Velocci împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 1717/03) îndreptată împotriva Republicii Italiene și depusă la Cură de doi cetățeni ai acestui stat, dl. Pietro Velocci și d-na Clelia Velocci („reclamanții"), pe 3 ianuarie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru salvgardarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de d-nele B. Forte și E. di Stefano, avocate la Sora. Guvernul italian („Guvernul") este reprezentat de agentul său, dl. I.M. Braguglia, de co-agentul său, dl. F. Crisafulli, și de co-agentul adjunct al acestuia, dl. N. Lettieri.

Pe 10 noiembrie 2004, Curtea a decis comunicarea cererii Guvernului. Invocând dispozițiile articolului 29 § 3, a decis să se examineze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAPT

Reclamanții erau coproprietari ai unui teren de 37.670 metri pătrați situat la Monte San Giovanni Campano și înregistrat la cadastru, frunza 27, parcelele 80, 81, 82, 91 și 263.

Printr-un decret prefectoral din 8 septembrie 1976, municipalității i-a fost permis să ocupe de urgență o parte din terenul reclamanților, și anume 2.673 metri pătrați, pentru o perioadă maximă de cinci ani, pentru a construi o cale de acces.

Pe 25 octombrie 1976, municipalitatea a procedat la ocuparea fizică a terenului și a inițiat lucrările de construcție.

Prin act de învocare notificat pe 27 iulie 1988, reclamanta a citat municipalitatea Monte San Giovanni Campano în fața tribunalului Frosinone. Ea invoca faptul că ocuparea terenului era ilegală motiv pentru care s-a prelungit dincolo de termenul autorizat și lucrările de construcție a căii de acces s-au încheiat fără ca să se procedeze la exproprierea formală a terenului și la plata unei indemnizații. Pretindea o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului.

În cursul procedurii, tribunalul a ordonat o expertiză. Pe 15 mai 1990, experții și-au depozitat raportul la cancelaria tribunalului. Conform raportului, terenul acum împărțit în trei părți era destinat culturii și valoarea sa de piață era de 8.000 ITL (4,2 EUR) pe metru pătrat. El estima că fondul neexpropriu suferise o depreciere de 3% și calcula indemnizația datorată reclamanților la 31.500.000 ITL, respectiv 16.268,39 EUR (din care în special 10.948,89 EUR pentru indemnizația de expropriere și 5.319,51 EUR pentru depreciere fondul neexpropriu).

Pe 10 ianuarie 1994, dl. Velocci s-a constituit în procedura în fața tribunalului Frosinone.

Pe 11 ianuarie 2001, o expertiză suplimentară a fost depozitată la cancelaria tribunalului. Expertul a calculat indemnizația datorată în baza legii nr. 662 din 1996, între timp intrate în vigoare. Suma datorată d-nei Velocci, coproprietar al terenului în proporție de o pătrime, era de 8.253.505 ITL (respectiv 4.262,58 EUR) și suma datorată dl. Velocci, coproprietar al terenului în proporție de trei pătrimi, era de 24.760.515 ITL (respectiv 12.787,74 EUR).

Printr-o hotărâre depozitată la cancelaria tribunalului pe 8 martie 2002, tribunalul Frosinone a hotărât că reclamanții trebuiau să se considere ca fiind lipsiți de terenul lor din efectul construcției lucrării publice, în ciuda ilegalității ocupării, și aceasta în aplicarea principiului exproprierii indirecte. Ca urmare, tribunalul a condamnat municipalitatea să plătească d-nei Velocci 4.262,58 EUR, plus dobânzi și reevaluare, și dl. Velocci, 12.787,74 EUR, plus dobânzi și reevaluare de la 11 ianuarie 2001. Această hotărâre a devenit definitivă pe 4 iulie 2002.

Guvernul a afirmat că cererea a fost depusă tardiv în măsura în care reclamanții se plânge de faptul că valoarea daunelor a fost calculată în baza legii nr. 662 din 1996. El consideră că termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție a început să curgă fie pe 1 ianuarie 1997, respectiv la data intrării în vigoare a acestei legi, fie la data depozitării la cancelarie a hotărârii Curții Constituționale nr. 148 din 26 aprilie 1999, prin care aceasta din urmă a confirmat legalitatea dispozițiilor în cauză. Pentru a susține afirmațiile sale, Guvernul invocă cauza Miconi c. Italia ((dec.), nr. 66432/01, 6 mai 2004).

Reclamanții invocă în special faptul că, pe de o parte, pentru calculul termenului de șase luni, hotărârea luată în considerare este cea a tribunalului Frosinone care a devenit definitivă pe 4 iulie 2002 și că, pe de altă parte, Curtea a deja respins excepții similare în mai multe cauze (a se vedea Donati c. Italia, nr. 63242/00 (dec.), 13 mai 2004; Maselli c. Italia (dec.), nr. 63866/00, 1 aprilie 2004; Chirò c. Italia (nr. 2) (dec.), nr. 65137/01, 27 mai 2004).

