AFFAIRE ZAGARIA c. ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1 et 6-3-c;Non-lieu à examiner l'art. 8;Préjudice moral - constat de violation suffisant;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
AFFAIRE ZAGARIA c. ITALIE (CtEDO, 2007)
SECȚIA A DOUA
CAUZA ZAGARIA împotriva ITALIEI
(Cererea nr. 58295/00)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
27 noiembrie 2007
DEFINITIVĂ
07/07/2008
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile stipulate în art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi retușuri de formă.
În cauza Zagaria și alții împotriva Italiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a doua), sesizată în ședință de cameră compusă din:
D-na F. Tulkens, președintă,
D-nii A.B. Baka,
M. Ugrekhelidze,
V. Zagrebelsky,
D-nele A. Mularoni,
D. Jočienė,
D-nii D. Popović, judecători,
și d-na S. Dollé, greferă de secție,
După deliberare în cameră de consiliu pe 6 noiembrie 2007,
Pronunță hotărârea pe care o adopță la ultima dată menționată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 58295/00) îndreptată împotriva Republicii Italiene și prin care un cetățean al acestui stat, dl. Vincenzo Zagaria ("reclamantul"), a sesizat Curtea pe 15 iunie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").
Reclamantul, care a beneficiat de asistență judiciară, este reprezentat de d-nele M. Esposito și M. Vetrano, avocați la Napoli. Guvernul italian ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, dl. I.M. Braguglia, precum și de coagentul acestuia, dl. F. Crisafulli și de coagentul adjunct al acestuia, dl. N. Lettieri.
Reclamantul susținea în special că ascultarea unei conversații cu avocatul său a încălcat drepturile sale la un proces echitabil și la respectarea comunicațiilor sale.
Printr-o decizie din 18 ianuarie 2005, camera a declarat cererea parțial admisibilă.
Guvernul a depus observații scrise suplimentare (art. 59 § 1 din regulament), dar reclamantul nu (art. 59 § 1 din regulament).
PE FOND
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1956 și este în prezent déținut în penitenciarul Novara.
Pe 21 aprilie 1996, reclamantul a fost arestat și plasat în detenție preventivă în executarea unui ordin emis de judecătorul investigațiilor preliminare ("GIP") al tribunalului din Napoli în cadrul unei investigații referitoare la o asociație de malfăctori de tip mafiot cu bază în Campania (procedura nr. 8/98 R.G.).
Pe 11 iulie 1997, Ministerul Justiției a emis un ordin impunând reclamantului regimul special de detenție prevăzut de art. 41 bis din legea privind administrația penitenciară (nr. 354 din 26 iulie 1975).
Pe 8 aprilie 1998, reclamantul a fost trimis în judecată în fața curții de Asizii din Santa Maria Capua Vetere. Dezbaterile au început pe 3 iulie 1998.
Reclamantul nu a participat, cu toate acestea, personal, deoarece conform articolului 146 bis din dispozițiile de executare ale codului de procedură penală ("CPP"), introdus de legea nr. 11 din 7 ianuarie 1998, deținuții acuzați de asociații de malfăctori de tip mafiot participă la dezbateri de la distanță. Articolul în chestiune prevede utilizarea unei legături audiovisuale între sala tribunalului unde se ține procesul și locul detenției inculpatului, care poate consulta avocatul său prin comunicație telefonică rezervată și, prin urmare, pentru a asigura confidențialitatea conversației (a se vedea descrierea dreptului intern relevant, paragrafele 19-21 mai jos).
Pe 7 martie 2000, avocatul reclamantului a găsit, într-un dosar privind clientul său și depus la grefa curții de Asizii apel din Santa Maria Capua Vetere, un raport referitor la anumite conversații telefonice. Acestea au avut loc între el și reclamant pe 15 aprilie 1999, în cursul unui termen ținut în cadrul altui proces (nr. 9/98 R.G.), la care reclamantul participa de asemenea de la distanță.
