurat, cesionarul dobândește drepturile și este ținut de obligațiile asiguratului izvorâte din contractul de asigurare.

Cesiunea de creanță poate interveni în orice raport obligațional - născut din contract, act juridic unilateral sau fapt juridic- pe când cesiunea contractului nu este posibilă decât în cazul contractelor, de regula, sinalagmatice.

Cesiunea de creanță este un contract consensual, pentru validitatea sa nefiind necesară, de regulă, o formă specială. De asemenea, cu excepția unei stipulații contrare, nu este necesar acordul cedatului. Dimpotrivă, cesiunea contractului poate fi realizată doar cu consimțământul celeilalte părți contractante,. cum este cazul cesiunii contractului de asigurare.

Astfel, art. 2212 C. civ. menționează că, asigurătorul poate cesiona contractul de asigurare numai cu acordul scris al asiguratului, condiție îndeplinită în cazul dedus judecății.

În considerarea tuturor argumentelor prezentate, solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și, rejudecând cauza, respingerea contestației formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L. ca neîntemeiată și în consecință, menținerea deciziei atacate.

Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 10 ianuarie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 07 octombrie 2020.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 12069/20.12.2017 și pe fond admiterea cererii de plată nr. x/27.06.2016, cu cheltuieli de judecată.

Prima instanță a admis, în parte, cererea dedusă judecății, reținând că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment",) nu poate face abstracție de modul în care este definit creditorul, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. Astfel, se constată că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul D..

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde puntual motivelor invocate.

În cea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se constată că acestea vizează nerespectarea exigențelor dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Din această perspectivă recursul este nefondat, considerentele explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Reține Înalta Curte că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților.

Prin urmare, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului în privința criticilor întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este legală.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului, care vizează înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeași decizie reiese că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este corectă, situație în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 4455 din 2 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 martie 2021.