ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 806/2021

Ședința publică din data de 31 martie 2021

Conform art. 499 C. proc. civ., în care se stabilește că, prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare, în examinarea recursurilor cu care a fost învestită, constată următoarele:

A admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. și a respins, în consecință, acțiunea formulată de această reclamantă.

A admis excepția lipsei calității procesuale active a intervenientei Federația "Confederația Operatorilor și Transportatorilor Autorizați din România și a respins cererea de intervenție principală a acestei părți, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor S.C. B. S.R.L. și C.. în raport cu capătul din cererea de intervenție principală privind obligarea pârâtelor la încetarea funcționării aplicației B., formulat de a intervenienții D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC. și DDD., pe care l-a respins ca fiind formulat în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A respins excepțiile lipsei calității procesuale active referitoare la intervenienții principali și lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor în raport de celelalte capete ale cererii de intervenție, precum și a lipsei de interes, invocate de pârâte cu privire la cererea de intervenție principală.

A admis în parte cererea de intervenție principală formulată de intervenienți principali, dispunând încetarea și interzicerea practicilor de concurență neloială desfășurate de pârâtele S.C. B. S.R.L. și C.., constând în furnizarea de servicii în domeniul transportului, implicând transportul de persoane fără deținerea autorizațiilor legale, pe raza Municipiului Cluj-Napoca.

A dispus publicarea dispozitivului hotărârii într-un ziar de largă circulație, pe cheltuiala pârâtelor.

A obligat pârâtele la plata în favoarea intervenienților a sumei de 60 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin decizia civilă nr. 239/25.04.2019, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a decis următoarele:

A respins apelul declarat de A. împotriva sentinței primei instanțe;

A respins apelul declarat de S.C. B. S.R.L. și C.. împotriva încheierii pronunțate la data de 20.02.2018;

A admis apelul declarat de S.C. B. S.R.L. și C.. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a anulat-o și, procedând la rejudecarea cauzei:

A admis excepția lipsei calității procesuale active a intervenienților principali E., I., J., P., Q., U., BB., EE., GG., II., JJ., NN., OO., SS., UU., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC. și DDD. și, în consecință, a respins cererea de intervenție formulată de aceștia ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă;

- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.. și, în consecință, a respins cererea de intervenție principală formulată de intervenienții D., F., G., H., K., L., M., N., O., R., S., T., V., W., X., Y., Z., AA., CC., DD., FF., HH., KK., LL., MM., PP., QQ., RR., TT., VV., WW., XX., în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă;

- a admis în parte cererea de intervenție principală formulată de intervenienții D., F., G., H., K., L., M., N., O., R., S., T., V., W., X., Y., Z., AA., CC., DD., FF., HH., KK., LL., MM., PP., QQ., RR., TT., VV., WW. și XX. și, în consecință, a dispus încetarea și interzicerea practicilor de concurență neloială desfășurate de pârâta S.C. B. S.R.L. constând în furnizarea de servicii de suport referitoare la verificarea documentației prezentate de furnizori și a stării autovehiculului, precum și în sesiuni de informare a furnizorilor care doresc să utilizeze aplicația B., toate în legătură cu furnizarea de servicii de transport pe raza Municipiului Cluj-Napoca

- a dispus publicarea dispozitivului hotărârii într-un ziar de largă circulație, pe cheltuiala pârâtei.

Autorii recursului principal au solicitat casarea în parte a hotărârii atacate, în ceea ce privește excepțiile lipsei calității procesuale a reclamantei și lipsei calității procesuale pasive a C.., precum și în privința capătului doi al cererii principale și al cererii de intervenție și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în aceste limite.

În motivare, au susținut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, invocând motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Concretizând, au arătat că în mod nelegal a reținut instanța de apel că A. nu are calitate procesuală activă în promovarea unei acțiuni în concurență neloială pentru apărarea intereselor taximetriștilor, apreciind că nu există o normă de principiu care să reglementeze legitimarea procesuală activă a persoanelor sau entităților care nu justifică un interes personal, dar care acționează pentru apărarea drepturilor sau intereselor altor persoane.

În opinia acestor recurenți, curtea de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 36 și 37 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 privind concurenta neloială, potrivit cărora "orice persoană care are un interes legitim se poate adresa direct instanțelor de judecată competente pentru încetarea și interzicerea practicilor de concurență neloială, pentru acoperirea prejudiciilor patrimoniale și morale suferite ca urmare a unei practici de concurența neloială, fără a fi necesară parcurgerea vreunei formalități în fața Consiliului Concurenței".

În continuare, a evocat regulile de interpretare a actelor normative, a redat conținutul art. 37 C. proc. civ. și pe cel al art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 și au subliniat că din coroborarea acestora reiese că, deși în cazul taximetriștilor nu există un text de lege care să prevadă expres dreptul unei asociații constituite conform legii la protejarea intereselor acestora, câtă vreme legiuitorul a utilizat, cu titlu general, expresia "orice persoană", aceasta nu are caracter limitativ, cum în mod eronat a reținut curtea de apel.

Potrivit recurenților, referindu-se la "orice persoană", art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 a recunoscut dreptul oricărei persoane fizice sau juridice (societate cu răspundere limitată sau organizație non profit) de a promova o acțiune în concurență neloială, chiar dacă nu există un alt text de lege care să prevadă dreptul unei asociații ce protejează drepturile taximetriștilor să promoveze demersuri judiciare în acest sens.

În acest context, au arătat că membrii asociației nu ar fi avut posibilitatea de a se constitui o organizație sindicală, ci doar într-o asociație, întrucât ocupația de taximetrist nu mai apare în Nomenclatorul meseriilor.

