Zagaria împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 58295/00) îndreptată împotriva Republicii Italiene și prin care un cetățean al acestui stat, dl. Vincenzo Zagaria ("reclamantul"), a sesizat Curtea pe 15 iunie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul, care a beneficiat de asistență judiciară, este reprezentat de d-nele M. Esposito și M. Vetrano, avocați la Napoli. Guvernul italian ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, dl. I.M. Braguglia, precum și de coagentul acestuia, dl. F. Crisafulli și de coagentul adjunct al acestuia, dl. N. Lettieri.

Reclamantul susținea în special că ascultarea unei conversații cu avocatul său a încălcat drepturile sale la un proces echitabil și la respectarea comunicațiilor sale.

Printr-o decizie din 18 ianuarie 2005, camera a declarat cererea parțial admisibilă.

Guvernul a depus observații scrise suplimentare (art. 59 § 1 din regulament), dar reclamantul nu (art. 59 § 1 din regulament). PE FOND

Pe 21 aprilie 1996, reclamantul a fost arestat și plasat în detenție preventivă în executarea unui ordin emis de judecătorul investigațiilor preliminare ("GIP") al tribunalului din Napoli în cadrul unei investigații referitoare la o asociație de malfăctori de tip mafiot cu bază în Campania (procedura nr. 8/98 R.G.).

Pe 11 iulie 1997, Ministerul Justiției a emis un ordin impunând reclamantului regimul special de detenție prevăzut de art. 41 bis din legea privind administrația penitenciară (nr. 354 din 26 iulie 1975).

Pe 8 aprilie 1998, reclamantul a fost trimis în judecată în fața curții de Asizii din Santa Maria Capua Vetere. Dezbaterile au început pe 3 iulie 1998.

Reclamantul nu a participat, cu toate acestea, personal, deoarece conform articolului 146 bis din dispozițiile de executare ale codului de procedură penală ("CPP"), introdus de legea nr. 11 din 7 ianuarie 1998, deținuții acuzați de asociații de malfăctori de tip mafiot participă la dezbateri de la distanță. Articolul în chestiune prevede utilizarea unei legături audiovisuale între sala tribunalului unde se ține procesul și locul detenției inculpatului, care poate consulta avocatul său prin comunicație telefonică rezervată și, prin urmare, pentru a asigura confidențialitatea conversației (a se vedea descrierea dreptului intern relevant, paragrafele 19-21 mai jos).

Pe 7 martie 2000, avocatul reclamantului a găsit, într-un dosar privind clientul său și depus la grefa curții de Asizii apel din Santa Maria Capua Vetere, un raport referitor la anumite conversații telefonice. Acestea au avut loc între el și reclamant pe 15 aprilie 1999, în cursul unui termen ținut în cadrul altui proces (nr. 9/98 R.G.), la care reclamantul participa de asemenea de la distanță.

În "raportul de serviciu de natură rezervată" din 15 aprilie 1999, adresat directorului penitenciarului Ascoli Piceno, un pază prezent în sala de videoconferință declara următoarele: "Aproximativ la ora 16:30 am auzit deținutul Zagaria Vincenzo (participând la proces de la distanță) vorbind la telefon cu apărătorul său Maître M.L. și spunându-i: Vei primi un fax din partea G.C., răspunde-i, va putea astfel să-mi facă cunoscut. Am auzit de asemenea că denșii Zagaria se plângea că nimic nu fusese publicat de presa scrisă cu privire la percheziționările corporale forțate asupra sa și adăuga că vorbise cu Procurorul General și depusese o plângere împotriva agenților de pază care participaseră la aceste percheziții. Întreba, de asemenea, de ce nu fusese obligat să se dezbrace în ziua în care se întâlnise cu Procurorul. Cerea avocatului său să-i furnizeze un document interzicând obligarea unui deținut să se dezbrace în cazul percheziționărilor corporale. (...)".

A doua zi, directorul penitenciarului trimesese aceste declarații, printre altele, "autorităților judiciare sesizate [și] departamentului administrației penitenciare". Sugera transferarea reclamantului și a altui deținut cooprocesator pentru a restabili "un climat operațional liniștit".

Reclamantul fusese transferat la penitenciarul Tolmezzo pe 31 mai 1999.

Printr-un ordin din 8 martie 2000, președintele curții de Asizii apel din Santa Maria Capua Vetere a refuzat avocatului reclamantului autorizația de a obține o copie a raportului pazei, pe motiv că, pe de o parte, era vorba de un act confidențial și că, pe de altă parte, părea necesar să se transmită procurorului cererea avocatului pentru deschiderea urmăririi penale (actul era, prin urmare, acoperit de secretul investigației). Pe 17 iulie 2000, tribunalul din Ascoli Piceno a închis fără a întinde urmărirea penală împotriva agentului de pază responsabil de transcrierea raportului.