În "raportul de serviciu de natură rezervată" din 15 aprilie 1999, adresat directorului penitenciarului Ascoli Piceno, un pază prezent în sala de videoconferință declara următoarele:
"Aproximativ la ora 16:30 am auzit deținutul Zagaria Vincenzo (participând la proces de la distanță) vorbind la telefon cu apărătorul său Maître M.L. și spunându-i: Vei primi un fax din partea G.C., răspunde-i, va putea astfel să-mi facă cunoscut. Am auzit de asemenea că denșii Zagaria se plângea că nimic nu fusese publicat de presa scrisă cu privire la percheziționările corporale forțate asupra sa și adăuga că vorbise cu Procurorul General și depusese o plângere împotriva agenților de pază care participaseră la aceste percheziții. Întreba, de asemenea, de ce nu fusese obligat să se dezbrace în ziua în care se întâlnise cu Procurorul. Cerea avocatului său să-i furnizeze un document interzicând obligarea unui deținut să se dezbrace în cazul percheziționărilor corporale. (...)".
A doua zi, directorul penitenciarului trimesese aceste declarații, printre altele, "autorităților judiciare sesizate [și] departamentului administrației penitenciare". Sugera transferarea reclamantului și a altui deținut cooprocesator pentru a restabili "un climat operațional liniștit".
Reclamantul fusese transferat la penitenciarul Tolmezzo pe 31 mai 1999.
Printr-un ordin din 8 martie 2000, președintele curții de Asizii apel din Santa Maria Capua Vetere a refuzat avocatului reclamantului autorizația de a obține o copie a raportului pazei, pe motiv că, pe de o parte, era vorba de un act confidențial și că, pe de altă parte, părea necesar să se transmită procurorului cererea avocatului pentru deschiderea urmăririi penale (actul era, prin urmare, acoperit de secretul investigației). Pe 17 iulie 2000, tribunalul din Ascoli Piceno a închis fără a întinde urmărirea penală împotriva agentului de pază responsabil de transcrierea raportului.
Ulterior, cabine telefonice mai bine izolate acustic au fost instalate în instituțiile penitenciare.
Din dosarul cauzei rezultă că nicio procedură disciplinară nu a fost deschisă împotriva pazei și aceasta din cauza clasificării dosarului.
Printr-o hotărâre din 27 octombrie 2000, pronunțată în cadrul procedurii nr. 8/98 R.G., curtea de Asizii din Santa Maria Capua Vetere l-a condamnat pe reclamant pentru complicitate la omor. Condamnarea a fost confirmată în apel în ianuarie 2002 și în casație în mai 2003. Conform informațiilor furnizate de reclamant pe 29 aprilie 2005, procedura nr. 9/98 R.G. era, la acea dată, încă în curs în prima instanță.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE
Legea nr. 11 din 7 ianuarie 1998 a introdus, printre dispozițiile de executare ale CPP, un articol 146 bis care, în părțile sale relevante și așa cum era în vigoare la momentul ascultării conversației reclamantului cu avocatul său, era redactat în felul următor:
"1. În cadrul unei proceduri referitoare la una din infracțiunile prevăzute la art. 51, alineat 3 bis al codului [se referă în principal la infracțiuni legate de activitățile mafiei și alte delicte grave], pentru persoana care, în orice calitate, se află déținută într-un penitenciar, participarea la dezbateri are loc de la distanță (a distanza) în următoarele cazuri:
a) atunci când sunt grave exigențe de siguranță sau ordine publică;
b) atunci când dezbaterile sunt deosebit de complexe și participarea de la distanță pare necesară pentru a evita întârzierile în desfășurarea acestora. Cerința de a evita întârzierile în desfășurarea dezbaterilor este evaluată de asemenea în relație cu faptul că se află în același timp pendente împotriva aceluiași inculpat procese distincte în fața unor tribunale diferite.
c) dacă este vorba de un deținut față de care a fost ordonată aplicarea măsurilor prevăzute la art. 41 bis din legea nr. 354 din 26 iulie 1975 (...).
Participarea la dezbateri de la distanță este hotărâtă, eventual din oficiu, de către președintele tribunalului sau al curții de Asizii (...) în faza actelor preliminare, sau de judecător (...) în cursul dezbaterilor. Ordinul este comunicat părților și apărătorilor cel puțin zece zile înainte de ședință.
