ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1023/2021

Ședința publică din data de 18 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 27 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală București - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava - Activitatea de Inspecție Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, a solicitat:

- să se constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 177/26.07.2016, având în vedere faptul că decizia contestată conține soluționarea a 2 capete de cerere total diferite față de cele formulate de societate, care, prin contestația inițială, a învestit organul administrativ cu 4 capete de cerere;

- în principal, în temeiul dispozițiilor art. 281 alin. (7) din Legea nr. 207/2015, fiind îndeplinită condiția de a nu se fi pronunțat o soluție pe fondul contestației, să se constate lipsa de legalitate și de temeinicie a soluției dispuse prin Decizia nr. 177/26.07.2016 și pe cale de consecință, să se dispună desființarea în totalitate a acestei decizii și pronunțarea unei soluții asupra fondului raportului fiscal în întregul său, care a făcut obiectul contestației inițiale, în concret, Decizia de impunere nr. x/14.04.2016;

- în subsidiar, desființarea Decizei nr. 177/26.07.2016 și obligarea pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor să se pronunțe asupra tuturor celor 4 capete de cerere formulate prin contestația inițială, cu precădere asupra fondului contestației;

- constatarea afectării grave a interesului legitim privat, ca urmare a lipsei de corelare a aplicabilității prevederilor legislației fiscale invocate drept fundamentare a deciziei contestate, în contextul respectării dreptului intern raportat la cel comunitar, și pe cale de consecință, desființarea Deciziei nr. 177/26.07.2016.

Prin sentința civilă nr. 83 din 25 iunie 2018, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins, ca neîntemeiată, excepția de inadmisibilitate invocată de pârâta ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor;

- a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava - Activitatea de Inspecție Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași;

- a anulat Decizia nr. 177/26.07.2016, privind soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/14.04.2016;

- a anulat Decizia de impunere nr. x/14.04.2016 pentru suma de 839.440 RON, din care 64.921 RON impozit pe profit, 16.601 RON accesorii impozit pe profit, 543.110 RON TVA și 214.808 RON accesorii TVA;

- a obligat pârâta ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor la soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/14.04.2016, pentru suma de 17.379.498 RON, din care 1.933.808 RON impozit pe profit, 959.483 RON accesorii impozit pe profit, 10.014.200 RON TVA și 4.472.007 RON accesorii TVA.

Împotriva sentinței civile nr. 83 din 25 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, în nume propriu, și în calitate de reprezentant al Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași, precum și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

3.1. Pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, în nume propriu, și în calitate de reprezentant al Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivului de casare mai sus menționat, recurenta-pârâtă a formulat, în esență, următoarele critici:

Referitor la calculul impozitului pe profit pentru care organele de inspecție fiscală au stabilit suplimentar suma de 64.921 Iei, prin contestația administrativă depusă, societatea A. S.R.L. a prezentat doar situația de fapt reținută de organul de control, fără însă a preciza motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază contestația și din care să rezulte o altă situație decât cea constatată de organele de inspecție fiscală, contrar dispozițiilor art. 269 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În ceea ce privește diferențele între TVA de plată din evidența contabilă și TVA de plată înscrisă în deconturile de TVA, din care rezultă o diferență suplimentară de plată în sumă de 543.110 RON, societatea nu a făcut nicio referire în contestația administrativă formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/14.04.2016.

În consecință, prin Decizia nr. 177/26.07.2016 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în mod legal s-a dispus respingerea ca nemotivată a contestației formulate de societate pentru suma de 839.440 RON (64.921 RON impozit pe profit, 19.601 RON accesorii impozit pe profit, 543.110 RON TVA și 214.808 RON accesorii TVA).

În mod nelegal instanța de fond a dispus anularea Deciziei nr. 177/26.07.2016 și obligarea pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor la soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/14.04.2016 pentru suma de 17.379.498 RON, din care 1.933.808 RON impozit pe profit, 959.483 RON accesorii impozit pe profit, 10.014.200 RON TVA și 4.472.007 RON accesorii TVA.

În speță, este evident că acțiunea penală are întâietate față de acțiunea civilă, întrucât cauza materială este săvârșirea infracțiunii sau existența indiciilor săvârșirii infracțiunii, iar soluționarea acțiunii civile este condiționată de soluționarea acțiunii penale în privința existenței faptei, în raport de dispozițiile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen.