Curtea amintește că a respins excepții similare în cazurile Santinelli și alții c. Italia (nr. 65141/01, (dec.), 23 septembrie 2004) și Emanuele Calandra c. Italia (nr. 71310/01, (dec.), 9 decembrie 2004) cât și în acelea indicate la §16 mai sus. Nu vede niciun motiv de a se abate de la concluziile anterioare și respinge deci excepția în cauză.

Curtea constată că grief-ul nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ar trebui declarat admisibil. B. Privind fondul 1. Tezele părților a) Guvernul

Guvernul observă că în speță se vorbește de ocupare de teren în cadrul unei proceduri administrative bazate pe o declarație de utilitate publică. Cu toate acestea, admite că procedura de expropriere nu a fost pusă în aplicare în termenii prevăzuți de lege, în măsura în care niciun decret de expropriere nu a fost adoptat.

În primul rând, ar exista utilitate publică, ceea ce nu a fost contestat de autoritățile judiciare naționale.

În al doilea rând, privarea bunului rezultând din expropriere indirectă ar fi „prevăzută de lege". După Guvern, principiul exproprierii indirecte ar trebui considerat ca făcând parte din dreptul pozitiv de la, cel mai târziu, hotărârea Curții de Casație nr. 1464 din 1983. Jurisprudența ulterioară ar fi confirmat acest principiu și ar fi precizat anumite aspecte ale aplicării sale și, în plus, acest principiu ar fi fost recunoscut de legea nr. 458 din 27 octombrie 1988 și de legea bugetară nr. 662 din 1996.

Guvernul concluzionează că de la 1983, regulile exproprierii indirecte erau perfect previzibile, clare și accesibile tuturor proprietarilor de terenuri.

În acest sens, Guvernul amintește că jurisprudența Curții a recunoscut că noțiunea de lege cuprinde principiile generale enunțate sau implicite de aceasta (Winterwerp c. Țări de Jos, hotărâre din 24 octombrie 1979, seria A nr. 33 § 45; Kruslin c. Franța nr. 11801/85, hotărâre din 24 aprilie 1990 seria A 176-A; Huving c. Franța nr. 11105/84, hotărâre din 24 aprilie 1990 seria A 176-B; Maestri c. Italia nr. 39748/98, 17 februarie 2004; N.F. c. Italia 37119/97, 2 august 2001) cât și al dreptului nescris (Sunday Times c. Regatul Unit (nr. 1), hotărâre din 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, § 47).

Rezultă că jurisprudența consolidată a Curții de Casație nu poate fi exclusă din noțiunea de lege în sensul Convenției.

Guvernul amintește că în cauza Forrer-Niedenthal c. Germania (hotărâre din 20 februarie 2003), Curtea a considerat o lege germană din 1997 ca fiind suficientă, în pofida imprevizibilității sale evidente, pentru a furniza o bază juridică deciziilor care au lipsit reclamanta de orice protecție împotriva violării proprietății sale. El cere Curții să urmeze aceeași abordare pentru prezenta cauză.

Cu privire la calitatea legii, Guvernul recunoaște că faptul că niciun decret de expropriere nu a fost adoptat constituie în sine o abatere de la regulile care guvernează procedura administrativă.

Cu toate acestea, luând în considerare că terenul a fost transformat în mod ireversibil prin construcția unei lucrări de utilitate publică, restitutio acestuia nu mai este posibilă.

Guvernul definește expropriere indirectă ca rezultatul unei interpretări sistematice de către judecători a principiilor existente, care tinde să garanteze că interesul general prevaleaza asupra interesului particulilor atunci când lucrarea publică a fost realizată (transformarea terenului) și că răspunde utilității publice.

Cât privește cerința de a asigura un echilibru echitabil între sacrificiul impus particulilor și compensația acordată acestora, Guvernul recunoaște că administrația este obligată să indemnizeze persoanele interesate.

Luând în considerare că expropriere indirectă răspunde unui interes colectiv și că ilegalitatea comisă de administrație privește doar forma, respectiv nerespectarea regulilor care guvernează procedura administrativă, indemnizația poate fi inferioară prejudiciului suferit.

Stabilirea sumei indemnizației în cauză intră în marja de apreciere lăsată statelor pentru a fixa o indemnizație care să fie rezonabil în legătură cu valoarea bunului. Guvernul amintește, în plus, că indemnizația așa cum a fost limitată de legea în cauză este în orice caz mai mare decât cea care ar fi fost acordată dacă expropriere ar fi fost regulată.

În lumina acestor considerații și referindu-se la cazurile Ogis–Institut Stanislas, Ogec St. Pie X și Blanche de Castille și alții c. Franța (cereri nr. 42219/98 și 54563/00, 24 mai 2004) și la cauza Bäck c. Finlanda (nr. 37598/97, 20 iulie 2004), Guvernul concluzionează că echilibrul echitabil a fost respectat și că situația denunțată este compatibilă în toate privințele cu art. 1 al Protocolului nr. 1. b) Reclamanții

Reclamanții amintesc că au fost lipsiți de proprietatea lor în virtutea principiului exproprierii indirecte și cer Curții să declare că expropriere terenului nu este conformă cu principiul legalității. Referindu-se la hotărârile Belvedere Alberghiera c. Italia (nr. 31524/96, CEDO 2000-VI) și Carbonara și Ventura c. Italia (nr. 24638/94, 30 mai 2000, CEDO 2000-VI), ei observă că expropriere indirectă este un mecanism care permite autorității publice să achiziționeze un bun în toată ilegalitatea, ceea ce nu este admisibil într-un stat de drept.