Când se ordonează participarea de la distanță, o legătură audiovisuală între sala de audiere și locul de detenție este activată, cu modalități de natură să asigure viziunea simultană, efectivă și reciprocă a persoanelor prezente în cele două locuri și posibilitatea de a auzi ceea ce se spune. Dacă măsura este adoptată împotriva mai multor suspecți aflați, în orice calitate, în detenție în locuri diferite, fiecare dintre ei este pus în măsură, prin intermediul aceluiași dispozitiv, să vadă și să audă ceilalți.
Apărătorul sau înlocuitorul acestuia au întotdeauna dreptul de a fi prezenți la locul unde se află inculpatul. Apărătorul sau înlocuitorul acestuia prezent în sala de audiere și inculpatul pot consulta confidențial, cu ajutorul instrumentelor tehnice adaptate.
Locul unde inculpatul este legat prin legătură audiovisuală la sala de audiere este considerat echivalent cu aceasta (è equiparato all'aula d'udienza).
Un auxiliar autorizat să-l asiste pe judecător (...) este prezent la locul unde se află inculpatul și certifică identitatea acestuia, dând dovadă că nu există niciun impediment sau limitare la exercitarea drepturilor și facultăților de care dispune. Dă, de asemenea, dovadă a respectării dispozițiilor paragrafului 3 și a celei de-a doua propoziții a paragrafului 4, precum și, dacă examinarea are loc, a precauțiilor adoptate pentru a asigura regularitatea (...). În acest scop, consultă, dacă este necesar, inculpatul și avocatul acestuia. (...)
Dacă în cursul dezbaterilor este necesar să se procedeze la o confruntare sau la identificarea inculpatului sau la alt act care implică observarea persoanei sale, judecătorul, dacă o consideră indispensabilă, după ce a ascultat părțile, ordonă prezența inculpatului în sala de audiere pentru timpul necesar pentru îndeplinirea actului."
Această dispoziție a fost ulterior modificată de legea nr. 4 din 19 ianuarie 2001, care a suprims litera c) din primul alineat și a introdus un paragraf 1 bis, redactat în felul următor:
"Cu excepția cazurilor prevăzute în alineatele 1, participarea la dezbateri are loc de la distanță de asemenea în cadrul unei proceduri desfășurate împotriva unui deținut care a fost supus măsurilor prevăzute la art. 41 bis, alineat 2, din legea nr. 354 din 26 iulie 1975 (...)."
Jurisprudența internă aplicând art. 146 bis al dispozițiilor de executare ale CPP și dreptul internațional relevant privind participarea unui inculpat la dezbateri prin videoconferință sunt descrise în hotărârea Marcello Viola împotriva Italiei, nr. 45106/04, §§ 20-25, 5 octombrie 2006.
PE BAZA DREPTULUI
I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 6 §§ 1 ȘI 3 DIN CONVENȚIE
Reclamantul se plânge de o entravă la dreptul său la apărare din cauza imposibilității de a comunica confidențial cu avocatul său. Invocă art. 6 din Convenție.
În părțile sale relevante, această dispoziție se citește în felul următor:
"1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de un tribunal independent și imparțial (...) care va hotărî (...) privind bine-fondul oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)
Orice inculpat are dreptul în special la:
(...) c) să se apere pe sine însuși sau să beneficieze de asistența unui apărător de alegerea sa (...)."
Guvernul se opune acestei teze.
A. Argumentele părților
Guvernul
Guvernul consideră că nu poate fi relevată nicio încălcare a drepturilor apărării în cazul de față. Afirmă că un agent a "ascultat involuntar" conversațiile reclamantului în cursul serviciului de pază, fără a se folosi, prin urmare, de un sistem de ascultare; nu a "transcris conținutul unei bobine", ci a "raportat ceea ce și-a amintit dintr-o propoziție direct și involuntar percepută" și care "i se părea în orice caz fără legătură cu activitatea de apărare". Această inițiativă urmărea "salvgardarea securității unei instituții penitenciare în care se aflau deținuți foarte periculoși" și alții supuși regimului special prevăzut de art. 41 bis din legea nr. 354 din 1975. Guvernul indică, de asemenea, că pentru a "evita ascultările involuntare", autoritățile competente au echipat salile de videoconferință cu cabine telefonice mai bine izolate acustic.