Împrejurarea că urmărirea penală se efectuează in rem, nu reprezintă un fapt imputabil pârâtei. De altfel, aceasta poate fi o consecință a complexității dosarului de cercetare penală, în condițiile în care urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Practica judiciară a calificat operațiunile fictive ca fiind operațiuni care constau în disimularea realității, prin crearea aparenței existenței unei operațiuni care, în fapt, nu există. În acest sens, operațiunea fictivă poate consta, printre altele, și în cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori cheltuieli pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documentele legale (deciziile nr. 4461/2007 și nr. 272/2013, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție).

De asemenea, în cauză, prezintă relevanță considerentele reținute prin Decizia nr. 95/2011, pronunțată de Curtea Constituțională a României, precum și jurisprudența comunitară în materie, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând în sensul că autoritățile sau instanțele naționale sunt în măsură să refuze acordarea dreptului de deducere dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat fraudulos sau abuziv (hotărârile pronunțate în cauzele C-32/03, C-439/04 și C-440/04, C-80/11 și C-142/11, C-285/11).

3.2. Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și în rejudecarea cauzei, în principal, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, iar în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În susținerea motivului de casare mai sus menționat, recurenta-pârâtă a formulat, în esență, următoarele critici:

Instanța de fond în mod eronat a respins excepția inadmisibilității acțiunii.

Contrar celor reținute de prima instanță, contestația formulată de societatea intimată împotriva Deciziei de impunere nr. x/14.04.2016, nu a respectat dispozițiile legale referitoare la forma și conținutul contestației și la sarcina probei.

Mai mult, instanța de fond nu a arătat pe baza căror înscrisuri sau probe administrate și-ar fi format convingerea că Decizia de impunere nr. x/14.04.2016 nu se remarcă printr-o motivare adecvată, în fapt și în drept, a circumstanțelor fiscale care justifică impunerea.

În soluționarea acțiunii, prima instanță este ținută să se pronunțe asupra legalității Deciziei nr. 177/26.07.2016 și numai asupra argumentelor care au fost invocate în procedura administrativă, în termenul de decădere de 45 de zile, iar nu să analizeze direct legalitatea Deciziei de impunere nr. x/14.04.2016.

În lipsa unei motivări în fapt și în drept a contestației formulate împotriva deciziei de impunere, în mod corect organul de soluționare nu s-a putut pronunța asupra fondului acesteia, soluția respingerii contestației administrative, ca nemotivată, cu privire la suma de 839.440 RON reprezentând impozit pe profit, taxa pe valoarea adăugată și accesoriile aferente acestora, fiind legală și temeinică.

În mod eronat prima instanță a dispus obligarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală la soluționarea contestației formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/14.04.2016 cu privire la suma de suma totală de 17.379.498 RON.

Astfel, între stabilirea obligațiilor fiscale constatate prin raportul de inspecție fiscală, în baza căruia s-a emis decizia de impunere, și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite, există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea pe cale administrativă a cauzei de către organul fiscal.

Organele de inspecție fiscală au concluzionat că tranzacțiile înregistrate sunt artificiale și nu au un conținut economic, scopul esențial al acestora fiind acela de a evita impozitarea ori de a obține avantaje fiscale, care altfel nu ar putea fi acordate.

În acest caz, organele administrative nu se pot pronunța pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluționarea laturii penale, având în vedere că organele de inspecție fiscală au considerat că pentru operațiunile înregistrate se ridică problema realității acestora, cu consecința diminuării bazei de impunere pentru impozitul pe profit și TVA.

Referitor la instituirea cazului de suspendare a procedurii de soluționare a contestației administrative, reglementat de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, urmează a se avea în vedere considerentele reținute prin Decizia nr. 56/2013, pronunțată de Curtea Constituțională a României, precum și jurisprudența europeană în materie, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând în sensul că autoritățile și instanțele naționale sunt în măsură să refuze acordarea dreptului de deducere dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat fraudulos sau abuziv (hotărârile pronunțate în cauzele C-32/03, C-439/04 și C-440/04, C-80/11 și C-142/11, C-285/11).

4.1. Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinări față de cererile de recurs promovate în cauză, solicitând respingerea recursurilor declarate de pârâte, ca nefondate.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, în nume propriu, și în calitate de reprezentant al Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași, intimata-reclamantă a susținut, în esență, că în mod corect instanța de fond, în urma analizării contestației administrative, a reținut că societatea a procedat la temeinica motivare a fiecărui capăt de cerere formulat, contestația administrativă având un număr de 47 de pagini. Totodată, aspectele criticate prin contestația inițială au fost însoțite de un număr de 1782 de pagini, conținând înscrisuri doveditoare grupate în 12 anexe.

