AFFAIRE MELEGARI c. ITALIE

RESPONDENT

ITA

HOTĂRÂRE

13.11.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 8;Violation de l'art. 13;Violation de P1-3

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE MELEGARI c. ITALIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA MELEGARI c. ITALIA (solicitarea nr. 17712/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 13 noiembrie 2007 DEFINITIVF 02/06/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Melegari c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din F. Tulkens, președintă, dnii A.B. Baka, I. Cabral Barreto, dl Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, A. Mularoni, D. Popović, judecători, și a dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 16 octombrie 2007, renunță la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se găsește o cerere (n 17712/03) îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv dl Massimo Melegari și dl M. Dalia Pavarini, resortisanți ai acestui stat ( Giovanni Romano, Stefania Jasona și Mauro Recanatesi. Primii doi reprezentanți sunt avocați în Benevent. Guvernul italian ( La 15 septembrie 2005, Curtea a decis să comunice guvernului obiecțiunile prevăzute la articolele 6 alineatul (1), 8 și 13 din Convenție, precum și articolele 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție și 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție. În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (3), aceasta a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LA La 10 aprilie 1996, domnul Marino Melegari, tatăl și, respectiv, soțul reclamanților, a decedat. Prin hotărârea din 20 martie 1997, tribunalul din Roma (inclusiv tribunalul din Roma) a declarat falimentul personal al domnului Marino Melegari, precum și falimentul societății domnului Marino Melegari, care desfășoară o activitate industrială de metalurgie. La 17 septembrie 1997, foștii angajați ai societății M., considerând că nu au fost remunerați pentru perioada ulterioară decesului domnului Marino Melegari și considerând că reclamanții au continuat activitatea societății, au solicitat instanței să declare falimentul acestora din urmă. Printr-o hotărâre pronunțată la 12 februarie 1998, Tribunalul a declarat falimentul societății de fapt că aceasta a considerat că există între reclamanți, precum și falimentul personal al acestora. La 13 martie 1998, domnul Massimo Melegari a opus opoziție. Invocând art. 10 din Legea privind falimentul, el a susținut, printre altele, că societatea M. își încetase activitatea de peste un an. Potrivit acestui articol, La 24 martie 1998, lichidatorul a lichidat bunurile de proprietate ale dlui Dalia Pavarini. 11. În urma a patru audieri, la 24 noiembrie 1998, judecătorul delegat (adică judecătorul) a informat statul de pasiv al falimentului executoriu. 12. Între martie și iunie 1999, judecătorul a fixat la 22 iunie și 16 septembrie 1999 licitația anumitor bunuri care făceau parte din faliment. Între timp, la 9 aprilie 1999, judecătorul a autorizat vânzarea prin tranzacționare privată (vânzarea prin tranzacționare privată a anumitor bunuri care fac parte din faliment. 14 În urma eșecului a două tentative de licitație, la 12 ianuarie 2000, un bun imobil care face parte din faliment a fost vândut la licitație. 15. La 7 aprilie 2000, judecătorul a autorizat plata R.C.R., un avocat care a reprezentat falimentul într-o procedură civilă. 16. În urma eșecului a două tentative de licitație, la 3 mai 2000, un bun imobil care făcea parte din faliment a fost vândut la licitație. 17. La 6 iunie 2000, judecătorul l-a autorizat pe lichidar să plătească anumite impozite pentru vânzarea prin licitație a unor bunuri care făceau parte din faliment. 18. O zi mai târziu, lichidatorul i-a cerut instanței autorizația de a transfera suma care constituie active ale falimentului într-un alt cont curent. 19. La 5 iulie 2000, lichidatorul a indicat judecătorului că acțiunea efectuată până la acea dată era de 1 833 000 000 lire italiene (ITL) (corespunzând la aproximativ 946 665 EUR (EUR) în ceea ce privește bunurile dnei Dalia Pavarini și de 490 000. La 7 iulie 2000, judecătorul a acordat lichidatorului 47 000 000 ITL ca avans pentru activitatea pe care o executase. La 14 noiembrie 2000, lichidatorul a depus contul de gestionare și, la 6 ianuarie 2001, judecătorul l-a aprobat pe acesta din urmă. 22. La 22 iunie 2001, planul final de repartizare a activelor falimentului a fost declarat executoriu. 23. La 29 octombrie 2001, lichidatorul l-a solicitat judecătorului să închidă procedura de faliment. 