O altă critică formulată de acești recurenți subsumat aceluiași motiv de nelegalitate vizează admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei C., cu motivarea că nu s-a făcut dovada că această societate ar fi avut o conduită de natură a intra în raporturi de concurență neloială cu operatorii de transport în regim taxi.

Potrivit recurenților, în mod eronat a admis instanța de apel această excepție, în condițiile în care s-a dovedit prin probatoriul administrat în cauză că aplicația B. funcționează cu ajutorul mai multor societăți comerciale a căror activitate este interdependentă.

În acest sens, au subliniat că strategia adoptată de apelante constă în derutarea instanței și a autorităților din România, tocmai pentru a nu putea verifica societatea care încasează prețul aferent transportului perceput de la client și au prezentat pe larg probele care infirmă susținerile pârâtelor și relevă faptul că serviciul de transport realizat prin platforma IT - B. poate avea loc numai prin intermediul companiilor din trust, inclusiv C., cu care au fost semnate contracte la momentul promovării acțiunii și cererii de intervenție, neavând importanță dacă pe parcursul acestui litigiu compania și-a schimbat strategia pentru a se sustrage de la obligațiile legale care îi reveneau pentru a desfășura activitatea de transport prin intermediul aplicației.

Au subliniat recurenții că pe facturile pe care le emite compania apar C. si B., neputându-se susține contrariul sau afirma că nu s-a probat că prima are vreo atribuție în ceea ce privește activitatea și serviciile furnizate prin intermediul platformei IT.

Or, răspunderea juridică pentru săvârșirea faptelor de concurență neloială aparține tuturor companiilor care participă la prestarea serviciilor care au legătură cu platforma informatică denumită generic B..

De asemenea, au susținut recurenții că se poate angaja răspunderea pentru faptele de concurență neloială pentru fiecare dintre aceste companii, chiar dacă în prezent nu mai sunt în vigoare contractele încheiate între C. si partenerii B., subliniind că doar după intentarea litigiului s-a schimbat strategia de dezvoltare a trustului, modificându-se contractele pe numele companiei B., care nu era parte în proces.

În final, au susținut că probatoriul administrat în cauză relevă că o anumită paletă de acțiuni, ce se circumscriu activității complexe prestate de grupul B. prin intermediul aplicației omonime, a fost delegată societății C. și societății înmatriculate în România, acestei societăți revenindu-i responsabilitatea de a gestiona partea de recrutare a furnizorilor de servicii de transport, prin verificarea îndeplinirii de către aceștia a condițiilor necesare pentru a derula respectivele servicii și prin consilierea lor cu privire la aspectele care privesc raporturile contractuale pe care le generează utilizarea aplicației. Din analiza conținutul contractului depus în probațiune, încheiat între C. și partenerii B., rezultă și că această societate este afiliată companiei B., definiția termenului afiliat probând susținerile din acțiune și din cererea de intervenție.

Instanța a omis să aibă în vedere că intimatele au recunoscut prin întâmpinările formulate în cauză faptul că C. a intrat doar în relații contractuale cu furnizorii, nefiind gestionarul sau cel care se ocupă de funcționarea aplicației B. în România și că ambele intimate se ocupă doar cu activități de marketing și suport a aplicației pe teritoriul român.

Raportat la cele arătate mai sus, au apreciat recurenții că dincolo de faptul că atribuțiile detaliate ale acestora (ex: atribuții de marketing și suport) sunt de natură să justifice prin ele însele calitatea procesuală pasivă, împrejurarea că B. a decis recent să încheie contractele cu entități identificabile fiscal, dar și faptul că nu s-a dovedit că în prezent nu se mai încheie niciun contract cu C. fac ca argumentele privind lipsa calității procesuale pasive să fie lipsite de temei legal.

Prin recursul lor incident, S.C. B. S.R.L. și C. au solicitat casarea deciziei atacate, cu consecința respingerii acțiunii și cererii de intervenție, în principal ca lipsite de interes, iar în subsidiar, respingerea cererii de intervenție ca inadmisibilă și a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, au prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și au susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, dar și a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Pe cale de excepție, aceste recurente au invocat lipsa de interes a cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenție, ca urmare a intrării în vigoare, la 25.06.2019, a O.U.G. nr. 49/2019 care reglementează organizarea, autorizarea și controlul activităților de transport alternativ cu autoturism și conducător auto intermediate prin platforme digitale, mai exact activitatea desfășurată prin platforma B..

Urmare a intrării în vigoare a acestui text de lege, recurentele apreciază că nu se mai poate susține, pentru viitor, că B. ar desfășura vreo activitate de transport public fără a deține autorizațiile prevăzute de Legea nr. 38/2003, deoarece serviciul B. este reglementat de acest nou act normativ.

Prin urmare, chiar in ipoteza în care instanța de judecată ar aprecia că prevederile Legii nr. 38/2003 ar fi fost aplicabile, admiterea cererii de chemare în judecată, și, implicit, interzicerea B. de a mai furniza servicii fără a deține autorizațiile cerute de Legea nr. 38/2003 nu le-ar procura reclamanților niciun folos practic.

Aceasta, întrucât o astfel de interdicție nu ar produce niciun fel de consecințe juridice, atâta vreme cât B. și-ar putea continua activitatea în temeiul O.U.G. nr. 49/2019, indiferent de admiterea sau nu a cererii de chemare în judecată, motiv pentru care interesul reclamanților nu mai este actual.

Or, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes, iar potrivit art. 33 C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Pe fondul recursului, s-a susținut că în mod nelegal a admis în principiu instanța de apel cererea de intervenție principală, în condițiile în care intervenienții nu au pretins drepturi împotriva ambelor părți din proces.

