ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 382/2021

Ședința publică din data de 17 februarie 2021

Analizând recursurile în conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției, fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererile depuse la data de 04 mai 2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, recurenta-reclamantă A. și recurenta-intervenientă accesoriu S.C. B. S.R.L. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 114 A/2020 din 4 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 25 iunie 2020 și repartizate, aleatoriu, spre soluționare completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și a sentinței pronuntațe la fond și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curții de apel.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a reținut că data de 14 noiembrie 2014, când a fost expediată notificarea la domiciliul reclamantei, este ulterioară datei de 18 iunie 2015, dată la care Oficiul Național al Registrului Comerțului a comunicat pârâtei C. un set de 125 de pagini de înscrisuri referitoare la operatorul economic S.C. B. S.R.L., această contradicție reieșind din conținutul considerentelor deciziei curții de apel, aflate la filele x, în cuprinsul cărora se face referire la "situația de fapt" și la adresa emisă nr. 235569 din 18 iunie 2015, emisă de Oficiul Național al Registrului Comerțului.

De asemenea, decizia atacată este contradictorie și din prisma faptului că înscrisurile emise de Oficiul Național al Registrului Comerțului referitoare la S.C. B. S.R.L. nu conțin datele personale ale reclamantei, având în vedere că aceasta nu a avut calitatea de profesionist, administrator, asociat sau cenzor în cadrul S.C. B. S.R.L., nici anterior și nici ulterior datei de 14 noiembrie 2014.

În susținerea motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (4) din Legea nr. 677/2001 și a art. 22 din Legea nr. 51/1995 privind statutul profesiei de avocat, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 25/2017, precum și a art. 77 din C. civ., din perspectiva în care, în mod nelegal, s-a reținut că pârâtul D., în calitate de avocat și apărător convențional al pârâtei C., nu are calitatea de operator de date cu caracter personal, și, deci, că nu justifică, în prezenta cauză, calitate procesuală pasivă.

Din aceeași perspectivă, în mod nelegal, cu aplicarea greșită a prevederilor art. 3 lit. a), b), c), g) și h) din Legea nr. 677/2001, instanța de apel a reținut că nici pârâta C. nu are calitate procesuală pasivă deși, conform dispozițiilor legale, aceasta avea obligația de a indica sursa de la care proveneau datele personale ale reclamantei, iar până la data de 14 noiembrie 2014, acesteia din urmă i-a fost comunicată de către Agenția Națională de Administrare Fiscală declarația informativă 205 nr. x, depusă la 7 noiembrie 2013 de către operatorul economic S.C. B. S.R.L., în care se preciza exclusiv numele expertului contabil, E., fără nicio referire la datele personale ale reclamantei.

Prin urmare, recurenta a opinat că se impune, ca în rejudecare, instanța de apel să administreze proba cu interogatoriul pârâților pentru a determina circumstanțele de fapt prin care aceștia au intrat în posesia datelor cu caracter personal ale reclamantei.

În continuarea motivelor de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 64 alin. (2) și alin. (3) din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat instanței admiterea cererii de intervenție accesorie formulată de F., în cauză fiind îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 67 alin. (2) din C. proc. civ.

De asemenea, în raport de prevederile art. 480 alin. (3) teza finală și art. 494 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat instanței de recurs dezlegarea unor probleme de drept, de care instanța de apel să țină cont în rejudecarea cauzei și care vizează următoarele aspecte:

Orice operator economic, inclusiv S.C. B. S.R.L. care, începând cu data de 29 iunie 2005, a prelucrat datele cu caracter personal ale reclamantei, are calitatea de operator de date cu caracter personal, și ca atare, justifică un interes propriu în formularea, în prezenta cauză, a cererii de intervenție accesorie în favoarea reclamantei.

Astfel, se justifică interesul intervenientului accesoriu S.C. B. S.R.L. de a interveni în prezenta cauză în sprijinul apărării reclamantei, întrucât, în perioada 14 noiembrie 2014 - 25 mai 2018, oricărui operator economic stabilit pe teritoriul României, inclusiv societății B. S.R.L. i s-au aplicat prevederile art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 677/2001.

De asemenea, până la 25 mai 2018, data intrării în vigoare a Regulamentului Uniunii Europene nr. 679 din 27 aprilie 2016 și a Legii nr. 190/2018 de punere în aplicare a Regulamentului Uniunii Europene, orice operator economic avea obligația, conform art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 677/2001, protejării datelor personale pe care le prelucra în cadrul activității comerciale și obligația de a se înregistra la Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal.