Potrivit Guvernului, ar trebui luate în considerare următoarele fapte: a) pazaua nu era autorizată să asculte propozițiile spuse la telefon de reclamant avocatului acestuia; b) raportul confidențial nu poate fi considerat dovadă și nu a fost folosit în cadrul unui proces împotriva reclamantului; c) paza a fost urmărit penal pentru acțiunile sale și clasificarea urmăririi penale se explică doar prin circumstanța că asculta involuntar și fără a utiliza aparate; d) incidentul în cauză nu a avut nicio repercusiune asupra procedurii penale deschise împotriva reclamantului. Mai mult, reclamantul a aflat că fusese ascultat aproximativ un an după fapte, ceea ce face puțin credibilă aserțiunea sa conform căreia ar fi renunțat să se apere deoarece se temea să fie auzit.
Reclamantul
Reclamantul susține că "imposibilitatea sau simpla incertitudine de a putea comunica liber cu avocatul său a putut contribui la [condamnarea] sa", ceea ce se analizează ca fiind o încălcare a dreptului la apărare.
B. Aprecierea Curții
Principii generale
Curtea reamintește că cerințele paragrafului 3 din art. 6 din Convenție reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de alineatele 1 din această dispoziție. Prin urmare, Curtea va examina plângerile diferite ale reclamantului sub aspectul acestor două texte combinate (a se vedea, printre multe altele, Van Geyseghem împotriva Belgiei [Marea Cameră], nr. 26103/95, § 27, CEDH 1999-I).
art. 6, citit în ansamblu, recunoaște inculpatului dreptul de a participa efectiv la procesul său. Aceasta include, în principiu, printre altele, dreptul nu doar de a participa, ci și de a auzi și urmări dezbaterile (Stanford împotriva Regatului Unit, hotărâre din 23 februarie 1994, seria A nr. 282-A, p. 10, § 26).
În acest sens, Curtea a considerat că participarea inculpatului la dezbateri prin videoconferință nu este, în sine, contrară Convenției. Trebuie, cu toate acestea, să se asigure că aplicarea acesteia în fiecare caz particular urmărește un scop legitim și că modalitățile de desfășurare sunt compatibile cu cerințele respectării drepturilor apărării. Posibilitatea videoconferinței prevăzută de legiuitorul italian urmărește scopuri legitime cu privire la Convenție, și anume apărarea ordinii publice, prevenirea crimei, protecția drepturilor la viață, libertate și securitate ale martorilor și victimelor infracțiunilor, precum și respectarea cererii unui "termen rezonabil" al duratei procedurilor judiciare. În plus, legea italiană prevede importante garanții, printre care dreptul apărătorului de a se consulta cu clientul său confidențial (Marcello Viola citat, §§ 63-77).
Dreptul inculpatului de a comunica cu avocatul său departe de ascultarea unei terțe părți este printre cerințele elementare ale unui proces echitabil într-o societate democratică și decurge din art. 6 § 3 c) din Convenție. Dacă un avocat nu ar putea se întâlnească cu clientul în confidență și fără supraveghere și să primească instrucțiuni confidențiale, asistența sa ar pierde mult din utilitate (S. împotriva Elveției, hotărâre din 28 noiembrie 1991, seria A nr. 220, p. 16, § 48). Importanța confidențialității consultațiilor dintre inculpat și avocații săi pentru drepturile apărării a fost afirmată în mai multe texte internaționale, inclusiv texte europene (Brennan împotriva Regatului Unit, nr. 39846/98, §§ 38-40, CEDH 2001-X). Cu toate acestea, accesul unui inculpat la avocat poate fi supus unor restricții din motive valabile. Trebuie determinat în fiecare caz dacă, în lumina ansamblului procedurii, restricția a lipsit inculpatul de un proces echitabil (Öcalan împotriva Turciei [Marea Cameră], nr. 46221/99, § 133, CEDH 2005-IV). Nu este necesar ca reclamantul să dovedească că restricția a avut un efect prejudicial asupra cursului procesului, în presupunerea că ar fi posibil să se aducă o asemenea dovadă, acesta trebuie să poată afirma că restricția l-a atins direct în exercitarea drepturilor apărării (Brennan citat, § 58).
