ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 03 martie 2021

Deliberând asupra apelului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 33 din data de 13 noiembrie 2020 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 459 alin. (5) C. proc. pen.., s-a respins, ca inadmisibilă, în principiu, cererea de revizuire a sentinței penale nr. 17/2016 din data de 01.03.2016, pronunțate de Curtea de Apel Iași în dosar nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 251/A/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 30.06.2017, formulată de revizuentul A..

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori a reținut că prin cererea de revizuire, înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași la data de 01.08.2019, inițial sub nr. x/2019 și ulterior, după restituirea cauzei pentru rejudecare, sub nr. x/2019*, revizuentul condamnat A. a solicitat revizuirea sentinței penale nr. 17/2016 din data de 01.03.2016, pronunțate de Curtea de Apel Iași și redeschiderea dosarului nr. x/2013

În motivarea cererii inițial formulate, revizuentul a arătat că înțelege să invoce dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., deoarece prin Decizia Curții Constituționale nr. 160/2018 au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate formulate de revizuient (și de B.). Instanța de control constituțional și-a fundamentat motivarea pe jurisprudența sa anterioară, respectiv pe alte trei decizii, având ca obiect tot art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, pronunțate în perioada 2015-2017, de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate. Raportat la data săvârșirii faptei, iunie 2012, cele 3 decizii de respingere nu își găsesc aplicabilitatea întrucât nu puteau fi prevăzute.

Prin urmare, s-a arătat că unica decizie a Curții Constituționale care își producea efectele la data faptei era Decizia nr. 109/9.02.2010 prin care a fost declarat ca fiind neconstituțional art. 60 alin. (6) - de fapt art. 57 alin. (6) introdus în Legea nr. 51/1995 prin O.U.G. nr. 59/2008. Prin urmare, s-a apreciat că deciziile ulterioare nu mai erau admisibile în condițiile în care textul legal incriminator fusese în prealabil declarat neconstituțional, astfel încât nici textele legale reincriminatoare nu pot fi constituționale. Ca urmare, deciziile ulterioare ale Curții Constituționale nu îl privesc întrucât respingerile excepțiilor de neconstituționalitate sunt ulterioare săvârșirii faptei. Revizuientul la evaluat că a creste considerații se circumscriu noțiunii de împrejurări noi în raport cu data soluționării apelului, ce dovedesc nelegalitatea și netemeinicia hotărârii de condamnare întrucât decizia Curții Constituționale a fost pronunțată în 2018.

Revizuentul a anexat cererii formulate o serie de înscrisuri.

Anterior primului termen de judecată stabilit în cauză, în procedura inițială urmată în fața Curții de Apel Iași, revizuentul condamnat A. a formulat o altă cerere de revizuire, înregistrată sub același număr de dosar potrivit art. 107 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

În cuprinsul acestei cereri, revizuentul a invocat tot prevederile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., susținând că s-au ivit împrejurări noi, relevate de motivarea eronată, în fapt, a deciziei penale nr. 251/A/30.06.2017 a ÎCCJ, de care a luat la cunoștință după comunicarea din data de 10.04.2018, iar aceste împrejurări atestă inexistența actelor de complicitate, atât sub aspect obiectiv, cât și sub aspect subiectiv, fapt care impune constatarea netemeiniciei soluției de condamnare si schimbarea acesteia într-o soluție de achitare.

Revizuentul a arătat că la fila nr. x din Decizia nr. 251/A/30.06.2017 Înalta Curte concluzionează în sensul că faptele au fost săvârșite cu intenție directă, în timp ce în analiza elementelor constitutive se precizează că inculpatul a acceptat doar producerea rezultatului socialmente periculos, ceea ce înseamnă că actele de complicitate au fost săvârșite cu intenție indirectă. În condițiile complicității săvârșită cu intenție indirectă, acceptarea producerii rezultatului socialmente periculos pune sub semnul întrebării actele de complicitate efectuate în sensul relevanței lor penale. Acceptarea producerii rezultatului de către complice denotă o poziție pur pasivă, lipsită de intenție infracțională și este generatoare de dubiu în legătură cu natura penală a actelor de complicitate. Actele de complicitate săvârșite cu intenție indirectă nu denotă sprijinul, înlesnirea sau ajutorul efectiv acordat autorului pentru atingerea rezultatului infracțional socialmente periculos.

