SECȚIUNEA A DOUA CAUZA CRESCI c. ITALIA (solicitarea nr. 35783/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 13 noiembrie 2007 DEFINITIVF 02/06/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Cresci c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinte, dnii A.B. Baka, I. Cabral Barreto, dl Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, A. Mularoni, D. Popović, judecători, și a dlui Dolle, graffière de secțiune După ce ați deliberat în camera Consiliului la 16 octombrie 2007, Rend Hotărârea pe care o prezentați, adoptată la această dată de procedură La originea cazului se află o cerere (n 35783/03) îndreptat împotriva Republicii Italiene și al cărui resortisant al acestui stat, dl Libero Cresci ( La 6 aprilie 2005, Curtea a decis să comunice guvernului obiecțiunile prevăzute la articolele 6 alineatul (1), 8 și 13 din Convenție, 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție. În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (3), aceasta a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLĂȚII Reclamantul s-a născut în 1948 și își are reședința în Florența. A. Procedura de faliment la o dată nespecificată, instanța din Florența ( (a) a declarat falimentul societății R.L.B. S.r.l., care desfășoară o activitate de catering, al cărei singur administrator era reclamantul. La cererea lichidatorului falimentului, prin hotărârea din 7 octombrie 1997, depusă la o dată nespecificată, instanța a declarat falimentul personal al reclamantului prin extensie. În iunie 1998, a avut loc ședința pentru verificarea stării de pasiv al falimentului, iar comitetul creditorilor a fost constituit. La 9 iunie 1998, lichidatorul a prezentat un raport. La 24 septembrie 1998, judecătorul delegat (în calitate de judecător) l-a autorizat pe lichidator să introducă o acțiune de revocare împotriva societății E.S. în ceea ce privește achiziționarea de către aceasta din urmă a unei alte societăți. 10. La 27 octombrie 1998, reclamantul s-a opus hotărârii de declarare a falimentului. 11. La 21 decembrie 1998, judecătorul l-a autorizat pe lichidar să introducă o acțiune împotriva societății E.S. pentru a stabili că contractul de cumpărare fusese simulat. 12. La 30 decembrie 1998, lichidatorul a prezentat un raport. 13. Între 19 noiembrie 1998 și 6 decembrie 2002, au fost depuse șaisprezece cereri tardive de admitere la starea de pasiv al falimentului. 14. La o dată nespecificată, M.T. s-a opus stării de pasiv al falimentului. 15. La 7 iulie 1999, tribunalul a autorizat o soluționare amiabilă între faliment și societatea M.T. și, la 22 iulie 1999, judecătorul l-a autorizat pe lichidar să modifice starea pasivului falimentului. 16. La 13 martie 2000, a avut loc o licitație pentru anumite bunuri care făceau parte din faliment. Printr-o hotărâre din 24 aprilie 2002, Tribunalul, pronunțându-se asupra opoziției reclamantului la declarația sa de faliment, a respins cererea acestuia din urmă. 18. La o dată nespecificată, recurentul a solicitat instanței de apel din Florența. 19. printr-o hotărâre depusă la 28 februarie 2005, Curtea de Apel a acceptat cererea reclamantului și a revocat declarația de faliment a acestuia. B. Procedura introdusă în conformitate cu Legea Pinto 20. La 22 octombrie 2003, reclamantul a introdus o acțiune în fața Curții de Apel din Genova în conformitate cu Legea Pinto care se plângea de durata procedurii de faliment și de incapacitatea care decurge din declarația sa de faliment. 21. În iunie 2006, Curtea de Apel a considerat că durata procedurii fusese excesivă și a acordat reclamantului 3 000 EUR (EUR) ca despăgubire morală, având în vedere, de asemenea, incapacitatea de a deriva din falimentul acesteia, precum și 7 50 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată 22. La 19 februarie 2007, reclamantul s-a ocupat de casare. Potrivit informațiilor furnizate de acesta la 4 septembrie 2007, recursul era încă în curs de desfășurare. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 23. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârile Campagnano c. Italia 77955/01, §§ 19-22, 23 martie 2006), Albanese c. Italia 77924/01, §§ 23-26, 23 martie 2006) și Vitiello c. Italia 77962/01, § 17-20, 23 martie 2006). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE, CU PRIVIRE LA DURATA PROCEDURII 24. În ceea ce privește partea cererii depuse în numele societății, guvernul susține că, întrucât reclamantul nu mai poate reprezenta societatea ca urmare a falimentului acesteia, nu ar avea calitatea de a acționa în fața Curții în numele așa-numitei societăți 26. Curtea constată de la bun început că această cerere a fost introdusă exclusiv de domnul Cresci pe cont propriu și se referă la partea din declarația de faliment care îl afectează personal pe acesta și respinge, prin urmare, excepția guvernului. 