În fine, cât privește indemnizația, reclamanții observă că nu a existat nicio „reparație" a prejudiciului suferit din cauza aplicării legii nr. 662 din 1996. 2. Aprecierea Curții a) Privind existența unei ingerințe

Părțile sunt de acord că a existat o „privare de proprietate"

Curtea amintește că, pentru a determina dacă a existat o „privare de bunuri", trebuie nu doar să se examineze dacă a existat desposedareu sau expropriere formală, ci să se privească dincolo de aparențe și să se analizeze realitatea situației litigioase. Deoarece Convenția urmărește protejarea drepturilor „concrete și efective", este important să se investigheze dacă situația în cauză echivala cu o expropriere de fapt (Sporrong și Lönnroth c. Suedia, hotărâre din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pp. 24-25, § 63).

Curtea constată că, în aplicarea principiului exproprierii indirecte, tribunalul Frosinone a considerat reclamanții ca fiind lipsiți de proprietatea lor de la momentul în care terenul fusese transformat în mod ireversibil de lucrările publice. În absența unui act formal de expropriere, constatarea ilegalității de către judecător este elementul care consacră transferul în patrimoniul public al bunului ocupat. În aceste circumstanțe, Curtea concluzionează că hotărârea tribunalului a avut efectul de a-i lipsi pe reclamanti de proprietatea lor în sensul celui de-al doilea paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Carbonara și Ventura sus-citat, § 61; Brumărescu c. România [GC], nr. 28342/95, § 77, CEDO 1999-VII).

Pentru a fi compatibilă cu art. 1 al Protocolului nr. 1, o asemenea ingerință trebuie să fie efectuată „pentru cauza de utilitate publică" și „în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional". Ingerința trebuie să respecte un „echilibru echitabil" între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong și Lönnroth, sus-citat, p. 26, § 69). În plus, necesitatea examinării chestiunii echilibrului echitabil „nu poate fi resimțită decât atunci când s-a dovedit că ingerința litigioasă a respectat principiul legalității și nu era arbitrară" (Iatridis c. Grecia [GC], nr. 31107/96, § 58, CEDO 1999-II; Beyeler c. Italia [GC], nr. 33202/96, § 107, CEDO 2000-I).

Prin urmare, Curtea nu consideră oportun să-și fundamenteze raționamentul pe constatarea simplă că o reparație integrală în favoarea reclamanților nu a avut loc (Carbonara, sus-citat, § 62). b) Privind respectarea principiului legalității

Curtea se referă la jurisprudența sa privind expropriere indirectă (Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italia, nr. 31524/96, CEDO 2000-VI; Carbonara și Ventura c. Italia, nr. 24638/94, CEDO 2000-VI; printre hotărârile mai recente, a se vedea Acciardi și Campagna c. Italia, nr. 41040/98, 19 mai 2005; Pasculli c. Italia, nr. 36818/97, 17 mai 2005; Scordino c. Italia (nr. 3), nr. 43662/98, 17 mai 2005; Serrao c. Italia, nr. 67198/01, 13 octombrie 2005; La Rosa și Alba c. Italia (nr. 1), nr. 58119/00, 11 octombrie 2005; Chirò c. Italia (nr. 4), nr. 67196/01, 11 octombrie 2005) potrivit căreia expropriere indirectă încalcă principiul legalității din motiv că nu este aptă să asigure un grad suficient de securitate juridică și permite în general administrației să treacă peste regulile stabilite privind exproprierea. Într-adevăr, în toate cazurile, expropriere indirectă tinde să valideze o situație de fapt rezultând din ilegalitățile comise de administrație și să regleze consecințele pentru particular și pentru administrație, în beneficiul acesteia din urmă.

În prezenta cauză, Curtea constată că, în aplicarea principiului exproprierii indirecte, tribunalul a considerat reclamanții lipsiți de proprietatea lor de la momentul în care ocuparea încetase să fie autorizată, condițiile de ilegalitate a ocupării și interes public al lucrării construite fiind îndeplinite. Or, în absența unui act formal de expropriere, Curtea estimează că această situație nu poate fi considerată ca fiind „previzibilă", deoarece doar prin hotărârea judiciară definitivă se poate considera că principiul exproprierii indirecte a fost efectiv aplicat și că achiziția terenului de patrimoniul public a fost consacrată. Ca urmare, reclamanții nu au avut „securitatea juridică" privind privarea de teren decât pe 4 iulie 2002, data la care hotărârea tribunalului Frosinone a devenit definitivă.