În realitate, actele îndeplinite de orice membru al Comisiei de examinare nu prezintă relevanță penală pentru că ele nu constituie o înlesnire sau un ajutor acordat în vederea atingerii rezultatului socialmente periculos. Nu a existat nici un act de complicitate relativ la deciziile de numire în profesie a celor 2 avocați stagiari, decizii care au fost date și semnate doar de decanul Baroului Bacău paralel, după aproximativ o lună de zile de la examinare pentru C. și după 4 luni de zile de la examinare pentru B..

De asemenea, revizuentul a susținut că intenția indirectă nu este suficientă, prin ea însăși, să imprime actelor îndeplinite de așa-numitul complice acea intenție criminală necesară pentru atingerea rezultatului. Sub aspectul laturii obiective, prevederea din decizia penală nr. 251/A/30.06.2017 a ÎCCJ a tezei potrivit căreia din Comisiile de examinare trebuiau să facă parte 2 examinatori nu este conformă cu realitatea întrucât pentru celelalte persoane așa-zis vătămate, cu excepția lui C., nu s-a făcut dovada că a existat o pluralitate de examinatori în Comisiile constituite.

Într-adevăr, deciziile de numire în profesie și contractele de stagiu au stat la baza înscrierii avocaților stagiari la finanțe, producând astfel consecințe juridice, dar aceste documente au fost semnate numai de numitul D., în calitatea sa de decan al Baroului Bacău paralel. În acest context, cele reținute în motivarea deciziei penale nr. 251/A/30.06.2017, pronunțate de ÎCCJ, secția Penală, sunt neconforme cu adevărul obiectiv și au fost menționate tocmai pentru a "demonstra" actele de complicitate pentru care petentul a fost condamnat și care, în realitate, nu există. Aceste împrejurări noi ar dovedi netemeinicia sentinței și deciziei penale în privința reținerii actelor de complicitate pentru care s-a pronunțat condamnarea sa.

Printr-un memoriu depus la termenul de judecată din data de 18.10.2019, revizuentul A. a precizat noul motiv de revizuire indicat, susținând, în plus, că există dubiu în privința actelor de complicitate pentru care a fost condamnat, datorită utilizării denumirilor pe tipizatele borderourilor care erau deja tipărite și care aparțineau persoanei juridice organizatoare, solicitând achitarea sa, conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

Precizări au fost aduse de revizuent cererii sale și în contextul amânării pronunțării dispuse în dosarul inițial format, acesta susținând că denumirile de UNBR, Barou și Cabinet Avocat erau înregistrate la autoritățile publice române, context în care a fost condamnat pentru o faptă inexistentă, în cauză nefiind vorba despre o folosire fără drept, ci despre o folosire cu drept a unor denumiri ale persoanelor juridice adoptate prin actele lor constitutive.

De asemenea, prin concluziile scrise depuse în prezenta cauză, revizuentul a adăugat că există neconcordanțe între dispozitivul și considerentele deciziei pronunțate de ÎCCJ în apel, că faptele pentru care a fost condamnat nu întrunesc elementele de tipicitate ale infracțiunii reținute în sarcina sa, aceasta fiind o infracțiune de obicei, pentru a cărei existență trebuie a fi comise cel puțin trei acte materiale, că i s-a aplicat retroactiv Decizia nr. 15/2015 pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, iar textul, în baza căruia a fost condamnat, nu întrunește exigențele impuse de normele de tehnică legislativă stabilite de Legea 24/2000.

Afost atașat dosarul de fond nr. x/2013 al Curții de Apel Iași.

Revizuentul condamnat nu s-a prezentat în fața instanței investite cu soluționarea cererii sale.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că: prin sentința penală nr. 17/2016 din data de 01.03.2016 pronunțată de Curtea de Apel Iași în dosar nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 251/A/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 30.06.2017, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală a amenzii în cuantum de 3000 RON, pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 26 C. pen. din 1969, art. 60 alin. (6) cu referire la art. 26 alin. (1), art. 113 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.

În fapt, s-a reținut că inculpatul A., prin participarea sa în comisia de organizare a examenului de accedere în profesia de avocat printr-o entitate profesională paralelă constituită prin eludarea legii speciale, cunoscând această situație, și semnarea înscrisurilor care conțineau fără drept denumirile prevăzute la art. 60 din legea specială, l-a ajutat pe inculpatul D. să săvârșească fapta prevăzută de art. 60 alin. (6) cu referire la art. 26 alin. (1), art. 113 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, modificată.