Au subliniat recurentele că este nelegală interpretarea curții de apel în sensul că "împrejurarea că aceste drepturi nu sunt opuse și reclamantei, ci doar pârâtelor chemate în judecată, nu conduce ta inadmisibilitatea cererii de intervenție voluntară principală, întrucât specificul acestei proceduri judiciare - în care cererea introductiva este formulată de o asociație în temeiul art. 37 C. proc. civ. în vederea ocrotirii drepturilor și intereselor unor persoane care ulterior devin intervenienți - justifică formularea acestor pretenții de către intervenienți, care susțin drepturi subiective proprii, identice cu cete invocate de reclamantă".

Aceasta, întrucât condiția impusă de art. 61 alin. (2) C. proc. civ. de a formula cererea de intervenție împotriva ambelor părți din proces este imperativă, fără a se distinge după cum reclamantul sau intervenientul au sau nu calitate/legitimare procesuală activă.

O altă critică formulată de aceste recurente vizează încălcarea de către instanța de prim control judiciar a principiului disponibilității, statuat de art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În acest sens, au arătat că prin cererea de chemare în judecată intervenienții au solicitat interzicerea a două tipuri de acte de concurență neloiala: furnizarea de servicii de transport public, contra cost, de persoane cu un autoturism, fără a deține autorizațiile prevăzute de lege și funcționării aplicației B., precum și încetarea și interzicerea oricărei aplicații sau oricărui alt suport sau sistem tehnologic sau informatic pentru a presta serviciul de transport public, contra cost, de persoane cu un autoturism.

Cu toate acestea, prin hotărârea recurată, Curtea de Apel Cluj a dispus, printre altele, încetarea și interzicerea practicilor de concurență neloială desfășurată de pârâta S.C. B. S.R.L. constând în furnizarea serviciilor de suport referitoare la verificarea documentației prezentate de furnizori si a stării autovehiculului, precum si în sesiuni de informare a furnizorilor care doresc să utilizeze aplicația B., toate în legătură cu furnizarea de servicii de transport pe raza Municipiului Cluj-Napoca.

Potrivit recurentelor, în mod nelegal a adăugat curtea de apel un nou capăt de cerere în acțiunea intervenienților, respectiv interzicerea actelor de concurentă neloială constând în furnizarea de servicii de suport în legătură cu aplicația B., o astfel de solicitare nefăcând obiectul cererii de intervenție.

Au subliniat recurentele că ceea ce este relevant, sub aspectul încălcării principiului disponibilității, este obiectul cererii de chemare în judecată, iar nu temeiul juridic al acesteia. Prin urmare, faptul că instanța a fost învestită cu o acțiune în concurență neloială nu înseamnă că aceasta ar putea să constate alte tipuri de acte de concurență neloială săvârșite de pârât, chiar în conexiune cu cele solicitate prin cererea de chemare în judecată, atâta vreme cât instanța nu a fost învestită de reclamant cu analiza și sancționarea acestor alte tipuri de acte de concurență neloială.

Au mai susținut autorii căii de atac că în mod nelegal a reținut instanța de apel că activitatea B. intră sub incidența art. 7 alin. (2) din Legea nr. 38/2003, care reglementează servicii de transport piblic, atât timp cât C.J.U.E. a reținut că furnizorii B. nu prestează serviciile de transport public avute în vedere de acest text de lege.

Curtea de apel a apreciat însă în mod eronat că utilizarea sintagmei "non public urban transport" nu ar exclude caracterul public al transportului efectuat de furnizorii B.. Aceasta, deși C.J.U.E. nu are în vedere servicii de transport necolectiv, ci chiar de faptul că serviciile B. ar reprezenta servicii de transport urban care nu este public. Prin urmare, serviciul B., chiar calificat de C.J.U.E. drept un serviciu din domeniul transporturilor, este un serviciu nereglementat de legislația română.

Mai mult decât atât, au arătat că raționamentul nelegal al instanței rezultă inclusiv din adoptarea O.U.G. nr. 49/2019 privind activitățile de transport alternativ cu autoturism și conducător auto, care nu face decât să confirme că activitatea B. nu putea fi încadrată în dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 38/2003.

Așa fiind, apreciind că activitatea B. se încadrează în dispozițiile legale privind transportul public de persoane, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a art. 7 alin. (2) din Legea nr. 38/2003 și a art. 20 alin. (2) din O.G. nr. 19/1997 și a încălcat în mod direct chiar decizia prin care C.J.U.E. a reținut în mod expres că Furnizorii B. realizează o activitate de transport necolectiv/nepublic.

Recurentele au reclamat și încălcarea de către curtea de apel a art. 2 din Legea nr. 11/1991, prin raportare la art. 58 din T.F.U.E., potrivit căruia "libera circulație a serviciilor în domeniul transporturilor este reglementată de dispozițiile din titlul privind transporturile" și la principiul proporționalității.

În acest context, au susținut că C.J.U.E. a stabilit că, în lipsa existenței unor norme comune adoptate la nivelul Uniunii, în conformitate cu dispozițiile art. 91 alin. (1) din Tratat, Statele Membre pot reglementa serviciile B.. Această reglementare însă nu poate avea loc decât cu respectarea normelor generale ale T.F.U.E. Prin urmare, C.J.U.E. a statuat că, din cauza faptului că la nivelul U.E. nu au fost adoptate norme comune cu privire la libera circulație a B., dreptul B. prevăzut de art. 58 alin. (1) T.F.U.E. este garantat astfel cum este interpretat prin prisma normelor generale ale Uniunii Europene.