24. Printr-o decizie depusă la 31 octombrie 2001, Tribunalul a declarat procedura de faliment închisă pentru repartizarea finală a activelor. Conform informațiilor furnizate de guvern, această decizie a fost afișată în fața instanței competente la 9 noiembrie 2001. Prin urmare, Comisia a dobândit putere de lucru judecat 15 zile mai târziu, adică 24 noiembrie 2001, în conformitate cu art. 119 din Legea privind falimentul 25. Prin hotărârea pronunțată la 4 decembrie 2001, Tribunalul, considerând că, în momentul depunerii hotărârii de declarare a falimentului reclamanților, activitatea societății M. încetase de mai mult de un an, a revocat hotărârea menționată, în sensul articolului 10 din Legea privind falimentul. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 26. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârea Campagnano c. Italia 77955/01, § 19-22, 23 martie 2006), Albanese c. Italia 77924/01, § 23-26, 23 martie 2006) și Vitiello c. Italia 77962/01, § 17-20, 23 martie 2006). ÎN DREPTUL PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALOCATĂ A ARTICOLELOR 8 și 10 DIN CONVENȚIE, CU PRIVIRE LA DREPTUL LA CORESPONDANȚA, 1 DIN PROTOCOLUL nr. 1 CONVENȚIA ȘI 2 DIN PROTOCOLUL nr. 4 CONVENȚIA 27. Invocând articolele 8 și 10 din Convenție, reclamanții se plâng de limitarea dreptului lor la respectarea corespondenței, în special din cauza duratei procedurii. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, reclamanții se plâng de faptul că anumite bunuri care fac parte din activele falimentului au fost vândute la licitație atunci când procedura în opoziție la hotărârea de declarare a falimentului era pendinte. Reclamanții se plâng, de asemenea, de limitarea dreptului lor de proprietate, în special din cauza duratei procedurii. Massimo Melegari se plânge, de asemenea, că, în cursul procedurii de faliment, nu a putut să dețină un cont bancar și că nu a putut să-și folosească patrimoniul pentru a-și continua activitatea. Invocând art. 2 din Protocolul nr. 4, reclamantul se plânge de limitarea libertății lor de circulație, în special din cauza duratei procedurii. 28. În primul rând, guvernul susține că această cerere ar trebui declarată inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne, reclamanții care au omis să sesizeze autoritățile competente în sensul Legii Pinto. De asemenea, consideră că, în orice caz, această cerere a fost introdusă cu întârziere și ar trebui respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și cu art. 4 din convenție. 29. În ceea ce privește excepția guvernului privind neobosirea căilor de atac interne, Curtea constată că, în cazul de față, procedura de faliment a fost închisă printr-o decizie care a dobândit forță de lucru judecată la 24 noiembrie 2001, înainte de hotărârea nr. 362 din 2003, depusă la 14 noiembrie 2001 În ianuarie 2003, Curtea de Casație face ca acțiunea invocată de guvern să fie eficientă. Prin urmare, această excepție a guvernului trebuie respinsă. 31. Cu toate acestea, Curtea acceptă excepția guvernului privind depășirea termenului de șase luni. Curtea constată că limitarea dreptului persoanei declarate în faliment la respectarea bunurilor sale, a corespondenței și a libertății sale de circulație (art. 42, 48 și 49 din Legea privind falimentul) încetează atunci când procedura este închisă. În cazul de față, întrucât procedura a fost închisă printr-o decizie care a dobândit forță de lucru judecată la 24 noiembrie 2001 și prezenta cerere a fost introdusă la 3 iunie 2003, Curtea consideră că această parte a obiecțiunilor trebuie respinsă ca fiind tardivă în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție. 32. În ceea ce privește partea care face obiectul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția privind vânzarea anumitor bunuri care fac parte din landul falimentului în timp ce procedura în opoziție era pendinte, Curtea arată că vânzările în cauză au avut loc la 12 ianuarie și 3 mai 2000. În consecință, această parte a cererii trebuie, de asemenea, respinsă ca fiind întârziată în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenția. II. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 8 DIN CONVENȚIE CU PRIVIRE LA RESPECTUL VIEȚII RĂSPUNSE ȘI FAMILIALE 33. Invocând art. 8 din Convenție, reclamanții se plâng de încălcarea dreptului lor la respectarea vieții lor private și de familie din cauza înscrierii numelui lor în registrul celor care au dat greș, a incapacității personale care derivă din această înregistrare, precum și a faptului că, în conformitate cu art. 143 din Legea privind falimentul, ei nu pot solicita reabilitarea lor decât la cinci ani după încheierea procedurii de faliment. Cu privire la admisibilitate 34. În ceea ce privește partea din acest litigiu referitoare la dreptul la respectarea vieții de familie, Curtea ia notă de faptul că reclamanții au omis să șteargă această cauză și decide să o respingă pentru neajunsuri vădite de fond în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. 