Prin decizia penală nr. 251/A/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 30.06.2017, apelul promovat de inculpatul A. a fost respins, ca nefondat.

Curtea a arătat că potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. pen., revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când:

a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză;

b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declarația unui martor, opinia unui expert sau pe situațiile învederate de un interpret, care a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasa in cauza a cărei revizuire se cere, influențând astfel soluția pronunțată;

c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză;

d) un membru al completului de judecata, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penala a comis o infracțiune in legătura cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză;

e) când doua sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia;

f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Conform art. 459 alin. (3) C. proc. pen.. instanța examinează admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire prin raportare la următoarele elemente:

a) cererea a fost formulată în termen și de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455;

b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) și (3);

c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale;

d) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv;

e) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea;

f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerințelor instanței dispuse potrivit art. 456 alin. (4).

Numai în cazul în care instanța constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (3) al art. 459 C. proc. pen.. dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de revizuire. Art. 459 alin. (5) C. proc. pen.. prevede expres că în cazul în care instanța constată neîndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (3), se dispune, prin sentință, respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.

Textul art. 453 lit. a) C. proc. pen.., caz de revizuire invocat de revizuent, stabilește că o sentință de condamnare este supusă revizuirii atunci când s-au descoperit fapte și împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, dacă sunt de natură să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare.

Curtea de Apel Iași a mai reținut în cuprinsul sentinței apelate că, așa cum a stabilit încă din 1976 Tribunalul Suprem (Decizia 1643/1976), textul se referă la "fapte și împrejurări", deci la fapte probatorii, și nu la probe noi, căci altfel revizuirea s-ar transforma într-un nou grad de jurisdicție în care s-ar putea continua probațiunea, situație de natură a infirma principiul securității raporturilor juridice aplicabil și în materie penală ca parte a principiului procesului echitabil. Fără îndoială că noile fapte și împrejurări urmează a fi confirmate de probe noi, dar nu probele noi formează temeiul revizuirii, ci faptele și împrejurările pe care le dovedesc. În plus, aceste fapte și împrejurări trebuie să fie noi pentru instanța de judecată, în sensul să nu fi fost cunoscute de instanța care a pronunțat hotărârea definitivă.

De asemenea, prima instanță a susținut că simpla afirmare a nevinovăției nu poate constitui temei pentru redeschiderea unei proceduri soluționate cu autoritate de lucru judecat.

Curtea a mai arătat că redeschiderea unei proceduri finalizate prin pronunțarea unei soluții ce a dobândit autoritate de lucru judecat nu poate avea loc fără un minim de probatorii de natură a forma convingerea că este posibil ca hotărârea să fie nelegală ori împotriva realității dovedite ori obiective. Or, revizuentul și-a susținut nevinovăția în căile de atac promovate, instanțele de control judiciar răspunzând criticilor.

Astfel, Curtea a apreciat că aspectele privind incidența deciziilor Curții Constituționale în cauză nu este o chestiune nouă invocată de inculpat.

Prima instanță a mai arătat că, deși se invocă Decizia nr. 160/2018 ca fiind act nou în cauză, nu efectele acesteia se solicită a fi aplicate (decizia fiind una de respingere), ci ale deciziilor la care se face referire în cuprinsul considerentelor sale și care existau la data judecății cauzei petentului. Or, curtea de apel a reținut că Decizia nr. 109/2010 a Curții Constituționale, în raport de care se invocă lipsa de incriminare a infracțiunii reținute în sarcina sa, era în vigoare la data comiterii faptelor de către revizuentul condamnat, respectiv în iunie 2012, cu atât mai mult la data pronunțării soluției definitive de condamnare a acestuia.