Curtea observă apoi că situația în cauză a permis administrației să tragă folos din ocuparea ilegală a unui teren. Cu alte cuvinte, administrația a putut să se însuși terenul în defăimarea regulilor care guvernează exproprierea în bună și cuvenită formă și, în special, fără ca, în schimb, o indemnizație să fie pusă la dispoziția persoanelor interesate.

Cât privește indemnizația, Curtea constată că aplicarea legii nr. 662 din 1996 a avut ca efect de a-i lipsi pe reclamanti de o reparație integrală a prejudiciului suferit.

În lumina acestor considerații, Curtea estimează că ingerința litigioasă nu este compatibilă cu principiul legalității și că, prin urmare, a încălcat dreptul reclamanților la respectarea proprietății.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Curtea amintește că în momentul comunicării cauzei, ea a estimat că reclamanții se plângeau în esență de o defecțiune a dreptului lor la un proces echitabil așa cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție, care, în pasajele sale relevante, prevede: „Orice persoană are dreptul să i se audieze cauza în mod echitabil (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de ordin civil (...)" A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că grief-ul este legat de cel examinat mai sus și trebuie, prin urmare, și el declarat admisibil. B. Privind fondul

Guvernul susține că aplicarea în cazul de speță a criteriului de evaluare a daunelor introdus de legea nr. 662 din 1996 nu ar constitui un obstacol la cerința de a asigura un echilibru echitabil între sacrificiul impus particolului și compensația acordată acestuia.

Curtea a constatat tocmai, din perspectiva articolului 1 al Protocolului nr. 1, că situația denunțată de reclamant nu este conformă cu principiul legalității. Având în vedere motivele care au determinat Curtea la această constatare a încălcării (paragrafele 40 la 45 mai sus), Curtea estimează că nu este necesar să examineze separat dacă a existat, în cazul de speță, o încălcare a articolului 6 § 1 (a se vedea, a contrario, Scordino c. Italia (nr. 1) [GC], nr. 36813/97, §§ 103-104 și §§ 132-133, CEDO 2006).

Privind prejudiciul material, reclamanții cer 85.000 euro (EUR) din care 25.000 EUR pentru valoarea de piață a terenului și 60.000 EUR pentru depreciere suprafeței de teren neexproprie. Această sumă a fost calculată pe baza raportului întocmit de un expert desemnat de reclamanti.

În plus, reclamanții solicită plata sumelor, fără a le cuantifica, pentru plus-valoarea rezultând din construcția lucrării publice, pentru pierderea de venit și pentru imposibilitatea de a exploata terenul altfel decât pentru activitate agricolă.

Dl. Velocci solicită, de asemenea, o indemnizație a cărei valoare să fie determinată de un expert pentru pierderea valorii sau rentabilității activității agricole sale în urma exproprierii și demembrării proprietății.

Guvernul observă că pretențiile cuantificate sunt desproporsionate, bazate pe criterii neclar și calculate în mod arbitrar în măsura în care se bazează pe o expertiză comanditată de reclamanti înșiși. În fine, Guvernul afirmă că, dacă reclamanții au dreptul la o indemnizație, aceasta trebuie calculată pe baza expertisei tehnice ordonate de tribunalul Frosinone.

Cât privește cererile necuantificate, Guvernul observă, pe de o parte, că administrația a construit pe cheltuielile sale o cale de acces fără nicio valoare de piață și, pe de altă parte, că construcția căii de acces a îmbunătățit terenul neexpropriu în măsura în care acesta a devenit mai accesibil. Prin urmare, ar trebui respinge aceste pretenții.

Guvernul subliniază, în fine, că cererea dl. Velocci nu este susținută și se confundă cu depreciere suprafeței de teren neexpropriu. El subliniază, deci, că exproprierea nu poate avea un impact semnificativ asupra productivității exploatației agricole în măsura în care porțiunea de teren expropriată este neglijabilă în raport cu suprafața totală a terenului: exproprierea privează 2.673 metri pătrați din suprafața totală care s-a ridicat la 37.670 metri pătrați. În plus, subliniază că lucrările au influențat activitatea agricolă în mod pozitiv deoarece au îmbunătățit accesul la proprietatea neexpropriată.

Cât privește prejudiciul moral, reclamanții solicită o sumă de cel puțin 20.000 EUR fiecare.

Guvernul afirmă că suma solicitată este excesivă luând în considerare suprafața expropriată și avantajele aduse reclamanților prin construcția căii de acces.

În fine, reclamanții cer restituirea taxelor de procedură suportate în fața Curții, ridicând la 10.000 EUR, majorată cu taxa pe valoarea adăugată (TVA) și contribuții la fondul de previden automatică al avocaților (CPA).

Conform Guvernului, sumele solicitate sunt excesive din cauza simplității procedurii.