35. În ceea ce privește restul plângerii referitoare la dreptul la respectarea vieții private, guvernul susține că incapacitatea de a deriva de la înscrierea numelui reclamanților în registrul celor care au suferit un prejudiciu a încetat ca urmare a hotărârii de revocare, depusă la 4 decembrie 2001. Guvernul afirmă că această hotărâre este executorie imediat (necesită a dobândi forță de lucru judecat pentru a-și produce efectele) și că această cauză ar fi întârziată, cererea fiind introdusă la 3 iunie 2003. 36. Reclamanții își mențin pledoaria. 37. Curtea arată că, spre deosebire de anumite incapacități care au ca scop protejarea creditorilor de faliment (cum ar fi limitarea dreptului la respectarea bunurilor, a corespondenței sau a libertății de circulație), care încep cu declarația de faliment și se încheie cu încheierea procedurii, incapacitatea de a deriva de la înscrierea numelui celui ratat în registru nu mai târziu de o dată obținută la data la care declarația de faliment se încheie cu încheierea procedurii. Această ștergere are loc cu hotărârea de reabilitare (a se vedea, printre multe altele, Albanese c. Italia , citată anterior, § 63). 38. Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței Curții de Casație (hotărârea nr. 7937 din 6 august 1990), revocarea falimentului nu are niciun efect asupra incapacităților care derivă din înscrierea numelui celui neputincios în registrul celor care nu au reușit, Curtea constată, prin urmare, că acest mai este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Pe de altă parte, aceasta arată că nu există niciun alt motiv pentru care nu se aplică. Prin urmare, trebuie să se declare admisibil. Pe fond 40. Curtea consideră că, având în vedere natura automată a înscrierii numelui reclamanților în registrul falimentar, lipsa unei evaluări și a unui control jurisdicțional asupra aplicării invalidităților aferente, precum și durata prevăzută pentru obținerea reabilitării, a avut loc o interferență în dreptul reclamanților la respectarea vieții lor private. 41. Curtea a tratat deja probleme similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 8 din convenție, dat fiind că o astfel de ingerință nu era necesară într-o societate democratică, în sensul articolului 8 alineatul (2) din convenție (a se vedea, printre altele, Campagnano c. Italia, citată anterior, §§ 50-66, Albanese c. Italia , citată anterior, § § 50-66 și Vitiello c. Italia , citată anterior, §§ 44-62). 42. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön Õa furnizat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Prin urmare, Curtea consideră că Õ a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție. III. PRIVIND VIOLAȚIA ALGUE DE LA ARTICOLUL 3 DIN PROTOCOLUL nr. 1 ÎN CONVENȚIA 43. Invocând art. 3 din Protocolul nr. 1 la convenție, reclamanții se plâng de limitarea dreptului lor de vot ca urmare a falimentului lor. Cu privire la admisibilitatea 44. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea arată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 45. Curtea constată mai întâi că reclamanții au fost supuși unei limitări a dreptului lor de vot începând cu 12 februarie 1998, data depunerii hotărârii de declarare a falimentului, până cel mai devreme, 31 octombrie 2001, data depunerii deciziei de încheiere a procedurii. Curtea arată că alegerile politice (în Camera deputaților și în Senat) au avut loc în Italia la 13 mai 2001. 46. Curtea a tratat deja probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție, deoarece limitarea dreptului de vot nu are ca scop reducerea persoanei declarate în faliment și constituie o condamnare morală pentru aceasta doar pentru faptul că este insolvent și independent de orice vinovăție (a se vedea mutatis mutandis Sabou și Pircalab c. România, 46572/99, § 48, 28 septembrie 2004). Prin urmare, aceasta nu urmărește un obiectiv legitim. Pe de altă parte, Curtea subliniază că, departe de a fi un privilegiu, votul constituie un drept garantat prin Convenție (a se vedea Bova c. Italia, n 25513/02, § 16-25, 24 mai 2006 și Pantuso c. Italia, n 211201/02, § 25-34, 24 mai 2006). 