27. Guvernul consideră că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în sensul Legii Pinto. 28. Curtea constată că, potrivit celor mai recente informații din 4 septembrie 2007, recursul reclamantului în conformitate cu Legea Pinto este încă în curs de casare. Prin urmare, această parte a cererii este prematură și trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE, CU PRIVIRE LA PROCESUL DE APĂRARE 30. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge că nu a avut acces liber la dosarul falimentului său. Astfel, nu ar fi putut să se opună restricțiilor care decurg din declarația sa de faliment 31. Curtea consideră că acest motiv nu a fost susținut și că, prin urmare, trebuie respins pentru neatenție evidentă de temei în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLELOR 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE, CARE CONVENȚIA CU DREPTUL DE A ERA ÎN JUSTIȚIE, 8 DIN CONVENȚIE, CU PRIVIRE LA DREPTUL LA CORESPUNDANȚA, 1 DIN PROTOCOLUL N 1 LA CONVENȚIA ȘI 2 DIN PROTOCOLUL N 4 ÎN CONVENȚIA 32. Fără a invoca niciun articol din convenție, reclamantul se plânge că, în urma declarației sale de faliment, nu poate fi în instanță. Invocând art. 8 din convenție, se plânge de încălcarea dreptului său la respectarea corespondenței sale, având în vedere durata procedurii. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, se plânge că declarația de faliment l-a privat de bunurile sale, în special din cauza duratei procedurii. Invocând art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, acesta denunță limitarea libertății sale de circulație, în special din cauza duratei procedurii. Curtea consideră că motivul întemeiat pe dreptul reclamantului de a fi judecat trebuie analizat din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 33. Guvernul consideră că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în conformitate cu legea Pinto. 34. Prin urmare, Curtea reiterează că reclamantul a introdus o acțiune în conformitate cu legea Pinto care era în curs de casare la 4 septembrie 2007 (punctul 29 de mai sus). Această parte a cererii este, de asemenea, prematură și trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. IV. Cu privire la violarea articolului 3 din PROTOCOLUL nr. 1 la Convenția nr. 36. Invocând art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul se plânge de limitarea drepturilor sale electorale ca urmare a punerii sale în faliment. 37. Curtea constată că pierderea drepturilor electorale ca urmare a falimentului nu poate depăși cinci ani de la data hotărârii de declarare a falimentului. Or, această hotărâre din 7 octombrie 1997, recurentul ar fi trebuit să-și prezinte plângerea până la 7 aprilie 2003, având în vedere și termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. Cererea fiind formulată la 30 octombrie 2003, Curtea consideră că acest motiv este întârziat și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și cu art. 4 din convenție. PRIVIND VIOLAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE, CU PRIVIRE LA DREPTUL LA RESPECTAREA VIETII RĂSPUNSE 38. Recurentul se plânge că incapacitatea personală care decurge din faliment persistă până la obținerea reabilitării, care nu poate fi solicitată decât după cinci ani de la încheierea procedurii de faliment. Curtea consideră că acest motiv trebuie analizat din perspectiva articolului 8 din Convenție în ceea ce privește dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private. Cu privire la admisibilitate 39. Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. Curtea consideră că, având în vedere natura automată a înscrierii numelui reclamantului în registrul persoanelor care nu au avut rezultate slabe, lipsa unei evaluări și a unui control jurisdicțional asupra aplicării incapacităților aferente, precum și durata prevăzută pentru obținerea reabilitării, a existat o interferență în dreptul reclamantului de a-și respecta viața privată. 41. Curtea a tratat deja cazuri care ridică probleme similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 8 din convenție, dat fiind că o astfel de interferență nu era necesară într-o societate democratică, în sensul articolului 8 alineatul (2) din Convenție (a se vedea, printre altele, Campagnano c. Italia, citată anterior, §§ 50-66, Albanese c. Italia , citată anterior, § 50-66 și Vitiello c. Italia , citată anterior, §§ 44-62). 42. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Prin urmare, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție. VI. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLELOR 6 alineatul (1) ȘI 13 DIN CONVENȚIA 43. Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, recurentul se plânge că nu dispune de o cale de atac eficientă pentru a se plânge de incapacitatea sa de-a lungul întregului proces de faliment. Cu privire la admisibilitate 44. Curtea constată de la început că, în Hotărârea Bottaro c. Italia 56298/00, din 17 În iulie 2003, Comisia a constatat încălcarea articolului 13 din Convenție din cauza lipsei unei căi de atac efective pentru a se plânge de limitarea prelungită a dreptului la corespondență al reclamantului și, prin urmare, consideră că motivul invocat de solicitant trebuie examinat numai din perspectiva acestei dispoziții. În al doilea rând, în ceea ce privește partea plângerii referitoare la limitarea prelungită a dreptului de a fi judecat, a dreptului la respectarea bunurilor (art. 1 din Protocolul nr 1 la convenție), a corespondenței (art. 8 din convenție) și a libertății de circulație a reclamantului (art. 2 din Protocolul nr. 2) 4 la Convenție), Curtea reamintește că a ajuns la concluzia inadmisibilității acestora din urmă și, prin urmare, consideră că, dacă nu este vorba de un motiv întemeiat în raport cu Convenția, această parte a travaliului întemeiat pe art. 13 din Convenție trebuie respinsă ca fiind în mod evident nefondată în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 46. În ceea ce privește partea plângerii referitoare la lipsa unei căi de atac efective pentru a se plânge de incapacitatea personală de a deriva de la înscrierea numelui celui ratat în registrul celor care au suferit și care persistă până la obținerea reabilitării civile, Curtea constată că aceasta nu este în mod evident nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, Curtea subliniază că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Pe fond 47. Curtea a tratat deja cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 13 din convenție (a se vedea, printre altele, Botaro c. Italia, citată anterior, §§ 41-46 și Campagnano c. Italia , citată anterior, §§ 67-77). 48. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care să ducă la o concluzie diferită în cazul de față. 49. Prin urmare, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție. VII. PRIVIND VIOLAȚIA ALEZATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 4 LA CONVENȚIA 50. În cele din urmă, reclamantul se plânge de încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 4 la convenție din cauza faptului că incapacitatea de a da faliment ar conduce la o situație comparabilă cu cea a detenției pentru datorii. 51. Curtea arată că reclamantul nu a făcut obiectul unei privări de libertate personală, cum ar fi închisoarea. Prin urmare, acest motiv trebuie respins pentru neatenție evidentă de temei în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenție. VIII. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 52. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În ceea ce privește prejudiciul moral, Comisia consideră că, având în vedere toate circumstanțele cauzei, constatările Curții de Justiție privind Încălcarea care figurează în prezenta hotărâre oferă o satisfacție echitabilă suficientă pentru ei înșiși. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 56. Recurenta solicită, de asemenea, 21 827,35 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 57. Guvernul se opune acestei pretenții. 58. Având în vedere elementele aflate în posesia sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru procedura în fața Curții și pentru acordarea acesteia reclamantului. Interese moratorii 59. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile formulate în temeiul articolelor 8 din convenție (respectarea vieții private) și 13 din convenție, în ceea ce privește absența unei căi de atac pentru a se plânge de incapacitatea personală care derivă din înscrierea numelui celui rămas în registru și inadmisibilă pentru surplusul menționat faptul că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție, în ceea ce privește dreptul la respectarea vieții private, afirmă că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție, în ceea ce privește lipsa unei căi de atac pentru a se plânge de incapacitatea personală A spus că constatările de încălcare prevăzute în prezenta hotărâre oferă ele însele o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A declarat că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit că, de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale în limba franceză, apoi comunicată în scris la 13 noiembrie 2007, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și (3) din regulament. F. Tulkens Grefier Președinte
DEUXIÈME SECTION
CRESCI c. ITALIE
(Requête n
o
35783/03)
ARRÊT
13 novembre 2007
02/06/2008
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Cresci c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
présidente,
MM.