Curtea estimează că chestiunea aplicării articolului 41 nu se găsește în stare. Ca urmare, o rezervă și va stabili procedura ulterioară, luând în considerare posibilitatea pentru Guvern și reclamanti de a ajunge la un acord. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1; 3. Spune că nu este necesar să examineze separat grief-ul derivat din art. 6 § 1 din Convenție; 4. Spune că chestiunea aplicării articolului 41 din Convenție nu se găsește în stare; ca urmare, a) o rezervă în întregime; b) invită Guvernul și reclamanții să-i transmită în scris, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, observații cu privire la această chestiune și anume să-i comunice orice acord la care ar putea ajunge; c) rezervă procedura ulterioară și delegă președintei camerei sarcina de a-o stabili dacă va fi necesar. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 18 martie 2008 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Sally Dollé Françoise Tulkens Grefieră Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 1717/03) dirigée contre la République italienne et dont deux ressortissants de cet État, M. Pietro Velocci et M me Clelia Velocci (« les requérants »), ont saisi la Cour le 3 janvier 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M es . B. Forte et E. di Stefano, avocats à Sora. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. I.M. Braguglia, par son coagent, M. F. Crisafulli, et par son coagent adjoint, M. N. Lettieri.

Le 10 novembre 2004, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Les requérants étaient copropriétaires d’un terrain de 37 670 mètres carrés sis à Monte San Giovanni Campano et enregistré au cadastre, feuille 27, parcelles 80, 81, 82, 91 et 263.

Par un arrêté préfectoral du 8 septembre 1976, la municipalité fut autorisée à occuper d’urgence une partie du terrain des requérants, à savoir 2 673 mètres carrés, pour une période maximale de cinq ans, afin d’y construire une route.

Le 25 octobre 1976, la municipalité procéda à l’occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction.

Par un acte d’assignation notifié le 27 juillet 1988, la requérante assigna la municipalité de Monte San Giovanni Campano devant le tribunal de Frosinone. Elle faisait valoir que l’occupation du terrain était illégale au motif qu’elle s’était prolongée au-delà du délai autorisé et que les travaux de construction de la route s’étaient terminés sans qu’il fût procédé à l’expropriation formelle du terrain et au paiement d’une indemnité. Elle réclamait une somme correspondant à la valeur marchande du terrain.

Au cours de la procédure, le tribunal ordonna une expertise. Le 15 mai 1990, l’expert déposa son rapport au greffe du tribunal. Selon le rapport, le terrain désormais divisé en trois parties était destiné à des cultures et sa valeur marchande était de 8 000 ITL (4,2 EUR) au mètre carré. Il estimait que le fond non exproprié avait subi une dépréciation de 3 % et chiffrait l’indemnité à verser aux requérants à 31 500 000 ITL, soit 16 268,39 EUR (dont notamment 10 948,89 EUR pour l’indemnité d’expropriation et 5 319,51 EUR pour la dépréciation du fond non exproprié).

Le 10 janvier 1994, M. Velocci se constitua dans la procédure devant le tribunal de Frosinone.

Le 11 janvier 2001, une expertise supplémentaire fut déposée au greffe. L’expert calcula l’indemnité due en fonction de la loi n o 662 de 1996, entre ‑ temps entrée en vigueur. La somme due à M me Velocci, copropriétaire du terrain à raison d’un quart, était de 8 253 505 ITL (à savoir 4 262,58 EUR) et la somme due à M. Velocci, copropriétaire du terrain à raison de trois quarts, était de 24 760 515 ITL (à savoir 12 787,74 EUR).

Par une décision déposée au greffe le 8 mars 2002, le tribunal de Frosinone jugea que les requérants devaient se considérer comme privés de leur terrain par l’effet de la construction de l’ouvrage public, malgré l’illégalité de l’occupation, et ceci en application du principe de l’expropriation indirecte. Par conséquent, le tribunal condamna la municipalité à verser à M me Velocci 4 262,58 EUR, plus intérêts et réévaluation, et à M. Velocci, 12 787,74 EUR, plus intérêts et réévaluation à compter du 11 janvier 2001. Cette décision est devenue définitive le 4 juillet 2002. II.

Le Gouvernement a affirmé que la requête a été introduite tardivement dans la mesure où les requérants se plaignent de ce que le montant du dédommagement a été calculé au sens de la loi n o 662 de 1996. Il estime en effet que le délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention a commencé à courir soit le 1 er janvier 1997, à savoir à la date de l’entrée en vigueur de cette loi, soit à la date du dépôt au greffe de l’arrêt de la Cour constitutionnelle n o 148 du 26 avril 1999, par lequel cette dernière juridiction a confirmé la légalité de la disposition en question. A l’appui de ses allégations, le Gouvernement cite l’affaire Miconi c. Italie ((déc.), n o 66432/01, 6 mai 2004).

Les requérants font notamment valoir que, d’une part, pour le calcul du délai de six mois, la décision à prendre en considération est celle du tribunal de Frosinone devenue définitive le 4 juillet 2002 et que, d’autre part, la Cour a déjà rejeté des exceptions similaires dans plusieurs affaires (voir Donati c. Italie , n o 63242/00 (déc.), 13 mai 2004 ; Maselli c. Italie (déc.), n o 63866/00, du 1 er avril 2004 ; Chirò c. Italie (n o 2) (déc.), n o 65137/01, du 27 mai 2004).