În sfârșit, trebuie reamintit că, având în vedere locul eminent pe care îl ocupă dreptul la o bună administrare a justiției într-o societate democratică, orice măsură care restricționează drepturile apărării trebuie să fie absolut necesară. Ori de câte ori o măsură mai puțin restrictivă poate fi suficientă, aceasta din urmă trebuie aplicată (Van Mechelen și alții împotriva Țărilor de Jos, hotărâre din 23 aprilie 1997, Colecția de hotărâri și decizii 1997-III, p. 712, § 58).
Aplicarea acestor principii asupra cazului de față
Curtea observă, mai întâi, că în cazul de față ingerința incriminată nu avea nicio bază legală; dimpotrivă, art. 146 bis al dispozițiilor de executare ale CPP prevede că "apărătorul sau înlocuitorul acestuia prezent în sala de audiere și inculpatul pot consulta confidențial, cu ajutorul instrumentelor tehnice adaptate" (§19 mai sus). Prin ascultarea conversației telefonice a reclamantului cu consilul său, paza a încălcat regula confidențialității dorită de această dispoziție. Nicio justificare validă pentru un asemenea comportament nu a fost oferită de Guvern, care s-a limitat să invoce o "ascultare involuntară" (§24 mai sus). În aceste circumstanțe, nu se poate concluziona că ascultarea conversației și rezumatul acesteia în raportul confidențial adresat directorului penitenciarului din Ascoli Piceno erau "absolut necesare".
Privind efectele măsurii litigioase, Curtea constată că conversația în chestiune a avut loc în cursul unui termen desfășurat în fața curții de Asizii din Santa Maria Capua Vetere. Consilul reclamantului se afla în sala de audiere, în timp ce interesat urma dezbaterile prin videoconferință din locul detenției. Potrivit avizului Curții, posibilitatea unui inculpat de a da instrucțiuni confidențiale apărătorului în momentul în care cazul este discutat și probele sunt prezentate în fața instanței de fond este un element esențial al unui proces echitabil.
Este adevărat că conversația interceptată, referitoare la trimiterea unui fax și la protestări cu privire la percheziționările corporale (§12 mai sus), nu pare să aibă nicio legătură directă cu bine-fondul acuzațiilor sau strategie apărării. Este, de asemenea, necesar să se țină cont de faptul că reclamantul și consilul acestuia par au cunoscut ascultarea litigioasă, care a avut loc pe 15 aprilie 1999, doar mai mult de zece luni mai târziu, pe 7 martie 2000 (paragrafele 11-12 mai sus). Guvernul o subliniază pe drept cuvânt (§25 mai sus).
Nu rămâne mai puțin adevărat că Curtea nu poate subscrie la teza Guvernului, conform căreia ar fi puțin credibil ca, temându-se să fie ascultat, reclamantul să fi renunțat să dea instrucțiuni detaliate avocatului. În acest sens, trebuie notat că în martie 2000, procedura nr. 8/98 R.G. era încă în curs în prima instanță și că alte termene urmau să se țină în fața curții de Asizii din Santa Maria Capua Vetere și a instanței de apel, în fața căreia procesul s-a încheiat doar în ianuarie 2002. Procedura nr. 9/98 R.G., pe de altă parte, era pe 29 aprilie 2005 încă în curs în prima instanță (§18 mai sus). Având în vedere reacția slabă a Statului față de paza care a încălcat obligația de confidențialitate, care a beneficiat de clasificarea acuzațiilor penale și nu a fost supusă unor proceduri disciplinare (paragrafele 15 și 17 mai sus), nimic nu garantiza reclamantului că incidentul nu s-ar fi repetat. De aceea, putea rezonabil se-și temă că alte conversații vor fi ascultate, ceea ce i-a putut da motive să ezite înainte de a aborda probleme susceptibile să revistă o importanță pentru acuzare (a se vedea, mutatis mutandis, Brennan citat, § 62).