De aceea, serviciul B. poate fi reglementat de către Statele Membre, însă numai cu respectarea art. 58 alin. (1) T.F.U.E. interpretat prin prisma normelor generale. În situația în care o astfel de reglementare nu ar respecta aspectele de mai sus, ea ar fi evident contrară dreptului Uniunii Europene.

Au subliniat recurentele că unul dintre principiile generale ale dreptului Uniunii Europene prin prisma căruia se interpretează respectarea art. 58 alin. (1) din T.F.U.E. este principiul proporționalității, principiu fundamental al dreptului Uniunii Europene, consacrat în Tratatul privind Uniunea Europeană ("T.U.E.").

Astfel în art. 5 alin. (4) din T.U.E. se precizează că "în temeiul principiului proporționalității, acțiunea Uniunii, în conținut și formă, nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Instituțiile Uniunii aplică principiul proporționalității în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității".

Principiul proporționalității nu este însă aplicabil numai față de măsurile luate la nivelul Uniunii Europene, ci și față de măsurile luate de statele membre ale Uniunii ("Statele Membre"), lucru care rezultă cu evidență atât din doctrină cât și din jurisprudența C.J.U.E.

În continuare, au evocat jurisprudența C.J.U.E. cu privire la acest aspect și a subliniat că impunerea obligației ca furnizorii B. (șoferii) să obțină autorizațiile prevăzute de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 38/2003 coroborată cu limitarea numărului de autorizații în localitățile din țară este o măsură care restrânge în mod absolut posibilitatea B. de a-și presta serviciul pe teritoriul României, creând dezavantaje disproporționate în raport cu scopul urmărit.

Prin urmare, această măsură este contrară principiului proporționalității prevăzut de dreptul Uniunii Europene, existând numeroase măsuri mai puțin restrictive prin care ar putea fi atins obiectivul avut în vedere de această normă juridică. În măsura în care s-ar interpreta că dispoziția națională anterioară ar fi obligat B. să se autorizeze ca o companie de taxi, coroborată cu numărul limitat de autorizații, nu face altceva decât sa protejeze în mod neconcurențial serviciul de taximetrie clasic.

Deși curtea de apel a recunoscut că în cauză este aplicabil art. 58 din T.F.U.E. și principiul proporționalității, a apreciat în mod nelegal că acest principiu nu ar fi încălcat în cauză.

În opinia recurentelor, instanța de apel nu a aplicat în realitate principiul proporționalității, ci doar a verificat dacă B. respectă sau nu condițiile impuse de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 38/2003.

Or, conform jurisprudenței C.J.U.E., instanța trebuia să verifice, în concret, dacă există o măsură mai puțin restrictivă decât interzicerea B. pentru a atinge obiectivele de siguranță publică, cum ar fi reglementarea activității și impunerea îndeplinirii unor condiții de către furnizorii B., în legătură cu calificările acestora sau chiar impunerea îndeplinirii de către aceștia a acelorași condiții precum cele solicitate taximetriștilor, însă prin asigurarea unui acces efectiv la respectivele autorizații.

Așa fiind, nelegalitatea deciziei recurate este confirmată chiar de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 49/2019 privind activitățile de transport alternativ cu autoturism si conducător auto, prin care activitatea B. a fost reglementată, aceasta dovedind fără putință de tăgadă faptul că obiectivele urmărite pot fi atinse printr-o măsură mai puțin restrictivă.

Au mai susținut recurentele că în mod nelegal a reținut curtea de apel că a săvârșit o faptă ilicită. În acest sens, au arătat că, pentru a constata existența faptei de concurență neloială, instanța de apel a avut în vedere încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 38/2003.

Cum reclamanții au solicitat numai interzicerea activităților B. pentru viitor, o astfel de cerere trebuia respinsă ca neîntemeiată, având în vedere că pentru viitor are o bază legală în temeiul căreia poate continua desfășurarea activității - O.U.G. nr. 49/2019.

Astfel, ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 49/2019, pentru viitor, instanța de judecată nu ar putea interzice activitatea B. decât dacă s-ar constata încălcarea prevederilor acestui act normativ. Or instanța de judecată nu a fost învestită cu o astfel de solicitare.

În al doilea rând, au arătat că în preambulul O.U.G. nr. 49/2019 se prevede că adoptarea acesteia a fost necesară ca urmare a deciziei C.J.U.E. din cauza C-434/15 și a obligației statelor membre de a reglementa servicii alternative, precum B..

Din interpretarea acestor statuări reiese că astfel de servicii alternative nu intrau în sfera de aplicare a art. 7 alin. (2) din Legea nr. 38/2003, motiv pentru care nu există o faptă ilicită, împrejurare ce conduce la inexistența oricărei practici de concurență neloială, motiv pentru care se impunea respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În altă ordine de idei, au arătat recurenta că potrivit Legii nr. 38/2003, prestarea de servicii de transport public fără a deține autorizație valabilă constituie contravenție.

Conform art. 15 alin. (2) din Constituție, "legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile".

Prin urmare, în situația în care o nouă lege intră în vigoare și aceasta prevede că un anumit act nu mai reprezintă contravenție, această nouă lege este aplicabilă atât pentru viitor, cât și pentru trecut, în temeiul art. 15 alin. (2) din Constituție, chiar dacă actul/fapta respectivă este anterioară intrării în vigoare a noii legi.

Așadar, chiar dacă instanța ar aprecia că activitatea B. ar fi fost nelegală înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 49/2019, în temeiul principiului legii contravenționale mai favorabile, activitatea respectivă nu mai poate fi considerată ca fiind contravenție și nici faptă ilicită.