La Cour rappelle qu’elle a rejeté des exceptions semblables dans les affaires Santinelli et autres c. Italie (n o 65141/01, (déc.), 23 septembre 2004) et Emanuele Calandra c. Italie (n o 71310/01, (déc.), 9 décembre 2004) ainsi que dans celles indiquées au paragraphe 16 ci ‑ dessus. Elle n’aperçoit aucun motif de déroger à ses précédentes conclusions et rejette donc l’exception en question.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il y a donc lieu de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties a) Le Gouvernement

Le Gouvernement fait observer qu’en l’espèce il s’agit d’une occupation de terrain dans le cadre d’une procédure administrative reposant sur une déclaration d’utilité publique. Toutefois, il admet que la procédure d’expropriation n’a pas été mise en œuvre dans les termes prévus par la loi, dans la mesure où aucun arrêté d’expropriation n’a été adopté.

Premièrement, il y aurait utilité publique, ce qui n’a pas été remis en cause par les juridictions nationales.

Deuxièmement, la privation du bien telle que résultant de l’expropriation indirecte serait « prévue par la loi ». Selon le Gouvernement, le principe de l’expropriation indirecte doit être considéré comme faisant partie du droit positif à compter, au plus tard, de l’arrêt de la Cour de cassation n o 1464 de 1983. La jurisprudence ultérieure aurait confirmé ce principe et précisé certains aspects de son application et, en outre, ce principe aurait été reconnu par la loi n o 458 du 27 octobre 1988 et par la loi budgétaire n o 662 de 1996.

Le Gouvernement en conclut qu’à partir de 1983, les règles de l’expropriation indirecte étaient parfaitement prévisibles, claires et accessibles à tous les propriétaires de terrains.

A cet égard, le Gouvernement rappelle que la jurisprudence de la Cour a reconnu que la notion de loi comprend les principes généraux énoncés ou impliqués par elle ( Winterwerp c. Pays-Bas , arrêt du 24 octobre 1979, série A n o 33 § 45 ; Kruslin c. France n o 11801/85 , arrêt du 24 avril 1990 série A 176-A ; Huving c. France n o 11105/84 , arrêt du 24 avril 1990 série A 176-B ; Maestri c. Italie n o 39748/98 , 17 février 2004 ; N. F. c. Italie 37119/97 , 2 août 2001) ainsi que du droit non écrit ( Sunday Times c. Royaume-Uni (n o 1), arrêt du 26 avril 1979, série A n o 30, § 47).

Il s’ensuit que la jurisprudence consolidée de la Cour de cassation ne saurait être exclue de la notion de loi au sens de la Convention.

Le Gouvernement rappelle que dans l’affaire Forrer ‑ Niedenthal c. Allemagne (arrêt du 20 février 2003), la Cour a considéré une loi allemande de 1997 comme suffisante, malgré son imprévisibilité manifeste, pour fournir une base légale aux décisions qui ont privé la requérante de toute protection contre l’atteinte portée à sa propriété. Il demande à la Cour de suivre la même approche pour la présente affaire.

S’agissant de la qualité de la loi, le Gouvernement reconnaît que le fait qu’un arrêté d’expropriation n’ait pas été adopté est en soi un manquement aux règles qui président à la procédure administrative.

Toutefois, compte tenu de ce que le terrain a été transformé de manière irréversible par la construction d’un ouvrage d’utilité publique, sa restitution n’est plus possible.

Le Gouvernement définit l’expropriation indirecte comme le résultat d’une interprétation systématique par les juges de principes existants, tendant à garantir que l’intérêt général l’emporte sur l’intérêt des particuliers lorsque l’ouvrage public a été réalisé (transformation du terrain) et qu’il répond à l’utilité publique.

Quant à l’exigence de garantir un juste équilibre entre le sacrifice imposé aux particuliers et la compensation octroyée à ceux-ci, le Gouvernement reconnaît que l’administration est tenue d’indemniser les intéressés.

Compte tenu de ce que l’expropriation indirecte répond à un intérêt collectif et que l’illégalité commise par l’administration ne concerne que la forme, à savoir un manquement aux règles qui régissent la procédure administrative, l’indemnisation peut être inférieure au préjudice subi.

La fixation du montant de l’indemnité en cause rentre dans la marge d’appréciation laissée aux États pour fixer une indemnisation qui soit raisonnablement en rapport avec la valeur du bien. Le Gouvernement rappelle en outre que l’indemnité telle que plafonnée par la loi en cause est en tout cas supérieure à celle qui aurait été accordée si l’expropriation avait été régulière.

A la lumière de ces considérations et en se référant aux affaires Ogis–Institut Stanislas, Ogec St. Pie X et Blanche de Castille et autres c. France (requêtes n os 42219/98 et 54563/00, 24 mai 2004), et à l’affaire Bäck c. Finlande (n o 37598/97, 20 juillet 2004), le Gouvernement conclut que le juste équilibre a été respecté et que la situation dénoncée est compatible à tous points de vue avec l’article 1 du Protocole n o 1. b) Les requérants

Les requérants rappellent qu’ils ont été privés de leur bien en vertu du principe de l’expropriation indirecte et demandent à la Cour de déclarer que l’expropriation du terrain n’est pas conforme au principe de légalité. Se référant aux arrêts Belvedere Alberghiera c. Italie (n o 31524/96, CEDH 2000-VI) et Carbonara et Ventura c. Italie (n o 24638/94, 30 mai 2000, CEDH 2000-VI), ils observent que l’expropriation indirecte est un mécanisme qui permet à l’autorité publique d’acquérir un bien en toute illégalité, ce qui n’est pas admissible dans un État de droit.