Ulterior acestei date, obligația ce le incumba agenților economici, operatori de date cu caracter personal, inclusiv S.C. B. S.R.L., a fost reglementată prin art. 78 din preambulul Regulamentului nr. 679 din 27 aprilie 2016 și ca atare, aceasta din urmă avea obligația protejării datelor personale ale tuturor persoanelor fizice de care a luat cunoștință în derularea activității sale comerciale, inclusiv protejarea datelor personale ale angajaților, obligație impusă prin art. 6 alin. (2) din Codul muncii, dar și prin art. 88 din Regulamentul Uniunii și art. 5 din Legea nr. 190/2018.

Pârâtul D., în calitate de avocat, în temeiul dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 51/1995 și în raport de dispozițiile art. 2 alin. (4) din Legea nr. 677/2001, este operator de date cu caracter personal, având în vedere activitatea profesională pe care o desfășoară, împrejurare în raport de care se poate aprecia că justifică calitate procesuală pasivă în cauză.

Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, prin adresa din 4 septembrie 2018, a atestat că, la data de 14 noiembrie 2014, pârâtul D. desfășura exclusiv activități de reprezentare convențională în fata instanțelor de judecată, or, activitatea de reprezentare convențională în fața instanțelor de judecată este o activitate necomercială, rezervată prin lege avocaților și consilierilor juridici, astfel cum rezultă și din Decizia nr. XXII din 12 iunie 2006, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 20 noiembrie 2006, prin care s-a statuat că nu este permisă înființarea societăților comerciale de consultanță, asistență și reprezentare juridică.

În continuare, în temeiul dispozițiilor art. 267 alin. (1) lit. 1) și alin. (3) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și art. 4 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru a se pronunța cu privire la interpretarea art. 7, art. 8 și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 16 și art. 54 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum și cu privire la următoarele întrebări preliminare:

Prin cererea de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., intervenienta S.C. B. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și a sentinței civile nr. 501 din 20 martie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel; de asemenea, a solicitat admiterea cererii de intervenție accesorie pe care a formulat-o în cauză.

În argumentarea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-intervenientă S.C. B. S.R.L. a arătat că instanța de apel a reținut că data de 14 noiembrie 2014 este ulterioară datei de 18 iunie 2015, dată la care Oficiul Național al Registrului Comerțului a comunicat pârâtei C. un set de 125 de pagini de înscrisuri referitoare la operatorul economic S.C. B. S.R.L..

Această contradicție, în opinia recurentei-interveniente, reiese din conținutul considerentelor deciziei curții de apel, aflate la filele x, în cuprinsul cărora se face referire la adresa din 18 iunie 2015, emisă de Oficiul Național al Registrului Comerțului.

În argumentarea aceleiași critici, recurenta-intervenientă a susținut că înscrisurile emise de Oficiul Național al Registrului Comerțului referitor la S.C. B. S.R.L. nu conțin datele personale ale reclamantei, având în vedere că, nici anterior și nici ulterior datei de 14 noiembrie 2014, reclamanta A. nu a avut calitatea de profesionist, administrator, asociat sau cenzor în cadrul S.C. B. S.R.L..

În susținerea motivului de casare, reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-intervenientă S.C. B. S.R.L. a învederat următoarele:

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (4) din Legea nr. 677/2001 și a art. 22 din Legea nr. 51/1995, privind statutul profesiei de avocat, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 25/2017, precum și a art. 77 din C. civ., din perspectiva în care, în mod nelegal, a reținut că pârâtul D., în calitate de avocat și apărător convențional al pârâtei C., nu justifică calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Prin urmare, recurenta a opinat că se impune, ca în rejudecare, instanța de apel să administreze proba cu interogatoriul pârâților pentru a determina circumstanțele de fapt prin care aceștia au intrat în posesia datelor cu caracter personal ale reclamantei.

În continuarea motivelor de recurs, recurenta-intervenientă S.C. B. S.R.L. a precizat că se impune ca, în rejudecarea cauzei, să se tranșeze cu privire la modalitatea prin care pârâții au accesat, de la ANAF, anterior datei de 14 noiembrie 2014, datele cu caracter personal ale recurentei-reclamante referitoare la nume, prenume și domiciliu.

În susținerea aceluiași motiv de casare, recurenta-intervenientă S.C. B. S.R.L. a invocat aplicarea și interpretarea greșită de către curtea de apel a prevederilor art. 77 din C. civ.