Tot în legătură cu aplicarea legii în timp, au arătat că pretinsele activități ale B. reprezintă acte continue, astfel că legea de la momentul epuizării activității se aplică tuturor actelor respective.

Așa fiind, O.U.G. nr. 49/2019 este aplicabilă atât activităților desfășurate de B. înainte de intrarea sa în vigoare, cât și celor desfășurate după intrarea în vigoare, înlăturând de la aplicare Legea nr. 38/2003.

De asemenea, recurentele au susținut că în mod nelegal a reținut instanța de apel existența faptei de concurență neloială, atâta vreme cât în cauză nu a fost administrat un probatoriu adecvat care să demonstreze existența unui prejudiciu cert suferit de intimați, deși, potrivit C. civ., în materie delictuală prejudiciul nu se prezumă, ci trebuie dovedit.

În speță, instanța de judecată a reținut că din încălcarea dispozițiilor Legii nr. 38/2003 ar rezulta un prejudiciu automat, aspect contrazis de reglementările la nivel local din Municipiul Cluj-Napoca, care fixează un tarif maximal de 2,25 RON/km pe timp de zi și 3 RON/km pe timp de noapte. Aceste reglementări interzic ca o companie de taximetrie din Cluj sa perceapă un tarif superior celor stabilite prin lege, dar nu interzic perceperea unui tarif inferior, motiv pentru care ele nu pot fi avute în vedere la cuantificarea prejudiciului.

În ceea ce privește tarifele practicate de B., a arătat că lipsa vreunui prejudiciu rezultă chiar din cuprinsul cererii de chemare în judecată, prin care s-a recunoscut că practică un tarif de 1,45 RON/km, adică mai mare decât cel practicat în general în București (1,39 RON/km). Această împrejurare demonstrează tocmai că tariful mai mic pe care îl solicită furnizorii în Cluj-Napoca nu este rezultatul nerespectării dispozițiilor legale, deoarece, dacă acest lucru ar fi fost adevărat, furnizorii B. ar fi cerut un tarif mult mai mic și în București.

De altfel, nici teza intervenienților potrivit căreia furnizorii B. ar practica preturi mai mici nu a fost dovedită, în cauză prin declarațiile martorilor reținându-se că tarifele sunt dinamice, de cele mai multe ori contravaloarea unei curse fiind mai scumpă pentru beneficiar în cazul în care deplasarea are loc cu un furnizor B..

Au arătat recurentele că prima instanță a reținut că B. ar deturna o parte din clientela serviciilor de taxi, fără însă a indica elementele care dovedesc existența unei astfel de deturnări ca urmare a pretinselor practici de concurență neloială.

Potrivit art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991, este interzisă practica de deturnare a clientelei (ca fiind o formă de concurență neloială) numai în ipoteza în care aceasta s-ar face în modalitatea reglementată, adică "deturnarea clientelei unei întreprinderi de către un fost sau actual salariat/reprezentant al sau ori de către orice altă persoană prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecției acestora și a căror dezvăluire poate dăuna intereselor acelei întreprinderi". Altfel, deturnarea clientelei prin practicarea unor prețuri mai mici nu reprezintă un act/fapt de concurență neloială. Pentru ca instanța de judecată să rețină existența unei deturnări a clientelei unor companii de taxi, ar fi trebuit să se demonstreze o astfel de pierdere a clientelei intervenienților și legătura de cauzalitate. Altfel spus, pentru ca prejudiciul să fi fost demonstrat, ar fi trebuit ca din înscrisurile depuse la dosarul cauzei sau din administrarea unei expertize să rezulte că numărul curselor șoferilor de taxi ar fi scăzut după apariția serviciilor prestate de furnizorii B., pentru a putea justifica pierderea clientelei de către companiile de taximetrie. Chiar și așa, simpla reducere a volumului de activitate a operatorilor de taxi nu poate fi determinat exclusiv de intrarea pe piața din România a aplicației B..

De asemenea, au susținut recurentele că, potrivit doctrinei, prejudiciul nu se prezumă, ci trebuie dovedit, iar pentru a se putea obține repararea prejudiciului acesta trebuie să fie cert și nereparat încă.

Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât și în privința posibilităților de evaluare. Or, simpla faptă ilicită, char reținută de instanța de apel, nu implică automat existența unui prejudiciu, ci acesta trebuie la rândul său dovedit.

În final, au arătat recurentele că în mod nelegal a reținut instanța de apel în sarcina B. existența unei fapte de concurență neloială, fără să îi fie dovedită reaua-credință.

Au subliniat sub acest aspect că B. nu a săvârșit acte de concurență cu rea-credință, adică cu scopul de a face concurență neloială șoferilor de taxi, ci cu acela al exercitării dreptului la libera prestare a serviciilor, care nu poate fi restrâns decât prin intermediul unor măsuri proporționale. Or impunerea obligației ca B. să obțină autorizațiile prevăzute de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 38/2003 coroborată cu limitarea numărului de autorizații în Municipiul Cluj-Napoca este o măsură care restrânge în mod absolut posibilitatea B. de a-și presta serviciile pe teritoriul României.

Recursul principal a fost depus la Curtea de Apel Cluj, cu respectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 485 C. proc. civ.

Recursul incident a fost depus la Înalta Curte de Casație și Justiție la 16.03.2020.

La 16.03.2020, S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, în susținerea căreia a arătat că motivele invocate nu se încadrează în ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

În cauză a fost efectuată procedura de filtrare a recursurilor, fiind întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a acestora, raport comunicat părților.