În plus, aspectul a fost invocat în fața instanței de apel de chiar revizuent, deci nu este o chestiune nouă pentru instanța de judecată (a se vedea încheierea de dezbateri din fața instanței de apel), Înalta Curte de Casație și Justiție răspunzând pe larg aspectului invocat în apărare de inculpat. În raport de motivele acolo expuse, s-a apreciat că intervenirea Deciziei nr. 160/2018 a Curții Constituționale, prin care s-au respins excepțiile invocate în cauza în care a fost condamnat revizuentul, nu reprezintă o împrejurare necunoscută instanței, în sensul art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

Mai mult, prima instanță a reținut că prin raportare la deciziile Curții Constituționale indicate de revizuent nu se poate reține că infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea sa nu era incriminată la data comiterii, susținerile revizuentului condamnat având la bază o interpretare greșită a normelor legale ori a considerentelor deciziilor instanței de control constituțional.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 109/2010 s-a admis excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 159/2008 privind modificarea și completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, ordonanță care incrimina pentru prima dată ca infracțiune fapta pentru care s-a dispus condamnarea revizuentului. De altfel, O.U.G. nr. 159/2008 privind modificarea și completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat a fost respinsă prin Legea nr. 81 din 6 mai 2010, publicată în M.Of. nr. 300 din 10 mai 2010.

Totuși, ulterior Deciziei nr. 109/2010 și Legii nr. 81/2010, prin Legea nr. 270 din 22.12.2010, publicată în M.Of. nr. 872 din 28.12.2010, a fost incriminată Folosirea fără drept a denumirilor Barou, Uniunea Națională a Barourilor din România, U.N.B.R. ori Uniunea Avocaților din România sau a denumirilor specifice formelor de exercitare a profesiei de avocat de către orice persoană fizică sau persoană juridică, indiferent de obiectul activității desfășurate de aceasta, precum și folosirea însemnelor specifice profesiei ori purtarea robei de avocat în alte condiții decât cele prevăzute de prezenta lege constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

După incriminarea astfel dispusă în 2010, Legea nr. 51/1995 a fost republicată, art. 57 alin. (6) anterior redat, devenind art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, text în baza căruia revizuentul a fost condamnat definitiv în anul 2017.

S-a arătat că susținerea acestuia că după Decizia nr. 109/2010, legiuitorul nu mai putea incrimina ca infracțiune faptele de folosire fără drept a denumirilor " Barou, Uniunea Națională a Barourilor din România, U.N.B.R. ori Uniunea Avocaților din România sau a denumirilor specifice formelor de exercitare a profesiei de avocat, precum și folosirea însemnelor specifice profesiei ori purtarea robei de avocat în alte condiții decât cele prevăzute de lege, nu are temei legal. Aceasta întrucât prin Decizia Curții Constituționale nr. 109/2010 s-a admis excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 159/2008 prin raportare la nerespectarea condițiilor de formă a textului legal, Curtea reținând că modificarea Legii nr. 51/1995 nu putea fi dispusă pe calea ordonanței de urgență în lipsa unei situații care să implice urgența. Or, prin Legea nr. 270/2010, legiuitorul s-a conformat exigențelor impuse de Curte, procedând la modificarea Legii nr. 51/1995 pe calea ordinară a procedurii parlamentare.

De altfel, dacă ar fi existat elemente de neconstituționalitate referitoare la textul art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 nu existau rațiuni pentru care Curtea Constituțională să respingă excepția invocată chiar de revizuent în cauza în care s-a dispus condamnarea sa.

Cât privește motivul de revizuire privind lipsa condițiilor legale pentru antrenarea răspunderii penale a revizuentului pentru infracțiunea de complicitate la comiterea infracțiunii prevăzute de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, instanța a reținut că motivarea revizuentului se circumscrie unei veritabile căi de atac împotriva soluției dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție, în apel.

Curtea de Apel Iași a menționat că, deși susține că decizia instanței de apel reprezintă o împrejurare nouă conform cerințelor art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., revizuentul pierde din vedere că este vorba doar de motivarea respingerii căii de atac declarate de acesta, de o sentință prin care judecătorii din calea de atac ordinară au expus considerentele avute în vedere pentru adoptarea soluției din apel.

În plus, susținerile revizuentului pornesc de la lipsa de înțelegere a motivelor expuse de ÎCCJ în soluția pronunțată. În cuprinsul deciziei penale nr. 251/A/2017 Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat pe larg condițiile complicității la comiterea infracțiunii prevăzute de art. 60 alin. (6), precum și susținerile privind caracterul lipsit de previzibilitate al legii de incriminare sau susținerile privind comiterea cu drept/fără drept a acțiunilor reținute în sarcina inculpaților, incriminate de legea penală.