De asemenea, în raport de prevederile art. 480 alin. (3) teza finală și art. 494 din C. proc. civ., recurenta-intervenientă S.C. B. S.R.L. a solicitat instanței de recurs "dezlegarea unor probleme de drept, de care instanța de apel să țină cont în rejudecarea cauzei" și care vizează următoarele aspecte:

Orice operator economic, inclusiv S.C. B. S.R.L. care, începând cu data de 29 iunie 2005 a prelucrat datele cu caracter personal ale reclamantei, are calitatea de operator de date cu caracter personal, și ca atare, justifică un interes propriu în formularea, în prezenta cauză, a cererii de intervenție accesorie în favoarea reclamantei.

De asemenea, până la 25 mai 2018, data intrării în vigoare a Regulamentului Uniunii Europene nr. 679 din 27 aprilie 2016 și a Legii nr. 190/2018 de punere în aplicare a Regulamentului Uniunii, orice operator economic, conform art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 677/2001, avea obligația protejării datelor personale pe care le prelucra în cadrul activității comerciale și obligația de a se înregistra la Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal.

Ulterior acestei date, obligația ce le incumba agenților economici, operatori de date cu caracter personal, inclusiv S.C. B. S.R.L., a fost reglementată prin art. 78 din preambulul Regulamentului nr. 679 din 27 aprilie 2016 și, ca atare, aceasta din urmă avea obligația protejării datelor personale ale tuturor persoanelor fizice de care a luat cunoștință în derularea activității sale comerciale, inclusiv protejarea datelor personale ale angajaților, obligație impusă prin art. 6 alin. (2) din Codul muncii, dar și prin art. 88 din Regulamentul Uniunii și art. 5 din Legea nr. 190/2018.

Recurenta-intervenientă S.C. B. S.R.L. avea calitate de operator economic, atât la data de 14 noiembrie 2014, cât și la momentul formulării cererii de intervenție accesorie și exercitării prezentului recurs și deci, îi incumba obligația protejării datelor personale fizice de care a luat cunoștință pe parcursul derulării activității sale economice, în acord de prevederile art. 6 alin. (2) din Codul muncii.

Pârâtul D., în calitate de avocat, în temeiul dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 51/1995 și în raport de dispozițiile art. 2 alin. (4) din Legea nr. 677/2001, este operator de date cu caracter personal, având în vedere activitatea profesională pe care o desfășoară, împrejurare în raport de care se poate aprecia că justifică calitate procesuală pasivă în cauză și că se impune ca acesta să fie tras la răspundere cu privire la modul în care a intrat în posesia datelor cu caracter personal ale reclamantei.

Prin urmare, prin interpretarea dispozițiilor art. 2 alin. (4) din Legea nr. 677/2001, se impune ca instanța de judecată să tranșeze cu privire la obligația ce le incumbă pârâților de a indica sursa obținerii datelor cu caracter personal ale recurentei-reclamante și legătura pe care au stabilit-o între datele personale ale acesteia și cele ale societății S.C. B. S.R.L..

Autoritatea Națională privind Supravegherea Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, prin adresa din 4 septembrie 2018, a atestat că, atât anterior, cât și ulterior datei de 14 noiembrie 2014, pârâtul D. nu a desfășurat și activități comerciale care să fi impus înregistrarea acestuia ca operator de date cu caracter personal. Astfel, din conținutul adresei reiese că pârâtul D. avea exclusiv activități de reprezentare convențională în fata instanțelor și activitatea de reprezentare convențională în fața instanțelor de judecată este o activitate necomercială, rezervată prin lege avocaților și consilierilor juridici, astfel cum rezultă și din Decizia nr. XXII din 12 iunie 2006, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 20 noiembrie 2006, prin care s-a statuat că nu este permisă înființarea societăților comerciale de consultanță, asistență și reprezentare juridică.

În acest context, în temeiul dispozițiilor art. 267 alin. (1) lit. 1) și alin. (3) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și art. 4 din C. proc. civ., recurenta- intervenientă S.C. B. S.R.L. a formulat cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru a se pronunța cu privire la interpretarea art. 7, art. 8 și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, a art. 16 și art. 54 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, precum și cu privire la următoarele întrebări preliminare:

În continuare, în susținerea admiterii cererii de intervenție formulate, recurenta-intervenientă S.C. B. S.R.L. a menționat că datele cu caracter personal sunt stocate în baza de date a Oficiului Național al Registrului Comerțului de pe lângă Ministerul Justiției, precum și la instituția bancară la care intervenienta are deschise conturile bancare.

Cererile de recurs au fost comunicate pârâților la data de 10 iulie 2020, conform dovezilor aflate la filele x, care la data de 10 august 2020, au formulat întâmpinări.

La data de 04 mai 2020, numita F. a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea recurentei-reclamante A..

În susținerea cererii formulate, numita F. a susținut că decizia civilă nr. 365 din 25 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal probează calitatea de operator de date cu caracter personal a pârâtului D. la momentul la expedierii notificării, respectiv la 14 noiembrie 2014.