În ședința completului de filtru din 20 ianuarie 2021, excepția inadmisibilității recursului principal a fost calificată, în raport cu conținutul său, ca excepție a nulității, fiind respinsă, iar recursurile au fost declarate admisibile, fiind stabilit termen pentru dezbaterea acestora, cu citarea părților.

Se cuvine subliniat, într-un prim considerent, că recurenții au solicitat casarea deciziei atacate, cu consecința respingerii excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei A. și cea a lipsei calității procesuale pasive a intimatei C.., precum și admiterea celui de-al doilea capăt de cerere stabilit prin cererea principală și în cererea de intervenție principală a recurenților-intervenienți, constând în obligarea, deopotrivă, și a intimatei C.. la încetarea și interzicerea practicilor de concurență neloială constând în furnizarea de servicii de transport public de persoane cu un autoturism, contra cost, fără a deține autorizațiile prevăzute de lege, pe raza municipiului Cluj-Napoca; au arătat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a romelor de drept material, motiv de recurs încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu toate acestea, motivele de casare au vizat exclusiv modalitatea de soluționare, în apel, a celor două excepții de fond, iar dintre acestea, în măsura în care instanța de apel a menținut sentința în privința soluției date excepției referitoare la calitatea procesuală activă a reclamantei A., se impune precizarea că intervenienții nu au atacat hotărârea primei instanțe, astfel că, în această privință, recursul intervenienților este exercitat cu încălcarea dispozițiilor art. 459 alin. (1) C. proc. civ.

Trecând peste aceste observații peliminare, Înalta Curte arată că un prim motiv al recursului principal care poate fi examinat, în limitele arătate mai sus, vizează critica recurentei A. referitoare la aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 36 și art. 37 C. proc. civ., necorelate cu dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 privind concurența neloială, dispoziții în raport cu care legea recunoaște legitimare procesuală activă pentru constatarea actelor sau faptelor de concurență neloială oricărei persoane care are un interes legitim.

Arată că generalitatea formulării legii, conform textului de lege arătat, impune generalitatea aplicării sale, iar nu restrângerea sa, cum greșit a aplicat legea instanța de apel, cu încălcarea principiului de intrepretare ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus - unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. În acest sens, referirea la art. 37 C. proc. civ. este greșită, în opinia recurentei, deoarece instanța de apel a operat o restrângere nepermisă a aplicării normei de drept material, statuând că reclamanta nu are un interes personal legitim pentru promovarea acțiunii specifice.

A mai susținut recurenta că sunt încălcate și dispozițiile art. 978 C. civ. de la 1864, în care se arată că o clauză primitoare de două înțelesuri se interpretează în sensul în care poate produce efecte, iar nu în cel în care ar fi lipită de acestea, dar și argumentele de interpretare prin analogie și prin reducere la absurd. S-a susținut, așadar, că legea recunoaște asociației, ca entitate reprezentativă a intereselor taximetriștilor, dreptul de a acționa pentru sancționarea faptelor de concurență neloială, de vreme ce Legea nr. 11/1991 permite acțiunea "oricărei persoane", fără nicio limitare.

Aceste critici nu sunt fondate.

Înalta Curte arară că nu pot fi examinate, din perspectiva oferită de recurentă, dispozițiile art. 978 C. civ.. de la 1864, în primul rând pentru că aceste norme nu au incidență în cauză, având în vedere dispozițiile art. 6 C. civ. și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, privind C. civ., atâta vreme cât activitatea imputată pârâtelor a debutat în anul 2016, iar în al doilea rând pentru că norma evocată de recurentă se referă exclusiv la o regulă de interpretarea a contractelor, iar nu a legii.

Se mai cuvine subliniat că instanța de apel, justificând soluția dată apelului reclamantei, a avut în vedere dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/1991, arătând că, în sensul acestei dispoziții de drept material, interesul legitim trebuie justificat de titularul acțiunii, parte în raportul de drept material, care afirmă un prejudiciu aflat în corelație cu practicile neloiale săvârșite de cealaltă parte.

Aceste statuări sunt corecte, deoarece Legea nr. 11/1991 nu selectează, în privința legitimării procesuale active, numai cerința interesului legitim, excluzând celelalte cerințe impuse acestuia ca și condiție de fond a titularului acțiunii judiciare. Aceste dispoziții nu sunt incompatibile și nu presupun exclusivitate, în sensul că în acest caz este necesară dovedirea tuturor componentelor interesului, astfel cum sunt enumerate de dispozițiile procedurale.

Legea nr. 11/1991, stabilind că acțiunea în declararea faptelor de concurență neloială se formulează de către cel care justifică un interes legitim, impune în art. 7 alin. (1) verificarea scopului demersului judiciar, care trebuie să derive, în acest caz, din concurența neloială și să fie justificat pe raportul de concurență, astfel cum legea îl delimitează și reglementează.

Interesul legitim specific acțiunii în constatarea și sancționarea faptelor de concurență neloială presupune, așadar, demonstrarea - pe lângă necesitatea îndeplinirii condițiilor concomitente, a caracterului său direct, personal și actual - faptului că reclamantul îl afirmă în contextul reglementat de legea privind combaterea concurenței neloiale și că are conținutul economic pe care acest cadru normativ îl protejează.

Nu în ultimul rând, împrejurarea că art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 statuează că orice persoană care are interes legitim poate formula acțiunea specific reglementată de această lege, se referă, extrapolând domeniul art. 33 C. proc. civ., nu atât la exercițiul dreptului la acțiune, cât mai ales la relația sa cu fundamentul pretenției afirmate, deoarece vizează chiar analiza acestui fundament. Astfel, cerința interesului legitim, în acest caz, subînțelege primordial că acesta trebuie să nu contravină legii, dar și că este corelat dreptului subiectiv civil afirmat ori cu situația juridică legală pentru a cărei realizare parcurgerea procedurii judiciară este necesară.