Ulterior, cabine telefonice mai bine izolate acustic au fost instalate în instituțiile penitenciare.

Din dosarul cauzei rezultă că nicio procedură disciplinară nu a fost deschisă împotriva pazei și aceasta din cauza clasificării dosarului.

Printr-o hotărâre din 27 octombrie 2000, pronunțată în cadrul procedurii nr. 8/98 R.G., curtea de Asizii din Santa Maria Capua Vetere l-a condamnat pe reclamant pentru complicitate la omor. Condamnarea a fost confirmată în apel în ianuarie 2002 și în casație în mai 2003. Conform informațiilor furnizate de reclamant pe 29 aprilie 2005, procedura nr. 9/98 R.G. era, la acea dată, încă în curs în prima instanță.

Această dispoziție a fost ulterior modificată de legea nr. 4 din 19 ianuarie 2001, care a suprims litera c) din primul alineat și a introdus un paragraf 1 bis, redactat în felul următor: "Cu excepția cazurilor prevăzute în alineatele 1, participarea la dezbateri are loc de la distanță de asemenea în cadrul unei proceduri desfășurate împotriva unui deținut care a fost supus măsurilor prevăzute la art. 41 bis, alineat 2, din legea nr. 354 din 26 iulie 1975 (...)."

Jurisprudența internă aplicând art. 146 bis al dispozițiilor de executare ale CPP și dreptul internațional relevant privind participarea unui inculpat la dezbateri prin videoconferință sunt descrise în hotărârea Marcello Viola împotriva Italiei, nr. 45106/04, §§ 20-25, 5 octombrie 2006.

Guvernul se opune acestei teze. A. Argumentele părților 1. Guvernul

Guvernul consideră că nu poate fi relevată nicio încălcare a drepturilor apărării în cazul de față. Afirmă că un agent a "ascultat involuntar" conversațiile reclamantului în cursul serviciului de pază, fără a se folosi, prin urmare, de un sistem de ascultare; nu a "transcris conținutul unei bobine", ci a "raportat ceea ce și-a amintit dintr-o propoziție direct și involuntar percepută" și care "i se părea în orice caz fără legătură cu activitatea de apărare". Această inițiativă urmărea "salvgardarea securității unei instituții penitenciare în care se aflau deținuți foarte periculoși" și alții supuși regimului special prevăzut de art. 41 bis din legea nr. 354 din 1975. Guvernul indică, de asemenea, că pentru a "evita ascultările involuntare", autoritățile competente au echipat salile de videoconferință cu cabine telefonice mai bine izolate acustic.

Potrivit Guvernului, ar trebui luate în considerare următoarele fapte: a) pazaua nu era autorizată să asculte propozițiile spuse la telefon de reclamant avocatului acestuia; b) raportul confidențial nu poate fi considerat dovadă și nu a fost folosit în cadrul unui proces împotriva reclamantului; c) paza a fost urmărit penal pentru acțiunile sale și clasificarea urmăririi penale se explică doar prin circumstanța că asculta involuntar și fără a utiliza aparate; d) incidentul în cauză nu a avut nicio repercusiune asupra procedurii penale deschise împotriva reclamantului. Mai mult, reclamantul a aflat că fusese ascultat aproximativ un an după fapte, ceea ce face puțin credibilă aserțiunea sa conform căreia ar fi renunțat să se apere deoarece se temea să fie auzit. 2. Reclamantul

Reclamantul susține că "imposibilitatea sau simpla incertitudine de a putea comunica liber cu avocatul său a putut contribui la [condamnarea] sa", ceea ce se analizează ca fiind o încălcare a dreptului la apărare. B. Aprecierea Curții 1. Principii generale

Curtea reamintește că cerințele paragrafului 3 din art. 6 din Convenție reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de alineatele 1 din această dispoziție. Prin urmare, Curtea va examina plângerile diferite ale reclamantului sub aspectul acestor două texte combinate (a se vedea, printre multe altele, Van Geyseghem împotriva Belgiei [Marea Cameră], nr. 26103/95, § 27, CEDH 1999-I). 28. art. 6, citit în ansamblu, recunoaște inculpatului dreptul de a participa efectiv la procesul său. Aceasta include, în principiu, printre altele, dreptul nu doar de a participa, ci și de a auzi și urmări dezbaterile (Stanford împotriva Regatului Unit, hotărâre din 23 februarie 1994, seria A nr. 282-A, p. 10, § 26).