De asemenea, prin recursul promovat, pârâta a ignorat concluziile expertizei tehnice contabile efectuate în cauză, care a reținut că suma totală de 823.440 RON nu este datorată de către societate, fiind stabilită în mod eronat în sarcina acesteia.

Referitor la recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Juridică, intimata-reclamantă a considerat, în prealabil, că este necesar ca Direcția Generală Juridică să-și precizeze poziția procesuală, prin indicarea concretă a pârâtei în numele căreia și-a asumat formularea recursului.

De asemenea, intimata-reclamantă a arătat că în mod corect instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, și totodată, a dispus obligarea acestei pârâte la soluționarea contestației formulate de societate împotriva deciziei de impunere pentru suma totală de 17.379.498 RON, fiind reiterate, în principal, susținerile formulate pe parcursul judecării litigiului în primă instanță.

II. Soluția instanței de recurs

În conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., analizând, cu prioritate, excepțiile invocate de către intimata-reclamantă A. S.R.L., Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește excepția tardivității recursului declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, în nume propriu, Înalta Curte reține că este neîntemeiată, pentru considerentele ce succed.

Potrivit art. 301 C. proc. civ., "termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel", iar conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare."

În cauză, sentința civilă recurată a fost comunicată pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava la data de 02 august 2018, iar recursul declarat de această pârâtă a fost înregistrat la Curtea de Apel Suceava, la data de 20 august 2018, în interiorul termenului de 15 zile de la data comunicării sentinței atacate, termen calculat conform dispozițiilor art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., constatându-se că ultima zi a termenului a căzut într-o zi nelucrătoare (18 august 2018) și potrivit art. 18 alin. (2) din C. proc. civ., termenul s-a prelungit până în prima zi lucrătoare care a urmat (20 august 2018).

Rezultă astfel că recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava a exercitat calea de atac a recursului în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care, urmează a fi respinsă excepția tardivității recursului declarat de pârâta mai sus menționată, în nume propriu.

Înalta Curte constată că este neîntemeiată și excepția inadmisibilității recursului declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Conform prevederilor art. 66 alin. (2) pct. a) din Ordinul Președintelui ANAF nr. 563/2014 privind Regulamentul de organizare și funcționare al Agenției Naționale de Administrare Fiscală, Direcția Generală Juridică asigură reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală în fața instanțelor de judecată și a altor organe cu atribuții jurisdicționale.

Prin urmare, apărările formulate în litigiile având ca obiect contestarea deciziilor emise de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, inclusiv promovarea căilor de atac și reprezentarea în instanță în litigiile respective, cum este cazul în speță, se realizează în numele Agenției Naționale de Administrare Fiscală, de către Direcția Generală Juridică.

Pentru motivele arătate, Înalta Curte va respinge excepția inadmisibilității recursului declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Pe fondul cauzei, analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâte sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către pârâte, este nefondat, sentința recurată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

În prealabil, se constată că deși pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, în nume propriu și în reprezentarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași, au formulat în cauză două cereri de recurs distincte, având în vedere criticile similare care se circumscriu motivului de casare mai sus menționat, instanța de control judiciar le va trata unitar.

Examinând sentința atacată din perspectiva soluției pronunțate asupra excepției inadmisibilității acțiunii, criticile recurentelor-pârâte potrivit cărora societatea reclamantă nu a respectat dispozițiile legale referitoare la forma și conținutul contestației administrative și la sarcina probei, sunt neîntemeiate.

Cu titlu preliminar examinării acestor critici, se constată că prima instanță a fost învestită cu controlul de legalitate al Deciziei nr. 177/26.07.2016, emisă în procedura administrativă și nu în mod direct a Deciziei de impunere nr. x/14.04.2016, sub acest aspect judecătorul fondului reținând în mod corect că în privința soluției de respingere, ca nemotivată, a contestației pentru suma de pentru suma de 839.440 RON, din moment ce în procedura administrativă s-a pronunțat o soluție de către organul fiscal, urmează ca în ipoteza anulării acesteia, instanța de contencios administrativ să procedeze la verificarea temeiniciei impunerii.

