ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 767/2021

Ședința publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Sibiu sub dosar nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei totale de 337.451 RON, cu titlu de daune interese pentru repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea în integralitate a obligațiilor asumate prin Contractele de prestări servicii nr. x/01.12.2012 și nr. y/21.02.2013.

Prin sentința civilă nr. 78/C/28.02.2019, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâta S.C. B. S.R.L., și, pe cale de consecință, a fost respinsă, ca prescrisă, acțiunea formulată împotriva acesteia de către reclamanta S.C. A. S.R.L.. Totodată, reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei suma de 6000 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 95/18.03.2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. și a trimis cauza spre rejudecare.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că reclamanta, în calitate de importator de uleiuri, are obligația, conform art. 9 alin. (1) din H.G. nr. 235/2007, să asigure organizarea sistemului de gestionare a uleiurilor uzate, corespunzător cantităților și tipurilor de uleiuri introduse pe piață. Această obligație se poate realiza, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, individual sau prin terți indicați autorităților publice centrale pentru protecția mediului.

În vederea îndeplinirii obiectivelor privitoare la gestionarea deșeurilor prevăzute la art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 78/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 426/2001, cu modificările și completările ulterioare, ce stau la baza activităților de gestionare a uleiurilor uzate, reclamanta a încheiat cu pârâta Contractele de prestări servicii colectare uleiuri uzate în vederea valorificării nr. 1122/01.12.2012 și nr. 1143/21.02.2013.

După cum se menționează în cererea de chemare în judecată, ca urmare a îndeplinirii necorespunzătoare de către pârâtă a obligațiilor asumate prin cele două contracte de prestări servicii, prin Decizia de impunere nr. x/27.10.2015, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/27.10.2015, de către Administrația Fondului pentru Mediu, în sarcina reclamantei au fost stabilite obligații fiscale suplimentare de plată în sumă de 377.451 RON, din care suma de 276.074 RON reprezintă contribuție stabilită suplimentar de plată, pe perioada 01.01.2011-31.12.2014, pentru uleiuri conform art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005, ca urmare a nerecunoașterii de către AFM a colectării și valorificării de către pârâtă a cantității de 138.037 litri uleiuri uzate, iar diferența de 101.377 RON reprezintă accesorii aferente.

Reclamanta a contestat decizia de impunere, acțiunea în contencios administrativ fiind respinsă prin sentința nr. 171/2018, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă urmare a respingerii recursului, prin Decizia nr. 4152/2018, de către Curtea de Apel Alba Iulia.

Invocând faptul că, urmare a neîndeplinirii în mod corespunzător a obligațiilor asumate de către pârâtă prin cele două contracte de prestări servicii, a încercat prejudiciul stabilit prin Decizia de impunere nr. x/27.10.2015 emisă de către AFM, reclamanta a solicitat, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 07.11.2018, obligarea pârâtei la repararea acestuia.

Așadar, fiind vorba despre o acțiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită (îndeplinirea în mod necorespunzător a obligației contractuale), pentru stabilirea momentului de la care începe să curgă prescripția, în speță, prezintă relevanță dispozițiile art. 2528 din C. civ.

Potrivit art. 2528 alin. (1) din C. civ., prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În aplicarea acestui text de lege, spre deosebire de prima instanță, care a apreciat, din perspectiva art. 2523 raportat la art. 2517 C. civ., că termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la ultimul act de executare realizat de pârâtă în derularea contractului, respectiv decembrie 2014, instanța de apel a reținut că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este cel al rămânerii definitive a sentinței civile nr. 171/2018, pronunțate de Tribunalul Sibiu. Astfel, s-a considerat că în acest moment s-a stabilit în mod definitiv că, din cantitatea de 247.660 litri de uleiuri uzate, colectată, în vederea valorificării, în numele reclamantei, de către pârâtă în perioada 2012-2013, cantitate comunicată reclamantei prin anexa 1 atașată fiecărei facturi, nu a fost recunoscută de către AFM ca fiind colectată și valorificată cantitatea de 138.037 litri, ceea ce a condus la nașterea în sarcina reclamantei, în calitate de persoană responsabilă conform art. 9 alin. (1) din H.G. nr. 235/2007, a obligațiilor fiscale suplimentare, stabilite prin Decizia de impunere nr. x/27.10.2015.

Este adevărat că reclamanta, în calitate de persoană responsabilă, are obligația de a verifica modul în care terța persoană, căreia i-a încredințat organizarea sistemului de gestionare a uleiurilor uzate, își îndeplinește obligațiile asumate, însă câtă vreme, din actele ce i-au fost comunicate reclamantei de către pârâtă (anexele 1), rezulta îndeplinirea de către aceasta din urmă a obligației de colectare a cantităților și tipurilor de uleiuri uzate corespunzătoare celor introduse de reclamantă pe piață, aspect necontestat de către pârâtă, reclamanta s-a aflat în imposibilitatea de a cunoaște că, în realitate, pârâta nu a colectat întreaga cantitate de uleiuri uzate sau că nu a valorificat în termen cantitățile de uleiuri colectate.

În acest sens sunt de observat susținerile reclamantei, necontestate de către pârâtă, privitoare la faptul că organul de control nu a recunoscut cantitatea de uleiuri uzate declarată de pârâtă ca fiind colectată în numele reclamantei, pe de-o parte, pe motiv că nu toate cantitățile colectate de pârâtă au fost confirmate de către valorificatorii finali ca fiind gestionate în numele reclamantei, iar, pe de altă parte, pe motiv că o parte din cantitatea colectată a fost valorificată cu mult după termenul prevăzut de art. 67 alin. (1) și (2) din Ordinul MMGA nr. 578/2006, aspecte ce se regăsesc menționate în anexa 12 la Decizia de impunere nr. x/27.10.2015.

Împotriva deciziei, a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu invocarea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a spreciat că, prin aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 2528 C. civ. prevăzut în materia răspunderii delictuale, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității în condițiile în care pretențiile reclamantei aveau ca izvor răspunderea contractuală.

Din această perspectivă a fost invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că au fost încplcate dispozițiile art. 1350 alin. (3) C. civ., prin aplicarea regulii din materia răspunderii delictuale în detrimentul celor din materia contractuală reținute de prima instanță.

Prin întâmpinarea depusă la data de 08.09.2020, intimata S.C. A. S.R.L. a invocat excepția inadmisibilității recursului, înlăturată prin încheierea de admitere în principiu, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată nefondat recursul pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., observând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu pot fi reținute susținerile recurentei privind încălcarea principiului disponibilității, instanța de apel constatând în mod expres caracterul contractual al pretențiilor deduse judecății.

De altfel, ambele instanțe de fond au subliniat existența raportului contractual dintre părți, din care izvorăsc și pretențiile deduse judecății. Instanțele nu au analizat până la acest stadiu procesual fondul pretențiilor, considerentele acestora fiind limitate la excepția prescripției, asupra căreia s-a ajuns la concluzii diferite, pornind de la reținerea unor momente diferite pentru începutul termenului de prescripție de 3 ani.

Cu toate acestea, soluția instanței de apel referitoare la excepția prescripției nu este rezultatul aplicării unor reguli străine materiei contractuale, în care se înscrie litigiul de față. În acest cadru, Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura susținerile recurentei întemeiate pe o pretinsă încălcare a dispozițiilor art. 1350 alin. (3) C. civ., din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Analizând momentul de început al termenului de prescripție, instanța de apel a făcut o judicioasă aplicare a regulilor incidente la situația de fapt dedusă judecății.

Contrar susținerilor recurentei, dispozițiile art. 2523 C. civ. invocate de prima instanță nu cuprind o regulă specială aplicabilă exclusiv în materie contractuală în ceea ce privește începutul termenului de prescripție, ci o regulă generală pentru prescripția din materia dreptului civil, potrivit chiar denumirii marginale a acestui text. În raport cu aceasta, dispozițiile art. 2528 C. civ. reținute de instanța de apel, constituie o regulă specială aplicabilă acțiunilor în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, care nuanțează norma generală la o situație particulară, fără a o contrazice în esență.

Astfel, dacă regula generală cuprinsă în art. 2523 C. civ. stabilește că termenul de prescripție începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau trebuia să cunoască nașterea lui, și nu de la simpla încălcare a dreptului subiectiv, de care este legată nașterea dreptului la acțiune, în cazul acțiunilor în repararea pagubelor cauzate printr-o faptă ilicită, particularizând norma generală, dispozițiile art. 2528 C. civ. fixează începutul teremnului de prescripție la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător, doar de la acest moment fiind în realitate cunoscută nașterea dreptului la acțiunea în despăgubiri.

Pe de altă parte, această regulă specială apare aplicabilă atât în materie delictuală, cât și în materie contractuală, textul nefăcând nicio distincție în ceea ce privește natura faptei ilicite. Și aceasta chiar dacă textul este aplicat cel mai frecvent în materie delictuală doar pentru că, în cazul faptei ilicite reprezentată de nerespectarea obligației contractuale, aceasta este cel mai adesea cunoscută părții cocontractante chiar de la momentul neexecutării sau executării necorespunzătoare, când se naște și dreptul la acțiune.

În raport de circumstanțele particulare ale speței, instanța de apel a apreciat în mod judicios incidența deopotrivă a acestei norme, reclamantul nefiind în măsură să cunoască existența unei pagube decurgând din executarea necorespunzătoare din partea pârâtei de la momentul la care aceasta a avut efectiv loc, cum reținuse prima instanță, ci de la un moment ulterior, după intervenția autorităților și rămânerea definitivă a sancțiunii contravenționale reținute în sarcina sa, pretins ca urmare a faptei ilicite a pârâtei.

De altfel, soluțiile diferite ale instanțelor de fond cu privire la excepția prescripției nu au fost rezultatul aplicării unor reguli diferite cu privire la momentul începutului termenului de prescripție, dispozițiile art. 2523 și 2528 C. civ., invocate pe rând de cele două instanțe, neputând determina ab initio concluzii diferite, ci au fost generate de interpretarea diferită a situației de fapt deduse judecății în alegerea momentului de la care reclamantul putea cunoaște existența pagubei pentru a fi efectiv în măsură să formuleze acțiunea în daune.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a regulilor privitoare la începutul termenului de prescripție aplicabile cauzei de față, ce au drept scop preîntâmpinarea sancționării reclamantului prin împlinirea termenului de prescripție deși nu ar fi avut efectiv posibilitatea de a cunoaște existența încălcării dreptului subiectiv care i-ar justifica promovarea unei acțiuni.

Pentru aceste motive, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 451-453 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată cu prilejul soluționării căii de atac, constând în onorariu avocat ales achitat conform dovezilor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 95/2020 din 18 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L..

Obligă recurenta S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 6.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei S.C. A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2021.