În acest sens, Curtea a considerat că participarea inculpatului la dezbateri prin videoconferință nu este, în sine, contrară Convenției. Trebuie, cu toate acestea, să se asigure că aplicarea acesteia în fiecare caz particular urmărește un scop legitim și că modalitățile de desfășurare sunt compatibile cu cerințele respectării drepturilor apărării. Posibilitatea videoconferinței prevăzută de legiuitorul italian urmărește scopuri legitime cu privire la Convenție, și anume apărarea ordinii publice, prevenirea crimei, protecția drepturilor la viață, libertate și securitate ale martorilor și victimelor infracțiunilor, precum și respectarea cererii unui "termen rezonabil" al duratei procedurilor judiciare. În plus, legea italiană prevede importante garanții, printre care dreptul apărătorului de a se consulta cu clientul său confidențial (Marcello Viola citat, §§ 63-77).

Dreptul inculpatului de a comunica cu avocatul său departe de ascultarea unei terțe părți este printre cerințele elementare ale unui proces echitabil într-o societate democratică și decurge din art. 6 § 3 c) din Convenție. Dacă un avocat nu ar putea se întâlnească cu clientul în confidență și fără supraveghere și să primească instrucțiuni confidențiale, asistența sa ar pierde mult din utilitate (S. împotriva Elveției, hotărâre din 28 noiembrie 1991, seria A nr. 220, p. 16, § 48). Importanța confidențialității consultațiilor dintre inculpat și avocații săi pentru drepturile apărării a fost afirmată în mai multe texte internaționale, inclusiv texte europene (Brennan împotriva Regatului Unit, nr. 39846/98, §§ 38-40, CEDH 2001-X). Cu toate acestea, accesul unui inculpat la avocat poate fi supus unor restricții din motive valabile. Trebuie determinat în fiecare caz dacă, în lumina ansamblului procedurii, restricția a lipsit inculpatul de un proces echitabil (Öcalan împotriva Turciei [Marea Cameră], nr. 46221/99, § 133, CEDH 2005-IV). Nu este necesar ca reclamantul să dovedească că restricția a avut un efect prejudicial asupra cursului procesului, în presupunerea că ar fi posibil să se aducă o asemenea dovadă, acesta trebuie să poată afirma că restricția l-a atins direct în exercitarea drepturilor apărării (Brennan citat, § 58).

În sfârșit, trebuie reamintit că, având în vedere locul eminent pe care îl ocupă dreptul la o bună administrare a justiției într-o societate democratică, orice măsură care restricționează drepturile apărării trebuie să fie absolut necesară. Ori de câte ori o măsură mai puțin restrictivă poate fi suficientă, aceasta din urmă trebuie aplicată (Van Mechelen și alții împotriva Țărilor de Jos, hotărâre din 23 aprilie 1997, Colecția de hotărâri și decizii 1997-III, p. 712, § 58). 2. Aplicarea acestor principii asupra cazului de față

Curtea observă, mai întâi, că în cazul de față ingerința incriminată nu avea nicio bază legală; dimpotrivă, art. 146 bis al dispozițiilor de executare ale CPP prevede că "apărătorul sau înlocuitorul acestuia prezent în sala de audiere și inculpatul pot consulta confidențial, cu ajutorul instrumentelor tehnice adaptate" (§19 mai sus). Prin ascultarea conversației telefonice a reclamantului cu consilul său, paza a încălcat regula confidențialității dorită de această dispoziție. Nicio justificare validă pentru un asemenea comportament nu a fost oferită de Guvern, care s-a limitat să invoce o "ascultare involuntară" (§24 mai sus). În aceste circumstanțe, nu se poate concluziona că ascultarea conversației și rezumatul acesteia în raportul confidențial adresat directorului penitenciarului din Ascoli Piceno erau "absolut necesare".

Privind efectele măsurii litigioase, Curtea constată că conversația în chestiune a avut loc în cursul unui termen desfășurat în fața curții de Asizii din Santa Maria Capua Vetere. Consilul reclamantului se afla în sala de audiere, în timp ce interesat urma dezbaterile prin videoconferință din locul detenției. Potrivit avizului Curții, posibilitatea unui inculpat de a da instrucțiuni confidențiale apărătorului în momentul în care cazul este discutat și probele sunt prezentate în fața instanței de fond este un element esențial al unui proces echitabil.