În continuare, a arătat că, din conținutul înscrisurilor atașate cererii de intervenție, reiese că, la data de 14 noiembrie 2014, exista posibilitatea tehnică, automatizată, ca ANAF Satu Mare, pornind de la datele personale ale expertului contabil E., să acceseze și datele personale ale recurentei-reclamante, având în vedere gradul de rudenie între cei doi, tată-fiică. Cu toate acestea, în declarația informativă 205 nr. x, depusă la data de 07 noiembrie 2013 de intervenienta S.C. B. S.R.L., nu sunt menționate datele personale ale recurentei-reclamante.

De asemenea, în cuprinsul aceleiași cereri, în temeiul dispozițiilor art. 267 alin. (1) lit. 1) și alin. (3) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și art. 4 din C. proc. civ., numita F. a formulat cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru a se pronunța cu privire la interpretarea art. 7, art. 8 și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, a art. 16 și art. 54 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, a art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene precum și cu privire la următoarele întrebări preliminare:

Conchizând, numita F. a solicitat admiterea cererii de intervenție accesorie formulată de intervenienta S.C. B. S.R.L. precum și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Prin întâmpinarea formulată în raport de prevederile art. 32, art. 36, raportat la art. 458 din C. proc. civ., pârâtul D. a invocat excepția lipsei calității procesuale active a S.C. B. S.R.L. în exercitarea recursului, calea de atac formulată vizând o hotărâre judecătorească care nu îi este opozabilă.

Pe de altă parte, a susținut că, în mod corect, instanța de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție formulată de S.C. B. S.R.L., aceasta fiind formulată cu eludarea dispozițiilor art. 61 alin. (1) și art. 458 din C. proc. civ.. Soluția privind respingerea cererii de intervenție principală formulată de S.C. B. S.R.L., pronunțată prin încheierea din data de 13 martie 2019, nu a fost atacată. Or, în acest context, în recurs, aceasta nu poate să figureze în calitate de intervenient accesoriu, așa cum, în mod greșit, se solicită.

Pentru aceleași considerente, a apreciat că se impune respingerea, ca inadmisibilă, și a cererii de intervenție accesorie formulată de numita F., având în vedere că nu sunt întrunite exigențele legale impuse de prevederile art. 61 din C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului exercitat de recurenta-reclamantă, aspectele de nelegalitate invocate neputând fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., așa cum, în mod greșit, se susține în cuprinsul memoriului de recurs.

În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în condițiile art. 267 alin. (3) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, a solicitat respingerea acesteia, ca inadmisibilă.

Prin întâmpinarea formulată la aceeași dată, pârâta C. a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului exercitat de recurenta-reclamantă și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu de avocat, conform înscrisurilor aflate la dosar.

În continuare, în raport de prevederile art. 32, art. 36, raportat la art. 458 din C. proc. civ., pârâta C. a invocat excepția lipsei calității procesuale active a S.C. B. S.R.L., în exercitarea recursului, calea de atac formulată vizând o hotărâre judecătorească care nu îi este opozabilă.

Privitor la cererile de intervenție accesorie formulate în prezenta cale de atac de S.C. B. S.R.L. și F., a solicitat respingerea acestora, ca inadmisibile.

De asemenea, a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pentru neîntrunirea condițiilor impuse de art. 267 alin. (3) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Întâmpinările formulate în cauză au fost comunicate la data de 17 august 2020, conform dovezilor aflate la filele x.

La data de 28 august 2020, recurenta-reclamantă A. și S.C. B. S.R.L., ambii reprezentați prin același mandatar, și numita F., au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepțiilor invocate în cuprinsul întâmpinărilor depuse în cauză, și cerere de intervenție accesorie formulată de S.C. G. S.R.L., prin consilier juridic F., în sprijinirea apărării recurentei-reclamante A..

În continuare, recurenta-reclamantă A., S.C. B. S.R.L., numita F. și S.C. G. S.R.L. au solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (5) teza inițială din Legea nr. 47/1992, a prevederilor art. 64 alin. (3) și alin. (4) din C. proc. civ., în forma anterioară cât și ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, a art. 65 și art. 255 alin. (1) teza finală din C. proc. civ.

De asemenea, au solicitat suspendarea judecării recursului, în raport de prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepțiilor de neconstituționalitate invocate.