A.B. Baka,
M
me
M.
juges,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 16 octobre 2007,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
35783/03) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Libero
Cresci («
le requérant
»), a saisi la Cour le 30 octobre 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
Claudio Defilippi, avocat à Parme. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Ivo Maria Braguglia, et son coagent adjoint, M. Nicola Lettieri.
3.
Le 6 avril 2005, la Cour a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs tirés des articles 6 § 1, 8 et 13 de la Convention, 1 du Protocole n
o
1 à la Convention et 2 du Protocole n
o
4 à la Convention. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
4.
Le requérant est né en 1948 et réside à Florence.
5.
A une date non précisée, le tribunal de Florence («
le tribunal
») déclara la faillite de la société R.L.B. S.r.l., exerçant une activité de restauration, dont le requérant était administrateur unique.
6.
A la demande du syndic de la faillite, par un jugement du 7 octobre 1997, déposé à une date non précisée, le tribunal déclara la faillite personnelle du requérant par extension.
7.
Le 1
er
juin 1998, l'audience pour la vérification de l'état du passif de la faillite eut lieu et le comité des créanciers fut constitué.
8.
Le 9 juin 1998, le syndic déposa un rapport.
9.
Le 24 septembre 1998, le juge délégué («
le juge
») autorisa le syndic à introduire une action en révocation à l'encontre de la société E.S. relativement à l'achat de la part de cette dernière d'une autre société.
10.
Le 27 octobre 1998, le requérant fit opposition au jugement déclarant sa faillite.
11.
Le 21 décembre 1998, le juge autorisa le syndic à introduire une action à l'encontre de la société E.S. visant à établir que le contrat d'achat avait été simulé.
12.
Le 30 décembre 1998, le syndic déposa un rapport.
13.
Entre le 19 novembre 1998 et le 6 décembre 2002, seize demandes tardives d'admission à l'état du passif de la faillite furent déposées.
14.
A une date non précisée, la société M.T. fit opposition à l'état du passif de la faillite.
15.
Le 7 juillet 1999, le tribunal autorisa un règlement amiable entre la faillite et la société M.T. et, le 22 juillet 1999, le juge autorisa le syndic à modifier l'état du passif de la faillite.
16.
Le 13 mars 2000, une vente aux enchères de certains biens faisant partie de la faillite eut lieu.
17.
Par un jugement du 24 avril 2002, le tribunal, se prononçant sur l'opposition du requérant à sa déclaration de faillite, rejeta la demande de ce dernier.
18.
A une date non précisée, le requérant interjeta appel devant la cour d'appel de Florence.
19.
Par un arrêt déposé le 28 février 2005, la cour d'appel fit droit à la demande du requérant et révoqua la déclaration de faillite de celui-ci.
20.
Le 22 octobre 2003, le requérant introduisit un recours devant la cour d'appel de Gênes conformément à la loi Pinto se plaignant de la durée de la procédure de faillite ainsi que des incapacités dérivant de sa déclaration de faillite.
21.
Par une décision déposée le 1
er
juin 2006, la cour d'appel estima que la durée de la procédure avait été excessive et accorda au requérant 3
000 euros (EUR) à titre de dédommagement moral, compte tenu aussi des incapacités dérivant de sa mise en faillite, ainsi que 7
50 EUR pour frais et dépens.
22.
Le 19 février 2007, le requérant se pourvut en cassation. Selon les informations fournies par celui-ci le 4 septembre 2007, le pourvoi était à cette date encore pendant.
II.
23.
Le droit interne pertinent est décrit dans les arrêts
Campagnano c.
Italie
(n
o
77955/01,
§§ 19-22, 23
mars 2006),
Albanese c. Italie
(n
o
77924/01, §§ 23-26, 23 mars 2006) et
Vitiello c. Italie
(n
o
77962/01, §§
17-20, 23 mars 2006).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION, QUANT À LA DURÉE DE LA PROCÉDURE
24.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure.
25.
Le Gouvernement tout d'abord soulève le fait que cette requête a été présentée par M. Cresci «
pour son propre compte ainsi que comme étant administrateur de la société R.L.B. S.r.l.