Este adevărat că conversația interceptată, referitoare la trimiterea unui fax și la protestări cu privire la percheziționările corporale (§12 mai sus), nu pare să aibă nicio legătură directă cu bine-fondul acuzațiilor sau strategie apărării. Este, de asemenea, necesar să se țină cont de faptul că reclamantul și consilul acestuia par au cunoscut ascultarea litigioasă, care a avut loc pe 15 aprilie 1999, doar mai mult de zece luni mai târziu, pe 7 martie 2000 (paragrafele 11-12 mai sus). Guvernul o subliniază pe drept cuvânt (§25 mai sus).

Nu rămâne mai puțin adevărat că Curtea nu poate subscrie la teza Guvernului, conform căreia ar fi puțin credibil ca, temându-se să fie ascultat, reclamantul să fi renunțat să dea instrucțiuni detaliate avocatului. În acest sens, trebuie notat că în martie 2000, procedura nr. 8/98 R.G. era încă în curs în prima instanță și că alte termene urmau să se țină în fața curții de Asizii din Santa Maria Capua Vetere și a instanței de apel, în fața căreia procesul s-a încheiat doar în ianuarie 2002. Procedura nr. 9/98 R.G., pe de altă parte, era pe 29 aprilie 2005 încă în curs în prima instanță (§18 mai sus). Având în vedere reacția slabă a Statului față de paza care a încălcat obligația de confidențialitate, care a beneficiat de clasificarea acuzațiilor penale și nu a fost supusă unor proceduri disciplinare (paragrafele 15 și 17 mai sus), nimic nu garantiza reclamantului că incidentul nu s-ar fi repetat. De aceea, putea rezonabil se-și temă că alte conversații vor fi ascultate, ceea ce i-a putut da motive să ezite înainte de a aborda probleme susceptibile să revistă o importanță pentru acuzare (a se vedea, mutatis mutandis, Brennan citat, § 62).

În consecință, Curtea consideră că ascultarea conversației telefonice a reclamantului cu consilul din 15 aprilie 1999 a lezat dreptul acestuia de a exercita efectiv drepturile apărării. De aceea, a existat o încălcare a articolului 6 § 3 c) din Convenție, combinat cu art. 6 § 1.

Guvernul se opune acestei teze. Consideră că ar trebui să se facă o distincție între două ipoteze: a) ascultările ilegale și intenționate, care nu ar putea niciodată fi utilizate și ar trebui să determine deschiderea urmăririi penale împotriva autorului lor; b) ascultările involuntare. În al doilea caz, dacă bucătile conversațiilor ascultate dezvăluie un pericol pentru siguranța publică, ar exista o "obligație socială" de a le raporta.

Având în vedere concluzia la care a ajuns sub art. 6 din Convenție (§36 mai sus), Curtea consideră că nu este necesar să se analizeze dacă interceptarea litigioasă a încălcat de asemenea art. 8 din Convenție.

Reclamantul cere 60.000 de euro (EUR) ca daună morală.

Guvernul consideră că reclamantul nu a dovedit că a suferit vreun prejudiciu; a contribuit, de asemenea, prin vorbirea tare despre subiecte susceptibile de a pune în pericol ordinea în închisoare, la faptele pe care le contestă.

În circumstanțele cazului de față, Curtea consideră că constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicită rambursarea cheltuielilor aferente procedurii în fața Curții, care potrivit unei note a avocaților săi se ridică la 21.938,65 EUR.

Guvernul consideră că această sumă este excesivă.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și costurilor suportate de reclamant nu poate interveni decât în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al acestora (Belziuk împotriva Poloniei, hotărâre din 25 martie 1998, Colecția 1998-II, p. 573, § 49).

Curtea consideră excesivă suma solicitată pentru cheltuieli și costuri aferente procedurii în fața sa (21.938,65 EUR) și hotărăsc să acorde 5.000 EUR din acest motiv, minus suma versată de Consilul Europei ca titlu de asistență judiciară, și anume 824 EUR.

Deoarece reclamantul nu a cerut rambursarea cheltuielilor și costurilor suportate la nivel intern, Curtea consideră că acest aspect al aplicării articolului 41 nu necesită un examen din oficiu (a se vedea, printre multe altele, Cardarelli împotriva Italiei, hotărâre din 27 februarie 1992, seria A nr. 229-G, p. 75, § 19). C. Dobânzi de penalizare