La data de 15 decembrie 2020, recurenta-reclamantă A., S.C. B. S.R.L., numita F. și S.C. G. S.R.L. au solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 451 alin. (2) și art. 452 C. proc. civ., având în vedere existența reglementării secretului fiscal din art. 11 alin. (3) lit. d) Codul de procedură fiscală.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reținut că, în opinia raportorului, părțile au deschisă calea de atac a recursului, recursurile sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru, sunt formulate în termen legal și îndeplinesc cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) din C. proc. civ., sub sancțiunea nulității.

Totodată, s-a reținut că, având în vedere prevederile art. 493 C. proc. civ., completul de filtru va dispune asupra admisibilității în principiu a recursurilor și va aprecia cu privire la încadrarea criticilor formulate de recurente în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Completul de filtru C10, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate în dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

Recurenta-reclamantă A., S.C. B. S.R.L., numita F. și S.C. G. S.R.L. au depus puncte de vedere la raport, prin care au solicitat admiterea în principiu a recursurilor declarate și fixarea termenului pentru judecata pe fond a acestora, cu citarea părților.

Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active a S.C. B. S.R.L., invocată de intimații-pârâți C. și D., Înalta Curte urmează să o respingă pentru următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 03 decembrie 2018, S.C. B. S.R.L. a formulat cerere de intervenție principală, în temeiul art. 62, art. 64, art. 65 și art. 66 C. proc. civ.

Prin încheierea din 04 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă cererea de intervenție principală formulată de S.C. B. S.R.L., această încheiere nefiind atacată în termenul prevăzut de art. 64 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, în calea de atac a apelului, la data de 14 octombrie 2019, S.C. B. S.R.L. a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul apărării apelantei-reclamante A..

Prin încheierea din 07 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie formulată de S.C. B. S.R.L., și a fost amânată pronunțarea la data de 21 ianuarie 2020 și apoi la 04 februarie 2020.

Încheierea din 07 ianuarie 2020, fiind o încheiere de amânare a pronunțării, respectiv cea prin care s-au consemnat susținerile părților și s-a respins cererea de intervenție accesorie a S.C. B. S.R.L., ca inadmisibilă, face corp comun cu hotărârea pronunțată, în speță, decizia civilă nr. 114A/2020 din 04 februarie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin urmare, recursul declarat de S.C. B. S.R.L. împotriva acesteia din urmă se consideră promovat și față de încheierea de amânare a pronunțării, care face integrantă din hotărâre, și prin care s-a soluționat cererea de intervenție accesorie.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține că S.C. B. S.R.L. are calitate procesuală activă în cauza dedusă judecății și va respinge excepția lipsei calității procesuale active a acestei societăți, invocată de intimații-pârâți C. și D..

Examinând admisibilitatea recursurilor în raport de prevederile art. 493 alin. (5) cu referire la art. 499 teza finală C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În cauză, prin decizia civilă nr. 114 A/2020 din 04 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 501 din 20 martie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. și D., reținându-se, în esență, că, în cadrul raportului juridic invocat de către apelanta-reclamantă, aceasta trebuia să justifice, odată cu introducerea acțiunii, calitatea procesuală pasivă a intimaților, în raport de temeiul juridic invocat, respectiv dispozițiile Legii nr. 677/2001 și, astfel cum corect a reținut prima instanță, intimații nu au atribuții de prelucrare a datelor cu caracter personal și nici nu au divulgat date cu caracter personal referitoare la aceasta, ci doar au solicitat lămurirea unor aspecte legate de calitatea soțului apelantei în cadrul societății S.C. B. S.R.L., nesăvârșind prin această solicitare o faptă ilicită de natură a crea un prejudiciu de natura celui solicitat prin cauza dedusă judecății.

Prin cererile de recurs formulate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-intervenientă accesoriu S.C. B. S.R.L., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., au criticat decizia recurată, învederând pe de-o parte că hotărârea cuprinde motive contradictorii, iar, pe de altă parte, că a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Examinând recursul declarat de recurenta-intervenientă S.C. B. S.R.L., Înalta Curte reține că eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, nelegalitatea măsurii dispuse cu privire la cererea de intervenție accesorie, prin încheierea din 07 ianuarie 2020, și să combată cele reținute de instanță, în sensul că cererea de intervenție accesorie este inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 677/2001, având în vedere obiectul de reglementare a legii și faptul că societatea recurentă nu are un interes personal în formularea cererii de intervenție în raport de obiectul cererii de chemare în judecată prin care se protejează drepturile peronale nepatrimoniale.

Or, recurenta intervenientă nu a formulat critici de nelegalitate care să demonstreze îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de intervenție pe care a formulat-o, ci s-a limitat la a susține că cererea sa de intervenție a fost formulată în sprijinul apărării reclamantei, respectiv că intervenientul are obligația legală de a proteja datele personale de care ia cunoștință, în derularea activității sale economice, iar cererea sa de intervenție nu contravine interesului acesteia.