De asemenea, referitor la suma de 17.379.498 RON cu privire la care organul fiscal a dispus suspendarea soluționării contestației în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/3003, prin acțiunea dedusă judecății în primă instanță s-a solicitat anularea Deciziei nr. 177/26.07.2016, supusă controlului de legalitate, conform art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/3003.

Răspunzând criticilor recurentelor-pârâte vizând nemotivarea contestației administrative de către societatea reclamantă, instanța de recurs constată că potrivit dispozițiilor art. 206 alin. (1) lit. c) și d) din O.G. nr. 92/3003, aplicabile în cauză în perioada de referință, contestația administrativă se formulează în scris și trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept, precum și dovezile pe care se întemeiază.

Totodată, conform art. 217 din O.G. nr. 92/2003, dacă organul de soluționare competent constată neîndeplinirea unei condiții procedurale, contestația va fi respinsă fără a se proceda la analiza pe fond a cauzei.

În speță, în acord cu opinia exprimată de instanța de fond, se reține că deși apărările prezentate la filele x din contestația administrativă nu se remarcă prin rigurozitate, acestea cuprind argumente care se impuneau a fi analizate de către organul fiscal, în condițiile în care reclamanta a prezentat în contrapartidă un mod diferit de calcul, prevalându-se de existența unor plăți (TVA achitat) și a unor erori de calcul cu privire la TVA stabilit suplimentar.

În contextul arătat, nu se poate reține că intimata-reclamantă nu a adus nicio motivație prin care să combată constatările organelor fiscale, contrar dispozițiilor art. 206 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 92/3003.

Soluția de respingere ca nemotivată a contestației pentru suma de 839.440 RON apare ca fiind excesivă și din perspectiva faptului că însăși titlul de creanță cuprinde o motivare criticabilă sub aspectul situației de fapt fiscale ce justifică impunerea, constatările raportului de expertiză întocmit în cauză confirmând apărările reclamantei în privința deficiențelor de motivare a actelor contestate și modului eronat de calcul a TVA stabilit suplimentar.

Totodată, intimata-reclamantă a respectat și cerința prevăzută de art. 206 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 92/3003, anexând contestației administrative dovezi ale argumentelor aduse în susținerea acesteia.

Procedând, în continuare, la examinarea legalității Deciziei de impunere nr. x/14.04.2016 sub aspectul stabilirii și calculării obligațiilor fiscale suplimentare în cuantum de 839.440 RON reprezentând impozit pe profit, TVA și accesorii aferente acestora, în mod corect instanța de fond a reținut că în ceea ce privește impozitul pe profit, actele contestate nu cuprind motivele de fapt și de drept care au determinat calcularea creanței stabilite suplimentar.

De asemenea, în cursul judecății în primă instanță, prin actele procesuale întocmite sau lămuririle verbale solicitate, pârâtele nu au oferit explicații concrete, aceste deficiențe fiind constatate și în cuprinsul raportului de expertiză tehnică cu specialitatea contabilitate, prin care s-a reținut că organul fiscal a învederat faptul că societatea a calculat în mod eronat impozitul pe profit, diminuându-l în mod nejustificat, fără a preciza natura erorii făcute.

În mod similar, în ceea ce privește TVA stabilit suplimentar, în mod judicios prima instanță a constatat că organul fiscal nu a justificat pretinsele diferențe între TVA de plată din evidența contabilă și TVA de plată înscrisă în deconturile TVA, sub acest aspect instanța de fond validând concluziile expertului judiciar în sensul că la baza calcului efectuat de organele fiscale se află eroarea cumulării TVA de recuperat din luna precedentă, cu TVA de plată din luna curentă, precum și neluarea în considerare a plăților efectuate de societate în contul TVA.

Aceste constatări ale expertului judiciar, în absența formulării de către pârâte a unor obiecțiuni, au îndreptățit prima instanță să rețină că suma rezultată pe cumulat la data de 31 decembrie 2014, este în cuantum de 742.233 RON TVA de recuperat, comparativ cu suma de 543.110 RON TVA de plată, calculată de organul fiscal.

Înalta Curte apreciază neîntemeiate criticile recurentelor-pârâte și în ceea ce privește soluția de obligare a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală la soluționarea contestației formulate împotriva deciziei de impunere pentru suma de 17.379.498 RON reprezentând impozit pe profit, TVA și accesorii aferente acestor obligații fiscale.

