ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1298/2021

Ședința publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 27.05.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, Direcția Generală Programe Competitivitate, a solicitat anularea deciziei nr. 1966/9.02.2016 și a procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergență nr. 20082/24.08.2015, precum și exonerarea reclamantei de la plata sumei de 1.005.392,87 RON, stabilită cu titlu de corecție financiară.

Prin sentința nr. 69/CA- P.I. din data de 07 iunie 2017, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Competitivitate și, pe cale de consecință, a anulat Decizia nr. 1966/9.02.2016 și Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programe operaționale în cadrul obiectivului convergență nr. 20.082/24.08.2015, ambele emise de pârât și a exonerat pe reclamantă de obligația plății creanței în sumă de 1.005.392,87 RON.

Împotriva sentinței nr. 69/CA- P.I. din data de 07 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice în numele și pentru Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene.

Prin motivele de recurs se arată că, hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), respectiv sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor Legii nr. 346/2004 și a prevederilor Recomandării 361/2003.

Astfel, în motivarea soluției Curtea de Apel Oradea prin raportare la prevederile art. 3 din anexa nr. 1 la Recomandarea 361/2003 a Comisiei Europene a reținut "aparent din prevederile actului constitutiv al societății S.C. B. S.R.L. - dosar, s-ar putea reține că aceasta este întreprindere parteneră cu S.C. B., întreprindere mare, întrucât se stipulează că B. deține un număr de 30 părți sociale, reprezentând 30% din capitalul social al S.C. B. S.R.L., care este deținută în majoritate de 70% de S.C. A. S.R.L. și este administrată exclusiv de C..

Art. 22 din actul constitutiv însă, reglementează participarea S.C. B. la gestionarea întreprinderii reclamante, prevăzând expres, că datorită faptului că singurul asociat care se obligă în condițiile art. 4.1-4.4 din Pactul societar să participe la finanțarea activităților societății este A. S.R.L., partea din beneficii care se cuvine fiecărui asociat se stabilește astfel: asociatul B. 1% din valoarea totală a dividendelor, iar asociatul A. S.R.L. 99% din valoarea totală a dividendelor.

În conformitate cu prevederile art. 4 din Pactul Societar privind societatea S.C. B. S.R.L. dosar, încheiat între B. și S.C. A. S.R.L., A. s-a angajat ca începând cu data de realizare, să ia măsurile necesare pentru ca societatea să dispună de mijloacele financiare necesare bunei funcționări a activităților societății. Părțile au convenit ca A. să depună toate diligentele pentru ca activitățile societății să poată fi finanțate prin recurgerea la finanțări externe sau prin avansuri în contul curent de asociat."

Instanța de fond a preluat și a interpretat greșit prevederile Recomandării nr. 361/2003 a Comisiei privind definiția microîntreprinderilor și a întreprinderilor mici și mijlocii precum și a prevederilor Actului Constitutiv al S.C. B. S.R.L., ajungând la concluzia eronată ca B. S.R.L. nu este întreprindere parteneră cu B. și se încadrează în categoria IMM.

Astfel, prevederea privind influența dominantă este relevantă pentru întreprinderile legate, textul invocat "se acordă prezumția inexistenței unei influențe dominante, dacă investitorii enumerați la al doilea paragraf din alin. (2) nu se implică ei înșiși direct sau indirect în gestionarea întreprinderii în cauză" fiind o explicitare pentru noțiunea de "influență dominantă" utilizată la definirea întreprinderilor legate de la art. 3 alin. (3) din Recomandarea nr. 361/2003 a Comisiei:

"(...) 3. "întreprinderile legate" sunt întreprinderi care prezintă între ele una dintre următoarele relații:

(a) o întreprindere deține majoritatea drepturilor de vot ale acționarilor sau membrilor la o altă întreprindere;

(b) o întreprindere are dreptul de a numi sau demite majoritatea membrilor organului de administrare, gestionare sau supervizare al unei alte întreprinderi;

(c) o întreprindere are dreptul de a exercita o influență dominantă asupra unei alte întreprinderi în temeiul unui contract încheiat de cealaltă întreprindere sau al unei dispoziții din statutul sau contractul de societate al celeilalte întreprinderi.

(d) o întreprindere, care este acționar sau membru la o altă întreprindere, controlează singură, în temeiul unui acord încheiat cu ceilalți acționari sau membri ai celeilalte întreprinderi, majoritatea drepturilor de vot ale acționarilor sau membrilor la cealaltă întreprindere.