Înalta Curte reține, așadar, că, în speță, deși recurenta-intervenientă a invocat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., aceasta nu a formulat critici care să se grefeze pe raționamentul curții de apel care a determinat respingerea cererii sale de intervenție și care să tindă a demonstra nelegalitatea judecății finalizate prin decizia recurată, în privința acestei cereri.

Pe de altă parte, în ceea ce privește celelalte critici formulate de recurenta- interveninentă, care nu sunt circumscrise soluției de respingere a cererii de intervenție, analiza dispozițiilor referitoare la formularea și soluționarea cererilor de intervenție cuprinse în C. proc. civ. reprezentate de art. 63 - 67 din C. proc. civ. impun concluzia că terțul a cărui cerere de intervenție nu a fost admisă în principiu nu poate formula, în căile de atac, decât critici referitoare la soluția dată acestei cereri.

În acest sens, trebuie observat că dispozițiile art. 64 din C. proc. civ., conferă intervenientului calitatea de parte în proces abia după admiterea în principiu a cererii de intervenție.

Or, în speță, cererile de intervenție formulate de recurenta S.C. B. S.R.L. au fost respinse, astfel că toate aceste critici care vizează soluția dată cererii principale sunt inadmisibile.

În raport de toate considerentele anterior prezentate, Înalta Curte constată că cererea de recurs formulată de recurenta-intervenientă S.C. B. S.R.L. nu îndeplinește cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din același act normativ.

Analizând, în cele ce urmează, susținerile recurentei-reclamante A., în sensul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanța de apel a reținut că data de 14 noiembrie 2014 este ulterioară datei de 18 iunie 2015, dată la care Oficiul Național al Registrului Comerțului a comunicat pârâtei C. înscrisuri referitoare la operatorul economic S.C. B. S.R.L., respectiv că înscrisurile emise de Oficiul Național al Registrului Comerțului referitor la S.C. B. S.R.L. nu conțin datele personale ale reclamantei, având în vedere că, nici anterior și nici ulterior datei de 14 noiembrie 2014, reclamanta A. nu a avut calitatea de profesionist, administrator, asociat sau cenzor în cadrul S.C. B. S.R.L., Înalta Curte constată că acest motiv de recurs a fost invocat din perspectiva interpretării probelor administrate de către instanța de apel, această operațiune fiind una care se circumscrie însă aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, neputându-se cenzura în recurs modalitatea în care instanța inferioară a apreciat ansamblul probator administrat în cauză.

De altfel, chiar recurenta-reclamantă a învederat că anomalia temporală și contradicția rezultă din paragraful "situația de fapt" de la pagina 11 din hotărârea recurată și din paragraful de la pagina 13, care face referire la înscrisul de la ONRC nr. 235569 din 18 iunie 2015.

În consecință, Înalta Curte reține că recurenta, fundamentându-și cererea de recurs pe aceste argument, a ignorat specificul căii extraordinare de atac a recursului, prin intermediul căreia pot fi valorificate doar critici care să vizeze greșita aplicare a legii de către instanța de apel și a dedus judecății aspecte de netemeinicie, care privesc situația de fapt a litigiului, modalitatea de administrare a probatoriului și de evaluare a acestuia de către instanța de apel, incompatibile cu structura căii extraordinare de atac a recursului.

În ceea ce privește susținerea din recurs referitoare la faptul că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 1, art. 2 alin. (4) din Legea nr. 677/2001 și a art. 22 din Legea nr. 51/1995, privind statutul profesiei de avocat, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 25/2017, precum și a art. 77 din C. civ., din perspectiva în care, în mod nelegal, s-a reținut, în opinia recurentei, că pârâtul D., în calitate de avocat și apărător convențional al pârâtei C., nu justifică calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, Înalta Curte constată că, nici prin formularea acestei critici nu s-au adus argumente în susținerea incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., deși pentru declanșarea mecanismului de exercitare a recursului este necesar a fi indicat atât textul de lege greșit aplicat de către instanța de apel, cât și motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanța care a pronunțat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

Întrucât obiectul recursului îl constituie decizia prin care s-a menținut, ca legală și temeinică, hotărârea primei instanțe, prin care s-a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, în cauză, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra nelegalitatea soluției dispuse și să se combată cele reținute de instanță, în sensul că pârâții au calitate procesuală pasivă cauza dedusă judecății.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că intimatul D. are calitate procesuală pasivă ce ar decurge din calitatea acestuia de operator de date cu caracter personal, fără a combate însă consideretele instanței de apel care a constatat că intimații nu au calitatea de operatori, în sensul menționat de Legea nr. 677/2001, nu au atribuții de prelucrare a datelor cu caracter personal și nu au divulgat date referitoare la apelantă, ci doar au folosit datele de la Oficiul Național al Registrului Comerțului pentru a obține lămuriri legate de statutul soțului pârâtei C. în cadrul unei societăți comerciale.