Ca urmare, instanța de apel a stabilit corect că afirmarea interesului legitim nu este o condiție exclusivă pentru caracterizarea calității procesuale și că, în realitate, acesta aparține membrilor A., persoane care pot afirma existența unui prejudiciu prin activitatea imputată pârâtelor.

Din acest punct de vedere au fost corect evaluate dispozițiile legale, iar normele juridice au fost corect interpretate, fără a putea fi reținute ca ignorate principiile interpretării legii de drept material arătate de recurentă.

În acest context instanța de apel a aplicat corect și dispozițiile art. 37 C. proc. civ. statuând că nu se recunoaște prin lege o legitimare procesuală, în mod special, în persoana asociației pentru ca aceasta să acționeze în conservarea intereselor individuale ale membrilor săi.

Înalta Curte confirmă astfel raționamentul instanței de apel și arată că, în lipsa interesului caracterizat juridic al A. de a acționa, aceasta trebuia să legitimeze demersul sau judiciar în temeiul unei dispoziții legale, deoarece însăși norma procesuală exclude posibilitatea unei interpretări prin analogie, cum propune recurenta; de aceea, sunt lipsite de fundament argumentele recurentei care arată că, neputându-se reprezenta la nivel sindical, singura entitate reprezentativă a taximetriștilor este asociația constituită în condițiile O.G. nr. 26/2000, deoarece acestea au numai un nivel circumstanțial și nu deduc interpretarea ori aplicarea greșită a legii de către instanța de apel. Articolul 37 C. proc. civ. expune o soluție legislativă dincolo de orice echivoc și impune ca legitimarea procesuală să derive dintr-o normă legală expresă în cazul acțiunilor promovate printr-o entitate reprezentativă.

Prin urmare, acest prim motiv de casare este neîntemeiat și va fi înlăturat.

O a doua critică a recursului deduce instanței de control judiciar verificarea aplicării legii în apel cu privire la modalitatea în care modalitatea în care a fost soluționată excepția lispei calității procesuale pasive a pârâtei C..

În cadrul acestui motiv de recurs recurenții au subliniat că decizia instanței de apel s-a fundamentat pe lipsa dovezilor de natură să caracterizeze că această pârâtă a intrat în raporturi de concurență neloială cu operatorii de transport în regim de taxi, subliniind că aceste raporturi juridice au fost dovedite, de vreme ce aplicația B. funcționează prin activitatea interdependentă a mai multor societăți comerciale. Recurenții au invocat depunerea mai multor înscrisuri în probațiune, din care rezultă cu evidență că activitatea C.. este interdependentă cu activitatea S.C. B. S.R.L., cea dintâi fiind o companie, la rândul său, a trustului și fiind lipsit de relevanță că pe parcursul litigiului compania și-a schimbat strategia, pentru a se sustrage de la obligațiile legale pe care le avea pentru desfășurarea activităților de transport.

S-a imputat instanței de apel că s-a dat valoare greșită probelor și au fost aplicate greșit prezumțiile judiciare, în fapt C.. având calitate procesuală pasivă în raportul juridic litigios.

În continuare, recurenții au propus o reevaluare a probatoriului, aptă să justifice o concluzie diferită celei statuate în evocarea fondului în apel.

Examinând acest motiv al recursului, Înalta Curte reamintește părților că recursul urmărește să supună instanței supreme, conform art. 483 C. proc. civ., examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În acest context, dată fiind natura extraordinară a căii de atac a recursului, în acord cu principiul legalității căilor de atac, motivele de casare sunt delimitate de lege în mod exhaustiv, de aceea, criticile formulate trebuie - prin interpretarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ. - să fie integrate și încadrate în motivele de casare enumerate de lege.

Din acest puncte de vedere, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care constituie temeiul recursului principal, trebuie să corespundă fundamentării căii de atac nu doar prin enunțarea lui, ci și printr-o argumentare adecvată care să arate instanței de control judiciar norma de drept material care a fost interpretată ori aplicată greșit.

Or, dincolo de împrejurarea că recurenții nu identifică o normă de drept material încălcată în apel cu prilejul examinării excepției lipsei calității procesuale pasive a C.., pentru a putea fi examinată conformitatea cu regulile de drept a deciziei, Înalta Curte arată că dezvoltarea motivului de recurs deduce instanței de control verificarea modalității în care instanța de apel a statuat asupra situației de fapt care a fundamentat soluția dată excepției, a modului în care a interpretat probele administrate și a concluzionat pe baza acestora și a prezumțiilor judiciare.

Excedează, așadar, controlul de legalitate această categorie de critici, iar acestea nu pot fi examinate de instanța de recurs, deoarece sunt integrate netemeiniciei, iar nu nelegalității hotărârii - care poate fi examinată în recurs; stabilirea faptelor pe baza probelor administrate reprezintă o operațiune necesar premergătoare aplicării normelor de drept în soluționarea aspectelor litigioase deduse judecății, cu privire la care judecătorul de fond al cauzei are o marjă de apreciere lăsată de lege în competența sa deplină, în acord cu reguli procedurale precise și, de altfel, în cauză necontestate.

În concluzie, constatând că acest motiv de recurs vizează reanalizarea probatoriului, deci netemeinicia hotărârii recurate, Înalta Curte arată că el nu poate fi integrat motivelor de nelegalitate, astfel că nu va fi examinat.

