ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 748/2021

HOTĂRÂRE

24.03.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 748/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 24 martie 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 6 august 2020 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, reclamantul A., având calitatea de judecător în cadrul Tribunalului pentru Minori și Familie Brașov, detașat la Înalta Curte de Casație și Justiție în funcția de magistrat-asistent, i-a chemat în judecată pe pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Justiției, Școala Națională de Grefieri și Tribunalul Brașov, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să îi oblige pe pârâți la recalcularea și plata diferențelor dintre drepturile salariale achitate și drepturile cuvenite, stabilite la nivel maxim pentru fiecare funcție, vechime în funcție, treaptă sau gradație, începând cu 09 aprilie 2015 cu includerea majorărilor de 5%, 2% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007, precum și la plata de daune interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit prin întârzierea plății drepturilor salariale, constând în actualizarea sumelor cu rata inflației, pentru acoperirea pierderii efectiv suferite, calculată de la data la care drepturile salariale erau datorate lunar până la data plătii efective, precum și în dobânda legală penalizatoare, reprezentând beneficiul de care reclamantul a fost lipsit, calculată de la data la care drepturile salariale erau datorate lunar până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 1486 din 27 octombrie 2020, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se soluționează de instanța în a cărei circumscripție își are domiciliul reclamantul, iar dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevăd că cererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Cum reclamantul are locul de muncă în București, îndeplinind funcția de magistrat-asistent la Înalta Curte de Casație și Justiție, a apreciat că aparține Tribunalului București competența de soluționare a cauzei.

Totodată, a reținut Tribunalul Dâmbovița că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 127 C. proc. civ., întrucât reclamantul nu își desfășoară activitatea în cadrul Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat sub același număr unic pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la 18 decembrie 2020 .

Prin sentința civilă nr. 995 din 11 februarie 2021, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița; constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că reclamantul a învestit Tribunalul Dâmbovița, prevalându-se de prevederile art. 127 din C. proc. civ., față de împrejurarea că este judecător în cadrul Tribunalului pentru Minori și Familie Brașov, iar Tribunalul Brașov este pârât în cauză.

De asemenea, s-a reținut că este real că, din coroborarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 cu cele ale art. 116 din C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că s-a instituit o competență alternativă, care dă posibilitate reclamantului să aleagă fie instanța competentă de la domiciliul său, fie pe cea de la locul de muncă. Tribunalul Dâmbovița nu a solicitat însă reclamantului să precizeze domiciliul, ci, apreciind că nu sunt incidente prevederile art. 127 C. proc. civ., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, ca instanță de la actualul loc de muncă al reclamantului - Înalta Curte de Casație și Justiție.

În continuare, a evocat dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2

) C. proc. civ. și a reținut că acestea reglementează o competență facultativă, determinată de calitatea reclamantului în cazul alin. (1), respectiv de calitatea pârâtului în cazul alin. (2), calitate care trebuie să existe la data sesizării instanței .

Constatând că reclamantul, care are calitatea de judecător la Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov, chiar dacă este detașat în prezent la Înalta Curte de Casație și Justiție pe funcția de magistrat-asistent, în contradictoriu și cu pârâtul Tribunalul Brașov, a învestit Tribunalul Dâmbovița cu soluționarea unei cereri de competența Tribunalului Brașov, ca instanță de la unul din locurile de muncă pentru perioada pentru care pretinde diferențe, a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2

) C. proc. civ., astfel că Tribunalul Dâmbovița, fiind una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția Curții de Apel Ploiești, instanță învecinată cu Curtea de Apel Brașov, în a cărei circumscripție se afla Tribunalul Brașov, nu mai poate să dispună, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părți, declinarea competenței, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenței, care nu este de ordine publică.

Înalta Curte constată că în cauză există conflict negativ de competență, în accepțiunea art. 133 pct. 2 C. proc. civ., întrucât două instanțe s-au dezînvestit, declarându-se reciproc necompetente și va pronunța regulatorul de competență în considerarea următoarelor argumente:

Reclamantul, având calitatea de judecător în cadrul Tribunalului pentru Minori și Familie Brașov, detașat la Înalta Curte de Casație și Justiție în funcția de magistrat-asistent, a învestit Tribunalul Dâmbovița cu un litigiu asimilat conflictelor de muncă, pârâți fiind Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Justiției, Școala Națională de Grefieri și Tribunalul Brașov.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul Muncii, "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite conform legii", iar potrivit alin. (2), "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Având în vedere calitatea reclamantului de judecător în cadrul Tribunalului pentru Minori și Familie Brașov, detașat la Înalta Curte de Casație și Justiție în funcția de magistrat-asistent, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, competența teritorială aparține fie Tribunalului Brașov, în cadrul căruia este încadrat, fie Tribunalului București.

Potrivit art. 116 C. proc. civ., "Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Având în vedere că Tribunalul Brașov are calitatea de pârât în cauză, devin incidente dispozițiile art. 127 alin. (2) și alin. (2

) C. proc. civ., conform cărora, "(2) în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care își acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

) dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau pârât, după caz."

Reclamantul a învestit cu soluționarea litigiului Tribunalul Dâmbovița, aflat în circumscripția Curții de Apel Ploiești, învecinată Curții de Apel Brașov, în a cărei circumscripție se află Tribunalul Brașov.

Așa fiind, instanța supremă constată că reclamantul și-a manifestat opțiunea în alegerea instanței competente în condițiile art. 127 alin. (2) C. proc. civ., determinând astfel competența teritorială în soluționarea cererii de chemare în judecată, care nu mai poate fi discutată.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ. competența de soluționare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului Dâmbovița.