Mai mult, Curtea a constatat că vinovăția reținută de instanța de apel în sarcina revizuentului a fost, contrar susținerilor acestuia, sub forma intenției directe, nu indirecte făcând trimitere la considerentele deciziei prin care a fost condamnat revizuentul:

"Pentru considerentele expuse mai sus la lit. a) - legalitatea înființării și funcționării entităților paralele) și la lit. b) - lipsa de previzibilitate a legii, etc., Înalta Curte a constatat că cei trei inculpați și-au dat seama de natura acțiunii pe care o săvârșeau și au prevăzut că în acest fel încalcă regimul juridic al profesiei de avocat, creând o stare de pericol pentru relațiile sociale ocrotite, urmărind (intenție directă) producerea rezultatului socialmente periculos." (ICCJ, SP, decizia penală nr. 251/A/2017).

De asemenea, Curtea a mai arătat că în decizia prin care a fost condamnat revizuentul s-a reținut:

"Faptul că, în calitate de judecător, acest inculpat a pronunțat sentința penală nr. 2015/10.11.2009, prin care a respins plângerea împotriva soluției dată de procuror, de scoatere de sub urmărire penală a numitului D. și a altor persoane înscrise în structuri avocațiale paralele, apreciind că legea care reglementează exercitarea fără drept a profesiei de avocat nu este previzibilă și accesibilă, nu-l exonerează de răspundere penală, căci, față de cele reținute la lit. b) de mai sus, reise că legea era previzibilă, clară, și că inculpatul a acționat în mod conștient, semnând documentele emise în cadrul baroului D., care folosea fără drept denumirile specifice profesiei de avocat. Poziția sa de judecător exclude împrejurarea ca inculpatul A. să nu fi avut cunoștință și să nu fi înțeles dispozițiile legale care reglementau activitatea de avocatură și deciziile pronunțate în interesul legii. (...) Drept urmare, inculpatul A. a săvârșit faptele cu intenție directă, prin ignorarea cu știință a legii, urmărind prin acțiunile sale să sprijine, implicit, entitățile avocațiale constituite în mod nelegal de către inculpatul D.."

Curtea de Apel Iași a arătat că instanța de apel a expus clar și concis motivele pentru care a înlăturat apărările formulate de revizuent la acel moment, motivând, referitor la existența incriminării, legalitatea acesteia, existența tipicității infracțiunii, lipsa intervenirii prescripției răspunderii penale, lipsa cauzei de neimputabilitate a erorii.

Prima instanță a arătat că, în lipsa unor aspecte nou intervenite, conform dispozițiilor exprese ale art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., instanța nu poate analiza motivele expuse de Înalta Curte în decizia de condamnare pronunțată, întrucât nu ar putea reține că acestea sunt în neconcordanță cu "fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză".

Curtea a reținut că, din analiza dosarului cauzei rezultă că, prin concluziile scrise depuse de revizuent la dosar s-a efectuat o preluare a motivelor recursului în casație promovat de acesta împotriva deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în apel, iar calea de atac promovată i-a fost respinsă de instanța competentă.

Pe de altă parte, Curtea a reținut că nici aspectele nou invocate în prezenta procedură de revizuent nu ar putea determina redeschiderea cauzei în care acesta a fost condamnat definitiv.

Curtea de Apel Iași a mai arătat că susținerile privind existența unor contradicții între dispozitivul și considerentele deciziei penale nr. 251/A/2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 30.06.2017, nu pot fi analizate pe calea extraordinară de atac a revizuirii, după cum nu pot fi analizate nici aspectele ce vizează încadrarea juridică a infracțiunii reținute în sarcina revizuentului condamnat.

Prima instanță a mai arătat că susținerile revizuentului că infracțiunea prevăzută de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 este o infracțiune de obicei și că nu sunt întrunite în speță cele minim trei acte materiale pentru existența sa, nu au suport legal și reprezintă o continuare a apărării sale, incompatibilă cu procedura de față, care presupune existența unei condamnări definitive.

Curtea a reținut că infracțiunea de obicei este acea formă a unității legale de infracțiune caracterizată prin comiterea unei pluralități de acte de executare similare care, analizate izolat, nu au caracter infracțional, acest caracter dobândindu-se doar prin repetare, prin comiterea lor în mod obișnuit. Infracțiunea de obicei reprezintă o formă a unității legale de infracțiune, căci este rezultatul voinței legiuitorului, care decide dacă incriminează fiecare act sau dacă, dimpotrivă, impune cerința repetabilității actelor pentru ca acestea să intre sub incidența legii penale. Fiind vorba despre o creație a legiuitorului, caracterul de infracțiune de obicei al unei fapte rezultă întotdeauna din conținutul incriminării. Cel mai adesea, infracțiunile de obicei sunt ușor de identificat, căci legiuitorul utilizează în norma de incriminare sintagma în mod repetat (art. 223 alin. (1) noul C. pen.) sau în mod obișnuit.