Pentru aceste considerente, se impune respingerea recursului principal, iar potrivit art. 491 raportat la art. 472 C. proc. civ., instanța va păși la examinarea recursului incident.

Prin acest recurs S.C. B. S.R.L. și C.. au solicitat casarea deciziei atacate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această cale de atac.

Vor fi examinate cu prioritate motivele de casare al căror efect impune, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5, sancțiunea nulității hotărârii atacate. Între acestea, motivul de casare referitor la lipsa interesului intervenienților în promovarea cererii, chiar fondat pe dispoziții de drept procesual, este subsecvent celor referitoare la greșita soluționare a chestiunii referitoare la admisibilitatea cererii de intervenție principală și încălcarea principiului disponibilității, aceste aspecte având prioritate, întrucât vizează lămurirea cadrului procesual în raport cu care interesul urmează să fie evaluat.

Astfel, un prim motiv al recursului incident a vizat aplicarea greșită în apel a dispozițiilor art. 61 alin. (2) C. proc. civ., deoarece conform acestei dispoziții, în măsura în care intervenientul pretinde pentru sine în tot sau în parte dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta, intervenția voluntară, pentru a fi admisibilă, trebuie formulată împotriva ambelor părți din proces.

Au susținut recurentele că doar formal s-a apreciat că intervenienții și-au îndreptat cererea și împotriva reclamantei, atâta vreme cât dreptul afirmat de aceștia nu era solicitat în contradictoriu cu A., iar instanța de apel a valorificat excesiv această formalitate, doar pentru a considera că una dintre condițiile procesuale de admisibilitate a intervenției principale este îndeplinită.

Acest motiv de casare nu este întemeiat.

Din examenul cererilor formulate, rezultă că prin cererea de chemare în judecată A., legitimându-și acțiunea pe împrejurarea că reprezintă interesele economice, sociale și profesionale colective ale taximetriștilor și operatorilor în regim de taxi din Transilvania, a solicitat instanței sancționarea pârâtelor pentru fapte de concurență neloială și, între altele, obligarea pârâtelor la despăgubiri. Acțiunea s-a justificat pe premisa unei acțiuni colective, în scopul ocrotirii unui interes de grup, reclamata opunând constant că acționează " în folosul fiecărui membru în parte, al fiecărui taximetrist sau al fiecărei societăți ca are ca obiect de activitate servicii de taximetrie".

La rândul său, cererea de intervenție principală, cu excepția capătului de cerere indemnitar, a avut același petit, intervenienții formulând aceleași pretenții pentru ei, deducând, așadar, judecății același drept.

În acest caz, deducându-se instanței de judecată aceeași pretenție, același drept subiectiv, întemeiat pe aceeași cauză juridică, legea concepe că dreptul solicitat de terț trebuie opus ambelor părți inițiale ale procesului, în măsura în care instanța de judecată va trebui să stabilească, pe cale judiciară existența dreptului, dar și pe titularul său, pentru a pronunța hotărârea de condamnare.

Chiar dacă inițial cererea de intervenție principală a fost promovată numai în contradictoriu cu S.C. B. S.R.L. și C.., în măsura în care pârâții au opus instanței de judecată inadmisibilitatea cererii din perspectiva determinării defectuoase a cadrului procesual prin configurarea cererii de intervenție, a intervenit o modificare a acestei cereri, în sensul în care terții au arătat că formulează această cerere și în contradictoriu cu reclamanta. Această modificare a fost permisă de prima instanță, neregularitatea invocată a fost acoperită, iar admisibilitatea în principiu a intervenției a fost dezbătută și încuviințată în contradictoriu cu ambele părți ale procesului, reclamant și pârât.

Recurenții critică totuși admisibilitatea acestei cereri, arătând că modificarea cererii de intervenție a fost formală, realizată doar în scop procesual, pentru a obstacula obiecțiunea de inadmisibilitate criticată.

Critica din recurs este, însă, lipsită de fundament, iar recurenții se întemeiază pe o stare reminiscentă, atâta vreme cât modificarea cererii de intervenție a fost încuviințată, această măsură procesuală nu a fost criticată, așa încât la data dezbaterii admisibilității în principiu a intervenției aceasta a avut configurația procesuală pe care chiar pârâtele, recurentele de astăzi, o afirmă.

Prin urmare, în acest recurs nu se mai poate analiza această critică, de vreme ce modificarea cadrului procesual s-a produs, fără rezerve, încă în fața primei instanțe, iar încuviințarea intervenției s-a realizat chiar în parametrii prefigurați de recurente, adică în contradictoriu cu ambele părți litigante, astfel încât acest prim motiv de recurs va fi înlăturat.

Printr-un al doilea motiv al recursului incident S.C. B. S.R.L. și C.. arată că admiterea parțială a cererii de intervenție principală s-a făcut cu încălcarea principiului disponibilității, în măsura în care s-a dispus obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la interzicerea furnizării serviciilor de suport referitoare la verificarea documentației prezentate de furnizori și stării autovehiculului, precum și în sesiuni de informare a furnizorilor care doresc să utilizeze aplicația B., toate în legătură cu furnizarea de servicii de transport pe raza municipiului Cluj-Napoca.

Arată, în acest context, recurentele că cel de-al doilea petit al cererii de intervenție principală nici nu a făcut obiectul apelului, astfel că limitele acestuia erau, ca efect al apelului pârâtelor, numai cel referitor la obligarea încetării actelor de concurență constând în furnizarea de servicii de transport public, contra cost, de persoane cu un autoturism, fără a deține autorizațiile prevăzute de lege, astfel încât dispoziția adoptată prin decizia finală de instanța de apel a depășit limitele învestirii, cu