Curtea consideră oportun să bazeze rata dobânzilor de penalizare pe rata dobânzii de creditare marginală a Băncii Centrale Europene mărită cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a articolelor 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție; 2. Declară că, având în vedere concluzia de mai sus, nu este necesar să se examineze dacă a existat de asemenea o încălcare a articolului 8 din Convenție; 3. Declară că constatarea unei încălcări furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru daunele morale suferite de reclamant; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni, 5.000 EUR (cinci mii de euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă ce ar putea fi datorată ca impozit, minus suma versată de Consilul Europei ca titlu de asistență judiciară, și anume 824 EUR; b) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, crescută cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 27 noiembrie 2007 în aplicare a articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé F. Tulkens Greferă Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 58295/00) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Vincenzo Zagaria (« le requérant »), a saisi la Cour le 15 juin 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M es M. Esposito et M. Vetrano, avocats à Naples. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. I.M. Braguglia, ainsi que par son coagent, M. F. Crisafulli, et par son coagent adjoint, M. N. Lettieri.

Le requérant alléguait en particulier que l’écoute d’une conversation avec son avocat avait violé ses droits à un procès équitable et au respect de ses communications.

Par une décision du 18 janvier 2005, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.

Le Gouvernement a déposé des observations écrites complémentaires (article 59 § 1 du règlement), mais non le requérant (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 21 avril 1996, le requérant fut arrêté et placé en détention provisoire en exécution d’une ordonnance émise par le juge des investigations préliminaires (« le GIP ») du tribunal de Naples dans le cadre d’une enquête concernant une association de malfaiteurs de type mafieux basée en Campanie (procédure n o 8/98 R.G.).

Le 11 juillet 1997, le ministère de la Justice prit un arrêté imposant au requérant le régime spécial de détention prévu par l’article 41 bis de la loi sur l’administration pénitentiaire (n o 354 du 26 juillet 1975).

Le 8 avril 1998, le requérant fut renvoyé en jugement devant la cour d’assise de Santa Maria Capua Vetere. Les débats débutèrent le 3 juillet 1998.

Le requérant n’y participa toutefois pas personnellement, car selon l’article 146 bis des dispositions d’exécution du code de procédure pénale (« le CPP »), introduit par la loi n o 11 du 7 janvier 1998, les détenus accusés d’association de malfaiteurs de type mafieux participent aux débats à distance. L’article en question prévoit l’utilisation d’une liaison audiovisuelle entre la salle du tribunal où se tient le procès et le lieu de détention de l’inculpé, lequel peut consulter son avocat par communication téléphonique réservée, et ce afin de garantir la confidentialité de la conversation (voir description du droit interne pertinent, paragraphes 19-21 ci-après).

Le 7 mars 2000, l’avocat du requérant trouva, dans un dossier concernant son client et déposé au greffe de la cour d’assises d’appel de Santa Maria Capua Vetere, un rapport relatant certaines conversations téléphoniques. Ces dernières avaient eu lieu entre lui et le requérant le 15 avril 1999, au cours d’une audience tenue dans le cadre d’un autre procès (n o 9/98 R.G.), auquel le requérant participait aussi à distance.

Dans son « rapport de service à caractère réservé » du 15 avril 1999, adressé à la direction du pénitentiaire d’Ascoli Piceno, un surveillant présent en salle de vidéoconférence déclarait ce qui suit : « A 16 heures 30 environ j’entendais le détenu Zagaria Vincenzo (participant à son procès à distance) parler au téléphone avec son défenseur Maître M.L. et lui dire : Tu recevras un fax de la part de G.C., réponds-lui, il pourra ainsi me faire savoir . J’entendais aussi que le dénommé Zagaria se plaignait de ce que rien n’avait été publié par la presse écrite sur les fouilles corporelles forcées à son égard et il ajoutait qu’il avait parlé au Procureur Général et porté plainte contre les agents de surveillance qui avaient participé à ces fouilles. Il demandait en outre pourquoi on ne l’avait pas obligé à se dénuder le jour où il avait rencontré le Procureur. Il demandait à son avocat de lui procurer un document interdisant d’obliger un détenu à se dénuder lors des fouilles corporelles. (...) ».

Le lendemain, le directeur du pénitentiaire avait envoyé ces déclarations, entre autres, aux « autorités judiciaires saisies [et] au département de l’administration pénitentiaire ». Il avait suggéré de transférer le requérant et un autre détenu coaccusé afin de rétablir « un climat opérationnel serein ».

Le requérant avait été transféré à la prison de Tolmezzo le 31 mai 1999.