În ceea ce privește numărul actelor necesare pentru existența infracțiunii, Curtea a menționat că legea nu face nicio precizare, și nici nu ar putea să o facă întrucât constatarea obișnuinței nu depinde exclusiv de numărul acestor acte. Astfel, este important intervalul de timp scurs între două acte consecutive, împrejurările în care s-au comis aceste acte, natura faptei etc. Oricum, aspectele țin de analiza răspunderii penale a persoanei acuzate, nu de exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii.

Pe de altă parte, Curtea a arătat că susținerea revizuentului din cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar privind aplicarea de către ÎCCJ a unei decizii date în recurs în interesul legii în mod retroactiv faptei comise de acesta este evident nesusținută de dosarul cauzei. Curtea de Apel Iași a menținat că în cuprinsul deciziei penale criticate de revizuent se indică clar faptul că Decizia nr. 15/2015 nu este aplicabilă inculpaților judecați.

Curtea a mai arătat că, nici indicarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă ca fiind încălcate la analiza reținerii incriminării faptei pentru care s-a dispus condamnarea nu poate fi analizată ca motiv de revizuire de către instanța de față, fiind vorba de argumente noi, invocate în susținerea unei apărări pe care inculpatul a formulat-o deja, fără succes, în fața instanțelor care au dispus condamnarea sa, și nu de împrejurări noi, care să determine redeschiderea procedurii în urma căreia revizuentul a fost definitiv condamnat.

Curtea a reținut că, de fapt, prin intermediul căii extraordinare de atac revizuentul A. a reiterat apărările formulate în fața instanței de fond și de apel, precum și susținerile din fața instanțelor investite cu soluționarea recursului în casație, a contestației în anulare promovate ori a contestației la executare, motive pe care, generic, le-a circumscris cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

Prima instanță a reținut că, faptul că în mod forțat revizuentul a circumscris susținerile sale unuia dintre cazurile de revizuire expres și limitativ reglementate nu înseamnă că în cauză există temei legal pentru redeschiderea procedurii în care acesta a fost condamnat definitiv.

Potrivit art. 459 C. proc. pen.. o condiție pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire este ca faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea să conducă, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea.

Curtea a arătat că singurul aspect cu caracter de noutate intervenit în cauză după rămânerea definitivă a condamnării petentului la data de 30.06.2017 este Decizia Curții Constituționale nr. 160 din 27.03.2018 prin care excepțiile de neconstituționalitate invocate de revizuent au fost respinse, decizia neavând vreun efect asupra soluției de condamnare. Prima instanță a reținut că restul aspectelor invocate de revizuent reprezintă critici aduse deciziei de condamnare pronunțate de ÎCCJ în apel, în condițiile în care este evident că motivarea judecătorilor nu a intervenit pe aspecte de fapt necunoscute la momentul pronunțării deciziei în apel.

Împotriva sentinței penale nr. 33 din data de 13 noiembrie 2020 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori a formulat apel revizuentul A., reiterând motivele invocate în fața instanței de fond.

Examinând apelul formulat de revizuentul A., prin prisma actelor și lucrărilor de la dosar și în raport de criticile invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse:

Prin sentința penală nr. 17/2016 din data de 01.03.2016 pronunțată de Curtea de Apel Iași, în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 251/A/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 30.06.2017, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală a amenzii în cuantum de 3000 RON, pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 26 C. pen. din 1969, art. 60 alin. (6) cu referire la art. 26 alin. (1), art. 113 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.

Înalta Curte constată că inculpatul a invocat motivul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză.

Instanța de control judiciar constată că aspectele invocate de revizuent constituie apărări ce au fost analizate de Înalta Curte la momentul soluționării apelului formulat împotriva sentinței penale nr. 17/2016 din data de 01.03.2016 pronunțate de Curtea de Apel Iași.

În acest context, se reține că pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., trebuie să fie descoperite fapte sau împrejurări (fapte probatorii) noi, necunoscute de către instanță la data judecării cauzei care să ducă, singure sau prin coroborarea cu alte probe, la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare, ceea ce presupune pronunțarea unei soluții diametral opuse celei care a fost dispusă prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

Prin urmare, potrivit temeiului de drept invocat de condamantul revizuent A., trebuie să fie noi faptele sau împrejurările invocate, de natură a stabili existența unei erori judiciare și de a conduce la o altă soluție.