Din analiza dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/3003, rezultă că se poate dispune suspendarea soluționării contestației administrative, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele două condiții:

- organele penale să fie sesizate de către organul care a efectuat activitatea de control în situația în care în cursul inspecției fiscale s-au descoperit indicii privind săvârșirea unei infracțiuni;

- constatarea infracțiunii cu privire la care există indicii, să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Pentru îndeplinirea primei condiții, este necesar ca declanșarea cercetărilor penale să se facă la sesizarea organului fiscal, concretizată într-o plângere penală, în timpul inspecției fiscale descoperindu-se indiciile săvârșirii unei infracțiuni.

Referitor la cea de-a doua condiție legală, în jurisprudența instanței supreme s-a reținut constant că instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/3003, poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale, prin raportare la definiția excesului de putere, definit la art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare, întrucât, în caz contrar, s-ar accepta incidența acestor prevederi în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă.

Totodată, din modul de redactare al dispozițiilor legale mai sus analizate reiese că suspendarea soluționării contestației administrative este o măsură supletivă, iar nu imperativă, urmând a fi aplicată în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei.

În speță, în motivarea măsurii de suspendare a soluționării contestației, dispusă prin Decizia nr. 177/26.07.2016, organele fiscale au reținut că societatea reclamantă a declarat achiziții de bunuri și servicii de la 13 societăți comerciale, în condițiile în care respectivele achiziții nu sunt reale, atât sub aspectul identității furnizorului, cât și al bunurilor și/sau serviciilor menționate în facturi, scopul esențial al acestor tranzacții fiind acela de a evita impozitarea sau de a obține avantaje fiscale nemeritate.

Or, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că aspectele în privința cărora organele fiscale au suspiciuni și verificarea situației de fapt constând în realitatea operațiunilor înregistrate de societatea reclamantă, se pot lămuri de către autoritatea fiscală cu ocazia soluționării contestației, prin cercetarea înscrisurilor prezentate de societate, nefiind influențate de cercetările pe latură penală sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală.

Chiar și în situația în care s-ar considera că asupra societății controlate planează suspiciuni cu privire la fapte de natură penală, organul fiscal competent nu este obligat să suspende soluționarea cauzei ci are doar posibilitatea de a dispune în acest mod, posibilitate circumstanțiată "înrâuririi hotărâtoare" pe care o are soluția pronunțată de organele judiciare penale asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Totodată, în condițiile în care în dosarul penal nr. x/2013, înregistrat la DIICOT - Serviciul Teritorial Iași, urmărirea penală se efectuează in rem, față de data formulării plângerii penale, se apreciază că durata procedurii administrative a devenit nerezonabilă, ceea ce are drept consecință încălcarea dreptului de liber acces la justiție.

Această concluzie se impune și în raport de circumstanțele concrete ale prezentului litigiu, în acest sens prezentând relevanță concluziile expertizei tehnice efectuate în cauză, raportat la partea din creanță a cărei procedură de contestare nu a fost suspendată, împrejurare care vine în sprijinul susținerilor formulate de intimată privind modul nelegal al întregului calcul al obligațiilor fiscale suplimentare.

Așa cum s-a reținut în jurispudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, suspendarea sine die a soluționării contestației formulate de intimata-reclamantă, este de natură a întârzia în mod nejustificat accesul părții la instanță, ceea ce contravine prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția Drepturilor Omului.

Instanța de control judiciar are în vedere și încălcarea principiului celerității prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituția României, care impune ca practicile administrative și judiciare să implice o durată rezonabilă a procedurilor, rezultând astfel că litigiile trebuie să fie soluționate într-un termen optim și previzibil pentru a se garanta efectivitatea dreptului analizat.

Deciziile pronunțate de Curtea Constituțională și jurisprudența comunitară, invocate de către recurentele-pârâte, nu pot conduce la o concluzie contrară, reținându-se în speță, că între stabilirea caracterului infracțional al presupuselor fapte sesizate de către organele fiscale și stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sumă totală de 17.379.498 RON, nu există o legătură ce ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâte, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității recursului declarat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, în nume propriu.

Respinge excepția inadmisibilității recursului declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Respinge recursurile declarate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, în nume propriu și în calitate de reprezentant al Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași, împotriva sentinței civile nr. 83 din 25 iunie 2018 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2021.