Astfel, în cauză, prima instanță a reținut că, în cauză, o astfel de calitate de operator în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal o poate avea Oficiul Național al Registrului Comerțului, care a stocat datele cu caracter personal ca urmare a calității reclamantei în societatea S.C. B. S.R.L., aspecte care nu au fost criticate prin cererea de apel.

De asemenea, curtea de apel a reținut că, în mod corect, prima instanță a constatat că intimatul D. nu a întreprins nicio activitate în nume personal, ci a acționat în calitate de apărător ales din partea cabinetului avocațial D., angajat de C., respectiv a întreprins anumite activități în raport cu apelanta în calitate de mandatar legal, efectuând un serviciu public în baza Legii nr. 51/1995 și Statului profesiei de avocat, respectiv că intimații au folosit datele obținute de la Oficiul Național al Registrului Comerțului pentru a solicita unele lămuriri și pentru a recupera un prejudiciu, așadar pentru realizarea unui scop licit și nu pentru a crea un prejudiciu reclamantei, astfel că a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 677/2001, pentru a se putea reține calitatea acestora de operatori.

În acest context, argumentele expuse în dezvoltarea criticilor vizând respingerea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 501 din data de 20.03.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, nu se convertesc în niciunul dintre motivele de casare reglementate de lege, recurenta reluând o parte din susținerile formulate în apel și prezentând situația de fapt a speței, fără a indica în concret aspectele de nelegalitate a deciziei recurate sub acest aspect, deși a făcut trimitere la mai multe dispoziții legale sau comunitare.

Tot astfel, deși această recurentă pretinde, prin cererea de recurs, că, în mod nelegal, cu aplicarea greșită a prevederilor art. 3 lit. a), b), c), g) și h) din Legea nr. 677/2001, instanța de apel a reținut că nici pârâta C. nu are calitate procesuală pasivă, se constată că argumenetele aduse de recurentă în susținere, vizează, în esență, faptul că pârâta menționată avea obligația de a indica sursa de la care proveneau datele personale ale reclamantei, că până la data de 14 noiembrie 2014, acesteia din urmă i-a fost comunicată de către Agenția Națională de Administrare Fiscală declarația informativă 205 nr. x, depusă la 7 noiembrie 2013 de către operatorul economic S.C. B. S.R.L., în care se preciza exclusiv numele expertului contabil, E., fără nicio referire la datele personale ale reclamantei, respectiv că la data menționată, nu se formulase nicio cerere adresată Oficiul Național al Registrului Comerțului în legătură cu componența operatorului economic S.C. B. S.R.L..

În acest sens, se impune a fi observat că, deși recurenta-reclamantă a indicat normele de drept material pretins încălcate de către instanța de apel, simpla indicare a unor texte de lege nu este suficientă pentru declanșarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanța care a pronunțat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

Or, argumentele recurentei nu fac decât să prezinte propria viziune a acesteia asupra situației de fapt și a modalității în care instanțele de fond ar fi trebuit să interpreteze probatoriul și poziția procesuală a părții adverse.

În consecință, aceste susțineri nu pot fi supuse analizei instanței de recurs, neputând fi circumscrise motivelor de casare strict reglementate de legiuitor, instanțele de fond și de apel având plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, iar instanța de recurs neputând să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Prin urmare, întrucât prin motivele de recurs recurenta reclamantă nu a arătat în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluția pronunțată de Curtea de Apel București și la temeiurile de drept care au fundamentat-o, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză nu conține critici care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În condițiile în care motivele de fapt ale recursului sunt străine de acelea expres și limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., sancțiunea care intervine, în sensul prevederilor art. 489 alin. (2) din același act normativ, este cea a nulității, care operează nu doar atunci când recursul este nemotivat, ci și atunci când criticile propriu-zise nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Pentru toate considerentele anterior expuse, având în vedere și împrejurarea că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererile de recurs deduse judecății nu îndeplinesc cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din același act normativ.

În consecință, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-intervenienta accesorie S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 114 A/2020 din 4 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă vor fi anulate.