Se acordă prezumția inexistenței unei influențe dominante dacă investitorii enumerați la al doilea paragraf din alin. (2) nu se implică ei înșiși direct sau indirect în gestionarea întreprinderii în cauză, fără a aduce atingere drepturilor de acționari ale acestora. (...).

De asemenea, art. 22 din Actul constitutiv al S.C. B. S.R.L. nu reglementează "gestionarea întreprinderii reclamante" ci doar "afectarea și repartizarea rezultatelor" conform titulaturii conferite articolului 22, repartizarea beneficiilor respectiv procentul din valoarea totală a dividendelor care îi revine fiecărui asociat nefiind relevant pentru stabilirea statutului întreprinderii. Mai mult chiar, se poate constata că repartizarea rezultatelor a fost analizată doar din perspectiva beneficiilor fiind ignorat alineatul care reglementează repartizarea pierderilor:

"Pierderea, dacă există, va fi imputată fiecărui asociat proporțional cu cota sa de participare la capitalul social".

Potrivit art. 3 alin. (2) din Recomandarea nr. 361/2003 a Comisiei:

"2. "întreprinderi partenere" sunt toate întreprinderile care nu sunt clasificate ca întreprinderi legate în sensul alin. (3) și între care există următoarea relație: o întreprindere (întreprindere în amonte) deține fie singură, fie împreună cu mai multe întreprinderi legate în sensul alin. (3), (25)% sau mai mult din capitalul social sau drepturile de vot la o altă întreprindere (întreprindere în aval).

Ca urmare, pentru stabilirea statutului de întreprindere parteneră sunt relevante prevederile din actul constitutiv care reglementează repartizarea părților sociale (capitalul social) și cele privind drepturile de vot. Așa cum a reținut și instanța, conform prevederilor actului constitutiv al societății B. S.R.L. "(...) asociatul B. deține un număr de 30 părți sociale, având valoarea totală de 48.000 (patruzecisioptmii) RON și reprezentând 30% din capitalul social al societății comerciale".

Potrivit art. 9 pct. II Drepturi și obligații atașate părților sociale:

"(...) Orice parte socială dă dreptul la un vot în toate votările și deliberările. (...)".

Referitor la trimiterile instanței la Pactul societar privind B. S.R.L., încheiat între B. și intimata-reclamantă A. S.R.L., solicită să se observe că înscrisul menționat mai sus prevede doar drepturile A. S.R.L., societate legată cu B. S.R.L., care deține controlul majoritar asupra părților sociale (70 părți sociale - 70% din capital și din drepturile de vot ale societății).

De asemenea, trimiterea la Hotărârea CJUE, pronunțată în cauza C-110/13, preluată din întâmpinarea intimatei-reclamante, nu este relevantă, întrucât interpretarea dată de Curte se circumscrie art. 3 alin. (3) paragraful 4 din Recomandarea Comisiei nr. 361/2003 care reglementează întreprinderile legate așa cum reiese din text:

"Prin Hotărârea CJUE, pronunțată în cauza C-110/13, Curtea a stabilit în interpretarea art. 3 alin. (3) paragraful 4 din Recomandarea Comisiei nr. 361/2003. că din considerentele 9 și 12 ale acestei recomandări, rezultă că prin definirea întreprinderilor afiliate, se urmărește o mai bună înțelegere a poziției economice reale a IMM-urilor și eliminarea din această categorie a grupurilor de întreprinderi a căror putere economică o poate depăși pe cea a unui IMM, pentru a se asigura că vor beneficia de avantajele care rezultă pentru categoria IMM-urilor din diferitele reglementări sau măsuri adoptate în favoarea lor, numai acele întreprinderi care într-adevăr au nevoie de ele."

În acest context, consideră că motivarea instanței de fond, în sensul că:

"acțiunea reclamantei este întemeiată și în raport de faptul că B. nu are o implicare financiară majoră în activitatea S.C. B. SRL" nu este relevantă în cauză.

Având în vedere cele precizate anterior, este de observat că măsura de anulare a actelor administrative contestate este una părtinitoare, nefiind aduse argumente clare și concludente pentru justificarea soluției pronunțate.

Ca atare, se poate constata că aprecierile instanței de fond nu sunt de natură a demonstra că intimata-reclamantă, societatea A. S.R.L. este încadrată în categoria întreprinderilor mici și mijlocii, pentru a putea beneficia de asistență financiară nerambursabilă.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din data de 27 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 26 martie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 1966/9.02.2016 și a procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergență nr. 20082/24.08.2015, precum și exonerarea reclamantei de la plata sumei de 1.005.392,87 RON stabilită cu titlu de corecție financiară.