Par une ordonnance du 8 mars 2000, le président de la cour d’assises d’appel de Santa Maria Capua Vetere refusa à l’avocat du requérant l’autorisation d’obtenir une copie du rapport du surveillant, au motif que, d’une part, il s’agissait d’un acte confidentiel et que, d’autre part, il apparaissait nécessaire de transmettre au parquet la demande de l’avocat pour l’ouverture de poursuites (l’acte était donc couvert par le secret des investigations). Le 17 juillet 2000, le tribunal d’Ascoli Piceno classa sans suite les poursuites contre l’agent de surveillance responsable de la transcription.

Par la suite, des cabines téléphoniques mieux insonorisées furent installées dans les établissements pénitentiaires.

Il ressort du dossier qu’aucune procédure disciplinaire ne fut entamée contre le surveillant, et cela en raison du classement de l’affaire.

Par un arrêt du 27 octobre 2000, prononcé dans le cadre de la procédure n o 8/98 R.G., la cour d’assises de Santa Maria Capua Vetere condamna le requérant pour complicité d’homicide. La condamnation fut confirmée en appel en janvier 2002 et en cassation en mai 2003. Selon les informations fournies par le requérant le 29 avril 2005, la procédure n o 9/98 R.G. était, à cette date, encore pendante en première instance. II.

Cette disposition a ensuite été modifiée par la loi n o 4 du 19 janvier 2001, qui a supprimé la lettre c) du premier alinéa et a inséré un paragraphe 1 bis , ainsi libellé : « Hormis les cas prévus au paragraphe 1, la participation aux débats a lieu à distance également dans le cadre d’une procédure menée à l’encontre d’un détenu qui a fait l’objet des mesures prévues à l’article 41 bis , paragraphe 2, de la loi n o 354 du 26 juillet 1975 (...). »

La jurisprudence interne faisant application de l’article 146 bis des dispositions d’exécution du CPP et le droit international pertinent concernant la participation d’un accusé aux débats par vidéoconférence sont décrits dans l’arrêt Marcello Viola c. Italie , n o 45106/04, §§ 20-25, 5 octobre 2006. EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Arguments des parties 1. Le Gouvernement

Le Gouvernement estime qu’aucune violation des droits de la défense ne saurait être relevée en l’espèce. Il affirme qu’un agent a « écouté involontairement » les conversations du requérant au cours de son service de surveillance, sans se servir donc d’un système d’écoute ; il n’a pas « transcrit le contenu d’une bobine », mais il a « rapporté ce qu’il se rappelait d’une phrase directement et involontairement perçue » et qui « lui semblait en tout cas sans rapport avec l’activité de défense ». Cette initiative visait « à sauvegarder la sécurité d’un établissement dans lequel se trouvaient des détenus » très dangereux et d’autres soumis au régime spécial prévu par l’article 41 bis de la loi n o 354 de 1975. Le Gouvernement indique aussi qu’afin « d’éviter des écoutes involontaires », les autorités compétentes ont équipé les salles de vidéoconférence de cabines téléphoniques mieux insonorisées.

D’après le Gouvernement, les faits suivants doivent être pris en considération : a) le surveillant n’était pas autorisé à écouter les phrases dites au téléphone par le requérant à son avocat ; b) son rapport confidentiel ne peut pas être considéré comme une preuve et n’a pas été utilisé dans le cadre d’un procès contre le requérant ; c) le surveillant a été poursuivi pour ses agissements et le classement des poursuites s’explique uniquement par la circonstance qu’il avait écouté de manière involontaire et sans utiliser des appareils ; d) l’incident incriminé n’a eu aucune répercussion sur la procédure pénale diligentée contre le requérant. Par ailleurs, le requérant a appris qu’il avait été écouté environ un an après les faits, ce qui rend peu crédible son allégation selon laquelle il aurait renoncé à se défendre car il craignait d’être entendu. 2. Le requérant

Le requérant soutient que « l’impossibilité ou la simple incertitude de pouvoir communiquer librement avec son avocat a bien pu contribuer à [sa] condamnation », ce qui s’analyse en une violation du droit à la défense. B. Appréciation de la Cour 1. Principes généraux

La Cour rappelle que les exigences du paragraphe 3 de l’article 6 de la Convention représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le paragraphe 1 de cette disposition. Partant, la Cour examinera les différentes doléances du requérant sous l’angle de ces deux textes combinés (voir, parmi beaucoup d’autres, Van Geyseghem c. Belgique [GC], n o 26103/95, § 27, CEDH 1999-I).

L’article 6, lu comme un tout, reconnaît à l’accusé le droit de participer réellement à son procès. Cela inclut en principe, entre autres, le droit non seulement d’y assister, mais aussi d’entendre et suivre les débats ( Stanford c. Royaume-Uni , arrêt du 23 février 1994, série A n o 282-A, p. 10, § 26).