În consecință, Curtea consideră că ascultarea conversației telefonice a reclamantului cu consilul din 15 aprilie 1999 a lezat dreptul acestuia de a exercita efectiv drepturile apărării. De aceea, a existat o încălcare a articolului 6 § 3 c) din Convenție, combinat cu art. 6 § 1.
II. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE
Reclamantul consideră că ascultarea conversației telefonice cu avocatul său era ilegală. Invocă art. 8 din Convenție, redactat în felul următor:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiare, a domiciliului și corespondenței sale.
Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care aceasta ingerință este prevăzută de lege și în măsura în care constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralității, sau protecția drepturilor și libertăților altora."
Guvernul se opune acestei teze. Consideră că ar trebui să se facă o distincție între două ipoteze: a) ascultările ilegale și intenționate, care nu ar putea niciodată fi utilizate și ar trebui să determine deschiderea urmăririi penale împotriva autorului lor; b) ascultările involuntare. În al doilea caz, dacă bucătile conversațiilor ascultate dezvăluie un pericol pentru siguranța publică, ar exista o "obligație socială" de a le raporta.
Având în vedere concluzia la care a ajuns sub art. 6 din Convenție (§36 mai sus), Curtea consideră că nu este necesar să se analizeze dacă interceptarea litigioasă a încălcat de asemenea art. 8 din Convenție.
III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
Potrivit articolului 41 din Convenție,
"Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolurilor acesteia și dacă dreptul intern al Părții contractante interesate nu permite să-și repare decât într-un mod incomplet consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciu
Reclamantul cere 60.000 de euro (EUR) ca daună morală.
Guvernul consideră că reclamantul nu a dovedit că a suferit vreun prejudiciu; a contribuit, de asemenea, prin vorbirea tare despre subiecte susceptibile de a pune în pericol ordinea în închisoare, la faptele pe care le contestă.
În circumstanțele cazului de față, Curtea consideră că constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.
B. Cheltuieli și costuri
Reclamantul solicită rambursarea cheltuielilor aferente procedurii în fața Curții, care potrivit unei note a avocaților săi se ridică la 21.938,65 EUR.
Guvernul consideră că această sumă este excesivă.
Potrivit jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și costurilor suportate de reclamant nu poate interveni decât în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al acestora (Belziuk împotriva Poloniei, hotărâre din 25 martie 1998, Colecția 1998-II, p. 573, § 49).
Curtea consideră excesivă suma solicitată pentru cheltuieli și costuri aferente procedurii în fața sa (21.938,65 EUR) și hotărăsc să acorde 5.000 EUR din acest motiv, minus suma versată de Consilul Europei ca titlu de asistență judiciară, și anume 824 EUR.
Deoarece reclamantul nu a cerut rambursarea cheltuielilor și costurilor suportate la nivel intern, Curtea consideră că acest aspect al aplicării articolului 41 nu necesită un examen din oficiu (a se vedea, printre multe altele, Cardarelli împotriva Italiei, hotărâre din 27 februarie 1992, seria A nr. 229-G, p. 75, § 19).
C. Dobânzi de penalizare
Curtea consideră oportun să bazeze rata dobânzilor de penalizare pe rata dobânzii de creditare marginală a Băncii Centrale Europene mărită cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE,
Declară că a existat o încălcare a articolelor 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție;
Declară că, având în vedere concluzia de mai sus, nu este necesar să se examineze dacă a existat de asemenea o încălcare a articolului 8 din Convenție;
Declară că constatarea unei încălcări furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru daunele morale suferite de reclamant;
Declară
a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni, 5.000 EUR (cinci mii de euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă ce ar putea fi datorată ca impozit, minus suma versată de Consilul Europei ca titlu de asistență judiciară, și anume 824 EUR;
b) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, crescută cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 27 noiembrie 2007 în aplicare a articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
S. Dollé
F. Tulkens
Greferă
Președintă