Prima instanță a admis cererea dedusă judecății, a anulat Decizia nr. 1966/9.02.2016 și Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programe operaționale în cadrul obiectivului convergență nr. 20.082/24.08.2015, ambele emise de pârât și a exonerat pe reclamantă de obligația plății creanței în sumă de 1.005.392,87 RON.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Prin motivele de recurs se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

Astfel, recurentul-pârât invocă aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 346/2004 și a prevederilor Recomandării 361/2003.

Potrivit dispozițiilor art. 4

4

din Legea nr. 346/2004 întreprinderile legate sunt acele întreprinderi între care există oricare dintre următoarele raporturi:

a) o întreprindere deține majoritatea drepturilor de vot ale acționarilor sau ale asociaților celeilalte întreprinderi;

b) o întreprindere are dreptul de a numi sau de a revoca majoritatea membrilor consiliului de administrație, de conducere ori de supraveghere a celeilalte întreprinderi;

c) o întreprindere are dreptul de a exercita o influență dominantă asupra celeilalte întreprinderi, în temeiul unui contract încheiat cu această întreprindere sau al unei clauze din statutul acesteia;

d) o întreprindere este acționară sau asociată a celeilalte întreprinderi și deține singură, în baza unui acord cu alți acționari ori asociați ai acelei întreprinderi, majoritatea drepturilor de vot ale acționarilor sau asociaților întreprinderii respective.

(2) Se prezumă că nu există o influență dominantă dacă investitorii prevăzuți la alin. (3) al art. 4

2

nu sunt implicați direct sau indirect în conducerea întreprinderii respective, fără ca drepturile pe care le dețin în calitatea lor de acționar sau asociat să fie prejudiciate.

(3) Sunt considerate întreprinderi legate și întreprinderile între care există oricare dintre raporturile descrise la alin. (1), prin intermediul uneia ori mai multor întreprinderi sau prin oricare dintre investitorii prevăzuți la alin. (3) al art. 4^2.

(4) Întreprinderile între care există oricare dintre raporturile descrise mai sus, prin intermediul unei persoane fizice sau al unui grup de persoane fizice care acționează de comun acord, sunt, de asemenea, considerate întreprinderi legate, dacă își desfășoară activitatea sau o parte din activitate pe aceeași piață relevantă ori pe piețe adiacente.

(5) O piață adiacentă, în sensul prezentei legi, este acea piață a unui produs sau a unui serviciu situată direct în amonte ori în aval pe piața în cauză.

Înalta Curte constată că, dispozițiile art. 4

4

alin. (4) stabilesc că sunt considerate întreprinderi legate și întreprinderile între care există oricare dintre raporturile descrise mai sus, prin intermediul unei persoane fizice sau al unui grup de persoane fizice care acționează de comun acord, dacă își desfășoară activitatea sau o parte din activitate pe aceeași piață relevantă ori pe piețe adiacente.

Referitor la critica recurentului-pârât conform căreia prima instanță a dat o interpretare greșită Pactului societar privind B. S.R.L., încheiat între B. și intimata-reclamantă A. S.R.L., din care rezultă doar drepturile A. S.R.L., Înalta Curte constată că relevant este actul constitutiv în care se stipulează în mod expres că "datorită faptului că singurul asociat care se obligă în condițiile art. 4.1 - 4.4 din Pactul societar să participe la finanțarea activităților societății este A. S.R.L., partea din beneficii care i se cuvine fiecărui asociat fiind următoarea: asociatul B. 1% din valoarea totală a dividentelor, asociatul A. S.R.L. 99% din valoarea totală a dividentelor, iar părțile semnatare ale pactului societar, au convenit expres că B. nu va putea fi în nici un caz ținută să participe în orice mod la finanțarea societății și a activităților sale (în special în ceea ce privește necesitățile de trezorerie și orice fel de finanțare), în schimb se angajează să-și reducă participarea la dividende la 1% la fiecare distribuție.

Conform art. 4 alin. (1) lit. c) din același act normativ, întreprinderile mici și mijlocii se clasifică, în funcție de numărul mediu anual de salariați și de cifra de afaceri anuală netă sau de activele totale pe care le dețin, în următoarele categorii: c) întreprinderi mijlocii - au între 50 și 249 de salariați și realizează o cifră de afaceri anuală netă de până la 50 milioane euro, echivalent în RON, sau dețin active totale care nu depășesc echivalentul în RON a 43 milioane euro.