47. Această concluzie scutește Curtea de a verifica în speță dacă mijloacele utilizate pentru atingerea scopului urmărit se dovedesc disproporționate. 48. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție. IV. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLELOR 6 alineatul (1) ȘI 13 DIN CONVENȚIA 49. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții denunță în sfârșit absența unei acțiuni interne pentru a se plânge de restricțiile personale și patrimoniale care derivă din faliment. În opinia Curții, în ceea ce privește absența unei acțiuni interne, trebuie să se analizeze din punct de vedere juridic art. 13 din Convenție (a se vedea Italia 56298/00, 17 iulie 2003). Cu privire la admisibilitate 50. Curtea observă că instanțele nu au adus în discuție partea din aceasta referitoare la limitarea dreptului lor la apărare garantată prin art. 6 § (1) Prin urmare, aceasta trebuie respinsă pentru neajunsuri evidente de fond în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 51. În ceea ce privește absența unei acțiuni interne pentru a se plânge de restricțiile personale și patrimoniale care decurg din faliment, în partea acestuia din urmă legate de obiecțiile privind limitarea prelungită a dreptului la respectarea bunurilor (art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție), a corespondenței (art. 8 din Convenție) și a libertății de circulație a reclamanților (art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție), Curtea reamintește că a ajuns la concluzia că acestea din urmă din urmă nu se referă în niciun caz la un motiv întemeiat În ceea ce privește Convenția, această parte a spătarului trasă din art. 13 din Convenție trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată conform art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 52. În ceea ce privește partea din spătarul referitor la lipsa unei căi de atac efective pentru a se plânge de incapacitatea personală care derivă din înscrierea numelui celui ratat în registrul celor care au suferit și care perseverează până la momentul reabilitării civile, Curtea constată că aceasta nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Pe de altă parte, aceasta arată că acest lucru nu se referă la niciun alt motiv de refuz, prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 53. Curtea a tratat deja probleme similare celor din cazul din speță și a constatat încălcarea articolului 13 din Convenție (a se vedea, printre multe altele, Botaro c. Italia, citată anterior, §§ 41-46 și Campagnano c. Italia , citată anterior, §§ 67-77). 54. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. 55. Prin urmare, Curtea concluzionează că Õ a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 56. În temeiul articolului 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă ^ i ^ i ^ i ^ i , pe deplin, consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 317,19 EUR (EUR) pentru prejudiciile materiale pe care le-ar fi suferit; de asemenea, fiecare solicită 330 000 EUR ca compensație morală. 58. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcările constatate și prejudiciul material pretins și respinge cererea. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu moral cert, în special din cauza privării de dreptul lor de vot. Reclamanții solicită, de asemenea, 52 278,01 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 61. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚII, ÎN L 1 la Convenție și 13 la Convenție, în ceea ce privește absența unei căi de atac pentru a se plânge de incapacitatea personală care derivă din înscrierea numelui celui ratat în registrul celor faliți, și inadmisibilă pentru surplusul menționat că a existat o încălcare a art. 8 din Convenție, în ceea ce privește dreptul la respectarea vieții private Spune că a avut loc o încălcare a art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție A spus că a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție, în ceea ce privește absența unei acțiuni pentru a se plânge de incapacitatea personală A spus că statul pârât trebuie să plătească fiecăruia dintre reclamanți, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, (i) 1 500 EUR (mii cinci sute de euro) pentru daune morale, (ii) 2 000 EUR (două mii de euro) reclamanților în comun, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, (iii) plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe aceste sume; de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 13 noiembrie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle F. Tulkens Grefier Președinte