A cet égard, la Cour a estimé que la participation de l’accusé aux débats par vidéoconférence n’est pas, en soi, contraire à la Convention. Elle doit cependant s’assurer que son application dans chaque cas d’espèce poursuit un but légitime et que ses modalités de déroulement sont compatibles avec les exigences du respect des droits de la défense. La possibilité de la vidéoconférence prévue par le législateur italien poursuit des buts légitimes à l’égard de la Convention, à savoir la défense de l’ordre public, la prévention du crime, la protection des droits à la vie, à la liberté et à la sûreté des témoins et des victimes des infractions, ainsi que le respect de l’exigence du « délai raisonnable » de la durée des procédures judiciaires. En plus, la loi italienne prévoit d’importantes garanties, parmi lesquelles le droit pour le défenseur de s’entretenir avec son client de manière confidentielle ( Marcello Viola précité, §§ 63-77).

Le droit, pour l’accusé, de communiquer avec son avocat hors de portée d’écoute d’un tiers figure parmi les exigences élémentaires du procès équitable dans une société démocratique et découle de l’article 6 § 3 c) de la Convention. Si un avocat ne pouvait s’entretenir avec son client sans surveillance et en recevoir des instructions confidentielles, son assistance perdrait beaucoup de son utilité ( S. c. Suisse , arrêt du 28 novembre 1991, série A n o 220, p. 16, § 48). L’importance de la confidentialité des entretiens entre l’accusé et ses avocats pour les droits de la défense a été affirmée dans plusieurs textes internationaux, y compris les textes européens ( Brennan c. Royaume-Uni , n o 39846/98, §§ 38-40, CEDH 2001-X). Cependant, l’accès d’un accusé à son avocat peut être soumis à des restrictions pour des raisons valables. Il s’agit de savoir dans chaque cas si, à la lumière de l’ensemble de la procédure, la restriction a privé l’accusé d’un procès équitable ( Öcalan c. Turquie [GC], n o 46221/99, § 133, CEDH 2005-IV). S’il n’est pas nécessaire que le requérant prouve que la restriction a eu un effet préjudiciable sur le cours du procès, à supposer qu’il soit possible d’apporter une telle preuve, celui-ci doit pouvoir affirmer que la restriction l’a directement touché dans l’exercice des droits de la défense ( Brennan précité, § 58).

Enfin, il y a lieu de rappeler que, eu égard à la place éminente qu’occupe le droit à une bonne administration de la justice dans une société démocratique, toute mesure restreignant les droits de la défense doit être absolument nécessaire. Dès lors qu’une mesure moins restrictive peut suffire, c’est elle qu’il faut appliquer ( Van Mechelen et autres c. Pays-Bas , arrêt du 23 avril 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-III, p. 712, § 58). 2. Application de ces principes au cas d’espèce

La Cour observe tout d’abord qu’en l’espèce l’ingérence incriminée n’avait aucune base légale ; bien au contraire, l’article 146 bis des dispositions d’exécution du CPP prévoit que « le défenseur ou son remplaçant présents dans la salle d’audience et l’accusé peuvent se consulter de manière confidentielle, au moyen d’instruments techniques adaptés » (paragraphe 19 ci-dessus). En écoutant la conversation téléphonique du requérant avec son conseil, le surveillant a donc violé la règle de la confidentialité voulue par cette disposition. Aucune justification valable pour un tel comportement n’a été donnée par le Gouvernement, qui s’est borné à invoquer une « écoute involontaire » (paragraphe 24 ci-dessus). Dans ces circonstances, on ne saurait conclure que l’écoute de la conversation et son résumé dans le rapport confidentiel adressé à la direction du pénitentiaire d’Ascoli Piceno étaient « absolument nécessaires ».

Pour ce qui est des effets de la mesure litigeuse, la Cour relève que la conversation dont il s’agit avait eu lieu au cours d’une audience se déroulant devant la cour d’assises de Santa Maria Capua Vetere. Le conseil du requérant se trouvait dans la salle d’audience, alors que l’intéressé suivait les débats par vidéoconférence depuis son lieu de détention. De l’avis de la Cour, la possibilité, pour un accusé, de donner des instructions confidentielles à son défenseur au moment où son cas est discuté et les preuves sont produites devant la juridiction du fond est un élément essentiel d’un procès équitable.