». Quant à la partie de la requête introduite pour le compte de la société, le Gouvernement fait valoir que, le requérant ne pouvant plus représenter la société à la suite de la mise en faillite de celle-ci, il n'aurait pas la qualité à agir devant la Cour pour le compte de dite société.
26.
La Cour constate d'emblée que cette requête a été introduite exclusivement par M. Cresci pour son propre compte et porte sur la partie de la déclaration de faillite touchant personnellement celui-ci. Elle rejette, partant, l'exception du Gouvernement.
27.
Le Gouvernement estime que le requérant n'a pas épuisé les voies de recours internes au sens de la loi Pinto.
28.
Le requérant maintient son grief.
29.
La Cour constate que, selon les dernières informations du 4 septembre 2007 dans le dossier, le recours du requérant conformément à la loi Pinto est toujours pendant en cassation. Cette partie de la requête est donc prématurée et doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes selon l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention
30.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir eu libre accès au dossier de sa faillite. Ainsi, il n'aurait «
pas pu s'opposer aux restrictions dérivant de sa déclaration de faillite
».
31.
La Cour estime que ce grief n'a pas été étayé et qu'il doit donc être rejeté pour défaut manifeste de fondement selon l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
III.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 § 1 DE LA CONVENTION, QUANT AU DROIT DU REQUÉRANT D'ESTER EN JUSTICE, 8 DE LA CONVENTION, QUANT AU DROIT AU RESPECT DE LA CORRESPONDANCE, 1 DU PROTOCOLE N
o
o
32.
Sans invoquer aucun article de la Convention, le requérant se plaint du fait que, suite à sa déclaration de faillite, il ne peut pas ester en justice. Invoquant l'article 8 de la Convention, il se plaint de la violation de son droit au respect de sa correspondance, en raison de la durée de la procédure. Invoquant l'article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, il se plaint que la déclaration de faillite l'a privé de ses biens, notamment en raison de la durée de la procédure. Invoquant l'article 2 du Protocole n
o
4 à la Convention, il dénonce la limitation de sa liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure. La Cour estime que le grief tiré du droit du requérant d'ester en justice doit être analysé sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention.
33.
Le Gouvernement estime que le requérant n'a pas épuisé les voies de recours internes conformément à la loi Pinto.
34.
Le requérant maintient son grief.
35.
La Cour réitère que le requérant a introduit un recours conformément à la loi Pinto qui était pendant en cassation au 4 septembre 2007 (paragraphe 29 ci-dessus). Cette partie de la requête est donc également prématurée et doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes selon l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
IV.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 3 DU PROTOCOLE N
o
36.
Invoquant l'article 3 du Protocole n
o
1 à la Convention, le requérant se plaint de la limitation de ses droits électoraux suite à sa mise en faillite.
37.
La Cour note que la perte des droits électoraux suite à la mise en faillite ne peut pas excéder cinq ans à partir de la date du jugement déclarant la faillite. Or, ce jugement datant du 7 octobre 1997, le requérant aurait dû introduire son grief au plus tard le 7 avril 2003, compte tenu aussi du délai de six mois prévu par l'article 35 § 1 de la Convention. La requête ayant été introduite le 30 octobre 2003, la Cour considère que ce grief est tardif et doit être rejeté conformément à l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
V.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 8 DE LA CONVENTION, QUANT AU DROIT AU RESPECT DE LA VIE PRIVÉE
38.
Le requérant se plaint du fait que les incapacités personnelles dérivant de la mise en faillite perdurent jusqu'à l'obtention de la réhabilitation, laquelle ne peut être demandée qu'au bout de cinq ans après la clôture de la procédure de faillite. La Cour estime que ce grief doit être analysé sous l'angle de l'article 8 de la Convention quant au droit du requérant au respect de sa vie privée.
A.
Sur la recevabilité
39.
La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
40.
La Cour estime que, compte tenu de la nature automatique de l'inscription du nom du requérant dans le registre des faillis, de l'absence d'une évaluation et d'un contrôle juridictionnel sur l'application des incapacités qui y sont relatives ainsi que du laps de temps prévu pour l'obtention de la réhabilitation, il y a eu ingérence dans le droit du requérant au respect de sa vie privée.