Enfin, quant à l’indemnisation, les requérants observent qu’il n’y a pas eu de « réparation » du préjudice subi en raison de l’application de la loi n o 662 de 1996. 2. Appréciation de la Cour a) Sur l’existence d’une ingérence

Les parties s’accordent pour dire qu’il y a eu « privation de la propriété »

La Cour rappelle que, pour déterminer s’il y a eu « privation de biens », il faut non seulement examiner s’il y a eu dépossession ou expropriation formelle, mais encore regarder au-delà des apparences et analyser la réalité de la situation litigieuse. La Convention visant à protéger des droits « concrets et effectifs », il importe de rechercher si ladite situation équivalait à une expropriation de fait ( Sporrong et Lönnroth c. Suède , arrêt du 23 septembre 1982, série A n o 52, pp. 24-25, § 63).

La Cour relève que, en appliquant le principe de l’expropriation indirecte, le tribunal de Frosinone a considéré les requérants comme étant privés de leur bien à compter du moment où le terrain avait été irréversiblement transformé par les travaux publics. A défaut d’un acte formel d’expropriation, le constat d’illégalité de la part du juge est l’élément qui consacre le transfert au patrimoine public du bien occupé. Dans ces circonstances, la Cour conclut que le jugement du tribunal a eu pour effet de priver les requérants de leur bien au sens de la deuxième phrase de l’article 1 du Protocole n o 1 ( Carbonara et Ventura précité, § 61 ; Brumărescu c. Roumanie [GC], n o 28342/95, § 77, CEDH 1999-VII).

Pour être compatible avec l’article 1 du Protocole n o 1, une telle ingérence doit être opérée « pour cause d’utilité publique » et « dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux de droit international ». L’ingérence doit ménager un « juste équilibre » entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu ( Sporrong et Lönnroth , précité, p. 26, § 69). En outre, la nécessité d’examiner la question du juste équilibre « ne peut se faire sentir que lorsqu’il s’est avéré que l’ingérence litigieuse a respecté le principe de légalité et n’était pas arbitraire » ( Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 58, CEDH 1999 ‑ II ; Beyeler c. Italie [GC], n o 33202/96, § 107, CEDH 2000-I).

Dès lors, la Cour n’estime pas opportun de fonder son raisonnement sur le simple constat qu’une réparation intégrale en faveur des requérants n’a pas eu lieu ( Carbonara, précité, § 62). b) Sur le respect du principe de légalité

La Cour renvoie à sa jurisprudence en matière d’expropriation indirecte ( Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italie , n o 31524/96, CEDH 2000 ‑ VI ; Carbonara et Ventura c. Italie , n o 24638/94, CEDH 2000 ‑ VI ; parmi les arrêts plus récents, voir Acciardi et Campagna c. Italie , n o 41040/98, 19 mai 2005 ; Pasculli c. Italie , n o 36818/97, 17 mai 2005 ; Scordino c. Italie (n o 3) , n o 43662/98, 17 mai 2005 ; Serrao c. Italie , n o 67198/01, 13 octobre 2005 ; La Rosa et Alba c. Italie (n o 1) , n o 58119/00, 11 octobre 2005 ; Chirò c. Italie (n o 4) , n o 67196/01, 11 octobre 2005) selon laquelle l’expropriation indirecte méconnaît le principe de légalité au motif qu’elle n’est pas apte à assurer un degré suffisant de sécurité juridique et qu’elle permet en général à l’administration de passer outre aux règles fixées en matière d’expropriation. En effet, dans tous les cas, l’expropriation indirecte vise à entériner une situation de fait découlant des illégalités commises par l’administration et à régler les conséquences pour le particulier et pour l’administration, au bénéfice de celle-ci.

Dans la présente affaire, la Cour relève qu’en appliquant le principe de l’expropriation indirecte, le tribunal a considéré les requérants privés de leur bien à compter du moment où l’occupation avait cessé d’être autorisée, les conditions d’illégalité de l’occupation et d’intérêt public de l’ouvrage construit étant réunies. Or, en l’absence d’un acte formel d’expropriation, la Cour estime que cette situation ne saurait être considérée comme « prévisible », puisque ce n’est que par la décision judiciaire définitive que l’on peut considérer le principe de l’expropriation indirecte comme ayant effectivement été appliqué et que l’acquisition du terrain par le patrimoine public a été consacrée. Par conséquent, les requérants n’ont eu la « sécurité juridique » concernant la privation du terrain que le 4 juillet 2002, date à laquelle le jugement du tribunal de Frosinone est devenu définitif.