În ceea ce privește cererile de suspendare a judecării cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepțiilor de neconstituționalitate invocate în cauză, formulate de A., S.C. B. S.R.L., S.C. G. S.R.L. și F., Înalta Curte urmează a le respinge pentru următoarele considerente:

Prin încheierea din 17 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul asociat nr. x/2018, s-a dispus respingerea cererilor de sesizare a Curții Constituționale, formulate de A., S.C. B. S.R.L., S.C. G. S.R.L. și F., ca inadmisibile.

Or, adoptarea măsurii suspendării judecării cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. depinde de aprecierea instanței, care este datoare să aibă în vedere nu numai legătura dintre cauze, ci și oportunitatea suspendării judecății.

Din acest punct de vedere, în lipsa îndeplinirii condițiilor impuse de lege pentru sesizarea instanței de contencios constituțional, Înalta Curte apreciază că nu se justifică adoptarea unei măsuri care ar avea drept consecință temporizarea soluționării cauzei.

De altfel, trebuie observat că, invocând excepția de neconstituționalitate a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, art. 64 alin. (3) și alin. (4), art. 65 alin. (1) și art. 255 alin. (1) teza 1 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu urmărește stabilirea unui drept de care depinde soluționarea cauzei de față, de vreme ce aceasta nu este titulara unei cereri întemeiate pe prevederile art. 64 sau art. 65 din C. proc. civ., ci, are calitatea de reclamantă, poziție procesuală în care a avut posibilitatea de a formula apărările apreciate a fi corespunzătoare propriului său interes și de a propune și administra probatoriul considerat a fi pertinent și concludent, poziția sa procesuală nefiind subordonată celei a intervenientului accesoriu. În egală măsură, se constată că, prin cererea de recurs, recurenta reclamantă nu a invocat chestiuni de nelegalitate care să vizeze eventual, o soluție de respingere a unei cereri de administrare de probe.

Deopotrivă, în speță, nu s-a reținut incidența dispozițiilor art. 121 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, respectiv a art. 30 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, după cum obligația recurentei de a plăti intimaților-pârâți C. și D. suma de 3888,62 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată a fost stabilită în sarcina acesteia prin sentința primei instanțe, astfel că eventualele critici cu privire la această soluție a instanței puteau face obiectul căii de atac a apelului, cale devolutivă de atac, care analizează cauza sub toate aspectele, iar nu prin intermediul cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 451 alin. (2) și art. 452 C. proc. civ., având în vedere existența reglementării secretului fiscal prin art. 11 alin. (3) lit. d) Codul de procedură fiscală, formulată ulterior împlinirii termenului de motivare a recursului.

În plus, din coroborarea dispozițiilor art. 484 alin. (2) și ale art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., rezultă cu evidență că, măsura suspendării judecății, nu ar putea fi dispusă decât dacă se constată că recursul poate fi analizat de instanță, adică dacă îndeplinește condițiile impuse imperativ de legea procesuală, pentru a putea fi soluționat pe fond.

Așadar, în condițiile în care recursul nu îndeplinește condițiile prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din același act normativ, cererea de suspendare a judecății, care constituie un incident procedural, indisolubil legat de legalitatea învestirii instanței de control judiciar cu soluționarea cererii de recurs, este, pe cale de consecință, inadmisibilă.

Cum, în speță, cererile de recurs formulate de recurenta-reclamantă și respectiv de recurenta-interveninentă nu îndeplinesc cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din același act normativ, cererile de suspendare formulate de acești recurenți nu pot fi primite în prezentul cadru procesual.

Deopotrivă, în ceea ce privește cererile de suspendare a judecării cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepțiilor de neconstituționalitate invocate în cauză, formulate de S.C. G. S.R.L. și F., se impune a fi observat că, așa cum se va arăta în cele ce urmează, S.C. G. S.R.L. și F., nu au calitatea de părți în litigiul de față, cererile de intervenție formulate de aceștia neîndeplinind condițiile de admisibilitate impuse de lege.

Referitor la cererile de intervenție accesorie formulate de S.C. G. S.R.L. și F. și la cererile de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulate de A., S.C. B. S.R.L. și F., Înalta Curte reține că, în completul de filtru, se analizează admisibilitatea căii de atac, respectiv aspecte ce țin de legalitatea declarării recursului, îndeplinirea condițiilor de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., încadrarea motivelor de recurs stipulate de art. 488 C. proc. civ., precum și respectarea termenului de declarare a căii de atac.

Prin urmare, procedura de filtrare a recursului în complet de filtru nu presupune o analiză pe fond a motivelor de recurs invocate de către parte, astfel că, doar în ipoteza în care recursul este declarat admisibil în principiu, instanța va putea analiza atât legalitatea hotărârii recurate, cât și cererile formulate de terțele persoane, cum sunt cererile de intervenție accesorie formulate d