41.
La Cour a déjà traité d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 8 de la Convention, étant donné qu'une telle ingérence n'était pas «
nécessaire dans une société démocratique
» au sens de l'article 8 § 2 de la Convention (voir, parmi beaucoup d'autres,
Campagnano c. Italie
, précité, §§
50-66,
Albanese c.
Italie
, précité, §§ 50-66 et
Vitiello c. Italie
, précité, §§
44-62).
42.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle estime donc qu'il y a eu violation de l'article 8 de la Convention.
VI.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 § 1 ET 13 DE LA CONVENTION
43.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas disposer d'un recours effectif pour se plaindre des incapacités le touchant tout au long de la procédure de faillite.
A.
Sur la recevabilité
44.
La Cour note d'emblée que, dans l'arrêt
Bottaro c. Italie
(n
o
56298/00, du 17
juillet 2003), elle a constaté la violation de l'article 13 de la Convention en raison de l'absence d'un recours effectif pour se plaindre de la limitation prolongée du droit au respect de la correspondance du requérant. Elle estime donc que le grief soulevé par le requérant doit être examiné uniquement sous l'angle de cette disposition.
45.
Ensuite, quant à la partie du grief liée à ceux concernant la limitation prolongée du droit d'ester en justice, du droit au respect des biens (article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention), de la correspondance (article 8 de la Convention) et de la liberté de circulation du requérant (article 2 du Protocole n
o
4 à la Convention), la Cour rappelle avoir conclu à l'irrecevabilité de ces derniers. Elle estime donc que, ne s'agissant pas de griefs «
défendables
» au regard de la Convention, cette partie du grief tiré de l'article 13 de la Convention doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée selon l'article 35 §§
3 et 4 de la Convention.
46.
Quant à la partie du grief portant sur l'absence d'un recours effectif pour se plaindre des incapacités personnelles dérivant de l'inscription du nom du failli dans le registre des faillis et perdurant jusqu'à l'obtention de la réhabilitation civile, la Cour constate qu'elle n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.
B.
Sur le fond
47.
La Cour a déjà traité d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 13 de la Convention (voir, parmi beaucoup d'autres,
Bottaro c. Italie
, précité, §§ 41-46 et
Campagnano c. Italie
, précité, §§ 67-77).
48.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.
49.
Partant, la Cour conclut qu'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention.
VII.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
50.
Le requérant se plaint enfin de la violation de l'article 1 du Protocole n
o
4 à la Convention en raison de ce que les incapacités dérivant de la mise en faillite entraîneraient une situation comparable à celle de l'emprisonnement pour dettes.
51.
La Cour relève que le requérant n'a pas fait l'objet d'une privation de la liberté personnelle telle que l'emprisonnement. Ce grief doit donc être rejeté pour défaut manifeste de fondement selon l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
VIII.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
52.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
53.
Le requérant réclame 433
823,79 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et 12
394,98 EUR au titre de dédommagement moral qu'il aurait subis.
54.
Le Gouvernement s'oppose à cette prétention.
55.
N'apercevant pas de lien de causalité entre les violations constatées et le dommage matériel allégué, la Cour rejette cette demande. Quant au préjudice moral, elle estime que, eu égard à toutes les circonstances de l'affaire, les
constats de
violation figurant dans le présent arrêt fournissent par eux-mêmes une satisfaction équitable suffisante.
B.
Frais et dépens
56.
La requérante demande également 21
827,35 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
57.
Le Gouvernement s'oppose à cette prétention.
58.Compte tenu des éléments en sa possession, la Cour estime raisonnable la somme de 2
000 EUR au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l'accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
59.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 8 de la Convention (respect de la vie privée) et 13 de la Convention, en ce qui concerne l'absence d'un recours pour se plaindre des incapacités personnelles dérivant de l'inscription du nom du failli dans le registre des faillis, et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 8 de la Convention, quant au droit au respect de la vie privée
;
3
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention, quant à l'absence d'un recours pour se plaindre des incapacités personnelles
;
4.
Dit
que les constats de violation figurant dans le présent arrêt fournissent par eux-mêmes une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral
;
5.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 2
000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
Fait en français, puis communiqué par écrit le
13 novembre 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
Greffière
Présidente