Pentru a stabili în sarcina reclamantei creanța bugetară în valoare de 1.005.392,87 RON recurentul-pârât a reținut că, în conformitate cu ghidul solicitantului, sunt eligibili numai solicitanții care se încadrează în categoria IMM, însă prima instanță a reținut în mod corect că, în conformitate cu declarația privind încadrarea în categoria IMM, depusă de intimta-reclamantă la data depunerii cererii de finanțare, aceasta s-a declarat întreprindere mijlocie legată, având numărul mediu anual de 159 de angajați, iar la data semnării contractului de finanțare a semnat declarația de eligibilitate.

În acest context, în mod corect a reținut prima instanță că intimata-reclamantă nu a săvârșit nici o neregulă cu ocazia întocmirii declarației privind încadrarea întreprinderii în categoria întreprinderilor mici și mijlocii și nici cu ocazia semnării declarației de eligibilitate, întreprinderea reclamantă încadrându-se în categoria întreprinderilor mici și mijlocii.

De asemenea, Înalta Curte constată că potrivit art. 3 alin. (1) din anexa nr. 1 la Recomandarea 361/2003 a Comisiei Europene, privind definiția întreprinderilor și a întreprinderilor mici și mijlocii, o întreprindere autonomă este o întreprindere care nu este clasificată ca întreprindere partener în sensul alin. (2), sau ca întreprindere legată în sensul alin. (3).

Întreprinderi partenere în sensul alin. (2) al art. 3 sunt toate întreprinderile care nu sunt clasificate ca întreprinderi legate în sensul alin. (3) și între care există următoarea relație: o întreprindere (întreprindere în amonte) deține fie singură, fie împreună cu mai multe întreprinderi legate în sensul alin. (3), (25)% sau mai mult din capitalul social sau drepturile de vot la o altă întreprindere (întreprindere în aval).

Potrivit art. 3, se acordă prezumția inexistenței unei influențe dominante, dacă investitorii enumerați la al doilea paragraf din alin. (2) nu se implică ei înșiși direct sau indirect în gestionarea întreprinderii în cauză.

Într-adevăr, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., este legată cu întreprinderile din România, S.C. B. S.R.L., S.C. D. S.R.L. și S.C. E. S.R.L. și parteneră cu grupul de firme S.C. B. din Franța, iar aceasta din urmă deține în calitate de asociat persoană juridică 30% din capitalul social al societății românești S.C. B. S.R.L., care este deținută în proporție de 70% de S.C. A. S.R.L. al cărui administrator este C., însă această situație nu modifică faptul că intimata-reclamantă rămâne întreprinderea mijlocie, datorită numărului mediu anual de salariați, cifrei de afaceri și acționarilor totali, corespunzătoare unei astfel de întreprinderi.

Aceste aspecte pot fi deduse și din Hotărârea CJUE, pronunțată în cauza C-110/13, referitore la interpretarea art. 3 alin. (3) paragraful 4 din Recomandarea Comisiei nr. 361/2003, prin care s-a stabilit că prin definirea întreprinderilor afiliate se urmărește o mai bună înțelegere a poziției economice reale a IMM-urilor și eliminarea din această categorie a grupurilor de întreprinderi a căror putere economică o poate depăși pe cea a unui IMM, pentru a se asigura că vor beneficia de avantajele care rezultă pentru categoria IMM-urilor din diferitele reglementări sau măsuri adoptate în favoarea lor, numai acele întreprinderi care într-adevăr au nevoie de ele, precum și faptul că din această apreciere a Curții rezultă cu evidență că se impune analiza, în fiecare caz în parte, a poziției economice reale a unei întreprinderi mici și mijlocii, pentru a se putea aprecia dacă este cazul sau nu să beneficieze de avantajele financiare acordate exclusiv acestei categorii de întreprinderi.

Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte constată că în mod greșit a reținut recurentul-pârât în sarcina intimatei-reclamante o creanță bugetară în valoare de 1.005.392,87 RON, prin invocarea unei suspiciuni de neregulă cu privire la executarea proiectului "Creșterea competitivității prin achiziționarea unui centru de prelucrare la A. SRL", cod SMIS 43648, contract de finanțare nr. x/17.12.2013 atât timp cât din actele dosarului rezultă fără putință de tăgadă că intimata-reclamantă se încadrează în categoria IMM și nu a săvârșit nici o neregulă cu ocazia întocmirii declarației privind încadrarea întreprinderii în categoria întreprinderilor mici și mijlocii și nici cu ocazia semnării declarației de eligibilitate, precum și faptul că B. nu are o implicare financiară majoră în activitatea S.C. B. S.R.L. și nefiind considerate întreprinderi partenere, intimata-reclamantă nu poate fi calificată ca întreprindere mare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt nefondate, iar soluția pronunțată de prima instanță va fi menținută.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene împotriva sentinței nr. 69/CA/2017-PI din 7 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 martie 2021.