Il est vrai que la conversation interceptée, relative à l’envoi d’un fax et à des protestations à propos des fouilles corporelles (paragraphe 12 ci-dessus), ne semble avoir aucun rapport direct avec le bien-fondé des accusations ou la stratégie de la défense. Il est également nécessaire de tenir compte du fait que le requérant et son conseil semblent avoir eu connaissance de l’écoute litigieuse, qui a eu lieu le 15 avril 1999, seulement plus de dix mois plus tard, le 7 mars 2000 (paragraphes 11-12 ci-dessus). Le Gouvernement le souligne à juste titre (paragraphe 25 ci-dessus).

Il n’en demeure pas moins que la Cour ne saurait souscrire à la thèse du Gouvernement, selon laquelle il serait peu crédible que, craignant d’être entendu, le requérant ait renoncé à donner des instructions détaillées à son avocat. A cet égard, il convient de noter qu’en mars 2000, la procédure n o 8/98 R.G. était encore pendante en première instance et que d’autres audiences allaient avoir lieu devant la cour d’assises de Santa Maria Capaua Vetere et la juridiction d’appel, devant laquelle le procès ne s’est terminé qu’en janvier 2002. La procédure n o 9/98 R.G., quant à elle, était au 29 avril 2005 encore pendante en première instance (paragraphe 18 ci-dessus). Compte tenu de la faible réaction de l’Etat à l’égard du surveillant ayant violé l’obligation de confidentialité, qui a bénéficié du classement des accusations pénales et n’a pas fait l’objet de poursuites disciplinaires (paragraphes 15 et 17 ci-dessus), rien ne garantissait au requérant que l’incident ne se serait pas répété. Dès lors, il pouvait raisonnablement craindre que d’autres conversations soient écoutées, ce qui a pu lui donner des motifs d’hésiter avant d’aborder des questions susceptibles de revêtir une importance pour l’accusation (voir, mutatis mutandis , Brennan précité, § 62).

En conséquence, la Cour juge que l’écoute de la conversation téléphonique du requérant avec son conseil du 15 avril 1999 a porté atteinte au droit de l’intéressé d’exercer de manière effective les droits de la défense. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 3 c) de la Convention, combiné avec l’article 6 § 1. II.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il considère qu’on devrait distinguer deux hypothèses : a) les écoutes illégales et intentionnelles, qui ne pourraient jamais être utilisées et devraient conduire à l’ouverture de poursuites contre leur auteur ; b) les écoutes involontaires. Dans ce deuxième cas, si les morceaux des conversations écoutées décèlent un danger pour la sécurité publique, il y aurait une « obligation sociale » de les relater.

Eu égard à la conclusion à laquelle elle est parvenue sous l’article 6 de la Convention (paragraphe 36 ci-dessus), la Cour estime qu’il ne s’impose pas de se pencher sur la question de savoir si l’interception litigieuse a violé également l’article 8 de la Convention. III.

Le requérant demande 60 000 euros (EUR) à titre de dommage moral.

Le Gouvernement estime que le requérant n’a pas prouvé avoir subi un quelconque préjudice ; il a par ailleurs contribué, en parlant à haute voix de sujets susceptibles de porter atteinte à l’ordre dans la prison, aux faits qu’il conteste.

Dans les circonstances de l’espèce, la Cour estime que le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral souffert par le requérant B. Frais et dépens

Le requérant sollicite le remboursement des les frais afférents à la procédure devant la Cour, qui selon une note de ses avocats s’élèvent à 21 938,65 EUR.

Le Gouvernement estime que ce montant est excessif.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l’allocation des frais et dépens exposés par le requérant ne peut intervenir que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Belziuk c. Pologne , arrêt du 25 mars 1998, Recueil 1998-II, p. 573, § 49)

La Cour juge excessif le montant sollicité pour les frais et dépens afférents à la procédure devant elle (21 938,65 EUR) et décide d’octroyer 5 000 EUR de ce chef, moins le montant versé par le Conseil de l’Europe au titre de l’assistance judiciaire, à savoir 824 EUR.

Le requérant n’ayant pas demandé le remboursement des frais et dépenses exposés au niveau interne, la Cour considère que cet aspect de l’application de l’article 41 n’appelle pas un examen d’office (voir, parmi beaucoup d’autres, Cardarelli c. Italie , arrêt du 27 février 1992, série A n o 229-G, p. 75, § 19). C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention ; 2. Dit que, vu sa conclusion ci-dessus, il n’est pas nécessaire d’examiner s’il y a eu également violation de l’article 8 de la Convention ; 3. Dit que le constat d’une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant ; 4. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, 5 000 EUR (cinq milles euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, moins le montant versé par le Conseil de l’Europe au titre de l’assistance judiciaire, à savoir 824 EUR ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 novembre 2007 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé F. Tulkens Greffière Présidente