La Cour observe ensuite que la situation en cause a permis à l’administration de tirer parti d’une occupation de terrain illégale. En d’autres termes, l’administration a pu s’approprier le terrain au mépris des règles régissant l’expropriation en bonne et due forme et, entre autres, sans qu’en contrepartie, une indemnité soit mise à la disposition des intéressés.

S’agissant de l’indemnité, la Cour constate que l’application de la loi n o 662 de 1996 a eu pour effet de priver les requérants d’une réparation intégrale du préjudice subi.

A la lumière de ces considérations, la Cour estime que l’ingérence litigieuse n’est pas compatible avec le principe de légalité et qu’elle a donc enfreint le droit au respect des biens des requérants.

Dès lors, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. II.

La Cour rappelle que lors de la communication de l’affaire, elle a estimé que les requérants se plaignaient en substance d’un défaut de leur droit à un procès équitable tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, qui, en ses passages pertinents, dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » A. Sur la recevabilité

La Cour relève que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus et doit donc aussi être déclaré recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement fait valoir que l’application au cas d’espèce du critère d’évaluation du dédommagement introduit par la loi n o 662 de 1996 n’aurait pas constitué une entrave à l’exigence de garantir un juste équilibre entre le sacrifice imposé au particulier et la compensation octroyée à celui ‑ ci.

La Cour vient de constater, sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1, que la situation dénoncée par le requérant n’est pas conforme au principe de légalité. Eu égard aux motifs ayant amené la Cour à ce constat de violation (paragraphes 40 à 45 ci-dessus), la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément s’il y a eu, en l’espèce, violation de l’article 6 § 1 (voir, a contrario , Scordino c. Italie (n o 1) [GC], n o 36813/97, §§ 103-104 et §§ 132-133, CEDH 2006). IV.

S’agissant du préjudice matériel, les requérants réclament 85 000 euros (EUR) dont 25 000 EUR pour la valeur marchande du terrain et 60 000 EUR pour la dépréciation de la surface de terrain non expropriée. Cette somme a été calculée sur la base du rapport rendu par un expert commis par les requérants.

En outre, les requérants sollicitent le versement des sommes, sans toutefois les chiffrer, pour la plus-value découlant de la construction de l’ouvrage public, pour le manque à gagner et pour l’impossibilité d’exploiter le terrain autrement que pour l’activité agricole.

M. Velocci demande également un dédommagement d’un montant à déterminer par un expert pour la perte de la valeur ou de la rentabilité de son activité agricole à la suite de l’expropriation et du démembrement de la propriété.

Le Gouvernement observe que les prétentions chiffrées sont disproportionnées, fondées sur des critères non clairs et calculées de façon arbitraire dans la mesure où elles se basent sur une expertise commanditée par les requérants eux mêmes. Enfin, le Gouvernement affirme que, si les requérants ont droit à une indemnité, celle-ci doit être calculée sur la base de l’expertise technique ordonnée par le tribunal de Frosinone.

Quant aux demandes non chiffrées, le Gouvernement observe, d’une part, que l’administration a construit à ses frais une route sans aucune valeur marchande et, d’autre part, que la construction de la route a amélioré le terrain non exproprié dans la mesure où celui-ci est devenu plus accessible. Il y aurait donc lieu de rejeter ces prétentions.

Le Gouvernement souligne enfin que la demande de M. Velocci n’est pas étayée et se confond avec la dépréciation de la surface de terrain non expropriée. Il souligne ainsi que l’expropriation ne saurait avoir un impact significatif sur la productivité de l’exploitation agricole dans la mesure où la portion de terrain expropriée est dérisoire par rapport à la surface totale du terrain : l’expropriation concerne 2 673 mètres carrés de la surface totale qui s’éleva à 37 670 mètres carrés. En outre, il souligne que les travaux ont influencé l’activité agricole de façon positive puisqu’ils ont amélioré l’accès à la propriété non expropriée.

Quant au préjudice moral, les requérants sollicitent une somme d’au moins 20 000 EUR chacun.

Le Gouvernement affirme que le montant demandé est excessif compte tenu de la surface expropriée et des avantages apportés aux requérants par la construction de la route.

Enfin, les requérants demandent le remboursement des frais de procédure encourus devant la Cour, s’élevant à 10 000 EUR, augmentés de la taxe sur la valeur ajoutée (TVA) et des contributions à la caisse de prévoyance des avocats (CPA).

Selon le Gouvernement, les sommes demandées sont excessives en raison de la simplicité de la procédure.

La Cour estime que la question de l’application de l’article 41 ne se trouve pas en état. En conséquence, elle la réserve et fixera la procédure ultérieure, compte tenu de la possibilité pour le Gouvernement et les requérants de parvenir à un accord. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit que la question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouve pas en état ; en conséquence, a) la réserve en entier ; b) invite le Gouvernement et les requérants à lui adresser par écrit, dans le délai de trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, leurs observations sur cette question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ; c) réserve la procédure ultérieure et délègue à la présidente de la chambre le soin de la fixer au besoin. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 mars 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente