ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 750/2021

HOTĂRÂRE

24.03.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 750/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 24 martie 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 13 februarie 2020 pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. și L. au chemat-o în judecată pe pârâta S.C. COMPLEXUL ENERGETIC OLTENIA S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o pronunța, să constate că și-au desfășurat activitatea în condiții deosebite de muncă, să o oblige pe pârâtă la eliberarea declarațiilor nominale rectificative pentru fiecare reclamant în parte, cu achitarea contribuției la asigurările sociale în procentele corespunzătoare condițiilor deosebite de muncă pentru perioada în care au fost stabilite condiții normale de muncă, precum și să constate nulitatea absolută a clauzei din actele adiționale la contractele individuale de muncă prin care s-au stabilit condiții normale de muncă.

Prin sentința civilă nr. 1074 din 27 octombrie 2020, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de pârâtă pe calea întâmpinării și a declinat competența de soluționare cauzei în favoarea Tribunalului Gorj.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 269 din Legea nr. 53/2003, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, iar în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, a notat că, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

A reținut Tribunalul Vâlcea că prin domiciliu se înțelege locul unde persoana își are locuința statornică sau principală, astfel cum prevăd dispozițiile art. 87 C. civ. și că, de regulă, dovada ultimului domiciliu se face cu mențiunile din actul de identitate.

Subliniind că normele din Codul muncii care reglementează competența teritorială, potrivit cărora instanța competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, reprezintă o derogare de la dispozițiile dreptului comun, prin care se urmărește facilitarea accesului la justiție al acestuia, iar, potrivit art. 278 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, normele de dreptul muncii se întregesc cu dispozițiile cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă, cu dispozițiile legislației civile, a apreciat tribunalul că scopul dispozițiilor legale referitoare la domiciliu este acela ca părțile aflate în litigiu să poată fi înștiințate de existența procesului, pentru a da eficiență dreptului lor la apărare.

Totodată, a reținut că, potrivit art. 216 din Legea nr. 62/2011, "Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele ale C. proc. civ.."

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 cu cele ale art. 116 C. proc. civ., potrivit cărora "Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente", cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, Tribunalul Vâlcea a apreciat că rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă, iar reclamantul este cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, însă competența aparține instanței de la locul unde își are domiciliul reclamantul sau celei de la locul de muncă al acestuia, nu instanței de la domiciliul sau de la reședința reclamantului, așa cum susțin autorii cererii de chemare în judecată.

Constatând că reclamanții nu își au domiciliul și nici locul de muncă în circumscripția Tribunalului Vâlcea, a admis excepția necompetenței sale teritoriale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale sub același număr unic .

Prin sentința nr. 253 din 22 februarie 2021, Tribunalul Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a disjuns cererea formulată de reclamantul J. și a dispus formarea unui nou dosar cu termen la 15 martie 2021. A admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de reclamanți și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., K. și L. în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus suspendarea judecății și înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că litigiul intră în categoria conflictelor de muncă, în sensul art. 266 și 231 din Codul muncii, astfel că în speță sunt incidente normele ce guvernează jurisdicția muncii.

Or, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența teritorială în cazul conflictelor de muncă aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul, iar conform art. 210 din Legea nr. 62/2011, "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

A reținut Tribunalul Gorj că, potrivit art. 216 din Legea nr. 62/2011 "Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..", iar potrivit art. 116 C. proc. civ., "Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

În ceea ce privește domiciliul reclamanților, a apreciat că interesează care este situația de fapt concretă și că, fiind vorba despre o chestiune de fapt, dovada domiciliului se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă.

În acest context, a reținut că, de regulă, dovada ultimului domiciliu se face cu mențiunile din actul de identitate, dar nimic nu se opune, însă, ca prin orice alt mijloc să se probeze că domiciliul persoanei este într-o altă localitate decât aceea unde a fost înregistrată.

Din punct de vedere procesual, a apreciat că dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii trebuie interpretate în sensul că prin domiciliu se înțelege acela pe care o persoană și l-a stabilit în fapt, deoarece scopul dispozițiilor legale referitoare la domiciliu este ca părțile aflate în litigiu să poată fi înștiințate de existența procesului, pentru a da eficiență dreptului lor la apărare.

Aceasta întrucât normele din Codul muncii care reglementează competența teritorială, potrivit cărora instanța competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, reprezintă o derogare de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea accesului la justiție al acestuia.

În acest sens, a reținut că instanța de contencios constituțional, pin decizia nr. 945 din 07 iulie 2011, a stabilit că "reglementarea diferită a Codului muncii față de cea a C. proc. civ., referitoare la competența teritorială a instanțelor de judecată, este justificată de specificul și necesitățile ce decurg din raporturile de muncă; în acest sens trebuie observat că reglementarea criticată urmărește facilitarea accesului la justiție și a apărării salariatului care are, în cele mai multe cazuri, calitatea de reclamant".

Or, din probele depuse în cauză reiese că, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, reclamanții (cu excepția lui J.) aveau fie domiciliul, fie reședința stabilită pe raza județului Vâlcea, nefiind dovedită în niciun fel o altă stare de fapt și, pe cale de consecință, nici voința reclamanților de a eluda prevederile legale în sensul stabilirii arbitrare a competenței cu scopul de a îngreuna posibilitățile angajatorului pârât de a-și administra probatoriul.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cauzei, Înalta Curte reține următoarele:

Tribunalul Vâlcea a fost învestit cu un conflict de muncă ivit între reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. și L. și pârâta S.C. COMPLEXUL ENERGETIC OLTENIA S.A.

Constatând că reclamanții nu își au domiciliul și nici locul de muncă în circumscripția sa, Tribunalului Vâlcea a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj.

La rândul său, notând că din probele administrate în cauză reiese că, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, reclamanții (cu excepția lui J.) aveau fie domiciliul, fie reședința stabilită pe raza județului Vâlcea, Tribunalul Gorj a disjuns cererea formulată de reclamantul J., a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., K. și L. în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă și a constatat, totodată, ivit conflictul negativ de competență.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul Muncii, "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite conform legii", iar potrivit alin. (2), "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Înalta Curte constată că la dosar se află copii ale cărților de identitate ale reclamanților, din care rezultă că aceștia aveau la data sesizării instanței fie domiciliul, fie reședința în județul Vâlcea.

Trebuie menționat că, deși noțiunile de "domiciliu" și "reședință" nu se suprapun din punct de vedere al evidenței populației, această distincție nu este relevantă în procedura civilă. Noțiunea de domiciliu, care interesează în sens procedural se identifică cu noțiunea de domiciliu de fapt, în cazul de față cu reședința reclamanților, iar în raport de locuința statornică a părților se stabilesc atât legalitatea procedurii de citare, cât și instanța competentă să soluționeze pricina.

O interpretare contrară ar conduce, în speță, la atribuirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea unei instanțe în circumscripția căreia reclamanții nu domiciliază în fapt, aspect de natură a invalida voința legiuitorului, care, prin dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, a urmărit să asigure reclamantului accesul facil la instanța de judecată aflată în circumscripția teritorială în care locuiește.

Prin urmare, raportat la dispozițiile legale menționate mai sus, competența soluționării cauzei aparține Tribunalului Vâlcea, inițial învestit, în a cărui circumscripție sunt situate domiciliile/reședințele reclamanților.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ. Înalta Curte va stabili competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului Vâlcea.