Aspectele invocate de revizuent, se referă la decizia Curții Constituționale nr. 160/2018 ca element de noutate. Cu toate acestea, se constată că prin decizia nr. 160 din 27 martie 2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 471 din 07.06.2018, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de A. și B. în Dosarul nr. x/2013 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală și s-a constatat că dispozițiile art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Revizuentul solicită, în realitate, aplicarea jurisprudenței instanței de control constituțional evocate în considerentele hotărârii de respingere menționate.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că toate deciziile instanței de contencios constituțional la care se face referire în cuprinsul deciziei nr. 160/2018 erau publicate în Monitorul Oficial al României la momentul soluționării acțiunii penale a revizuentului, drept pentru care nu pot fi apreciate ca împrejurări noi în sensul instituției revizuirii.

În acest context, se reține că Decizia nr. 109/2010 a Curții Constituționale, în raport de care se invocă dezincriminarea infracțiunii reținute în sarcina revizuentului, pe lângă faptul că era în vigoare la momentul soluționării cauzei, a fost evaluată și analizată de instanța de apel în cuprinsul deciziei prin care s-a respins apelul.

În ceea ce privește motivul de revizuire privind lipsa condițiilor legale pentru antrenarea răspunderii penale în raport de infracțiunea de complicitate la comiterea infracțiunii prevăzute de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, Înalta Curte constată că aspectele invocate nu reprezintă împrejurări noi, ci se constituie într-o critică a hotărârii pronunțate de instanța supremă în soluționarea apelului împotriva soluției acțiunii penale.

În egală măsură, se constată că prin decizia penală nr. 251/A/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat și explicat condițiile angajării răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la comiterea infracțiunii prevăzute de art. 60 alin. (6) din Legea 51/1995.

În ceea ce privește critica privind greșita încadrare juridică reținută în actul de sesizare, în sentința penală și decizia penală, Înalta Curte constată că încadrarea juridică reținută în mod definitiv și intrată în puterea lucrului judecat nu poate fi cenzurată prin prisma cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

Cu privire la faptul că infracțiunea prevăzută de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 este o infracțiune de obicei și că nu sunt realizate cele minim trei acte materiale, instanța de control judiciar constată că în calea extraordinară a revizuirii caracterizarea în drept nu poate fi cenzurată, aceasta intrând în puterea lucrului judecat. Totodată, se constată că aceste aspecte au fost verificate de instanța de apel la momentul stabilirii vinovăției condamnatului și antrenării răspunderii penale, iar respectiva conduită fiind considerată a fi infracțiune de obicei, așa cum în mod greșit a susținut revizuentul.

În ceea ce privește norma de incriminare prevăzută de art. 60 alin. (6) din Legea 51/1995, se constată că instanța de apel a analizat in extenso motivele pentru care s-a dispus angajarea răspunderii penale a revizuentului, existența incriminării fiind premisa angajării răspunderii penale.

Mai mult, se constată că aceasta critică a fost invocată de petent și în calea de atac a recursului în casație, prin decizia nr. 427/RC din 28 noiembrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte respingând recursul în casație formulat și reținând că dispozițiile art. 60 alin. (6) din Legea 51/1995 nu au fost dezincriminate. De altfel, motivele invocate, sub acest aspect, în cerea de recurs în casație au fost preluate ad literam în motivele de apel din prezenta cauză.

În ceea ce privește aplicarea eronată a Deciziei nr. 15 din 21.09.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii ori incidența art. 16 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă se constată că aceste aspecte nu costituie o împrejurare nouă și nu se pot circumscrie cazului de revizuire invocat. De altfel, instanța de apel a expus argumentele pentru care Decizia nr. 15/2015 nu este aplicabilă în cauza în care s-a angajat răspunderea penală a revizuentului A..

Față de aceste aspecte, instanța constată că revizuentul a invocat în mod formal cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., în fapt, acesta reiterând apărările invocate fie în fața instanței de fond și apel, fie în fața instanței de recurs.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 33 din data de 13 noiembrie 2020 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga revizuentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 33 din data de 13 noiembrie 2020 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă revizuentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 martie 2021.