ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 686/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 28 august 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L, la plata sumei de 2.275.312,03 RON, în temeiul acordurilor de asociere autentificate sub nr. 1530-1532 din 13 octombrie 2014 (loturile III, IV și V) și 1684 din 11 noiembrie 2014 (lotul II), de C..

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 C. civ.

Pârâta a depus cerere reconvențională la 3 decembrie 2015 și modificată la 17 februarie 2016, prin care a solicitat:

1.stabilirea înțelegerii părților cu privire la derularea licitației publice organizate de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice pentru loturile II, III și V, conform acordurilor de asociere modificate prin contractele de vânzare auto carosate; în subsidiar, să se stabilească existența sau inexistența profitului fiecărei asocieri în urma acoperirii costurilor convenite de părți în tabele, precum și repartizarea beneficiilor și a pierderilor pentru fiecare asociat; obligarea reclamantei la plata sumei reprezentând pierderea înregistrată la lotul IV, conform acordului de asociere autentificat sub nr. x din 13 octombrie 2014, de C.;

2.obligarea reclamantei la plata despăgubirilor în cuantum de 1.114.085 RON, în temeiul contractelor de vânzare autovehicule carosate și contractului de carosare;

3.stabilirea cuantumului diferenței de plată datorată reclamantei, în temeiul contractelor de vânzare autovehicule carosate și dispunerea compensării sumelor datorate de părți conform capetelor 2 și 3 din cererea reconvențională;

4.obligarea reclamantei la remedierea deficiențelor autovehiculelor carosate.

Prin sentința civilă nr. 1013 din 30 martie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată și cererea reconvențională; a constatat că părțile au următoarele cote de contribuție financiara și de beneficii: lotul II - pentru fiecare dintre părți - beneficii de 78.031 Iei și cheltuieli de 8.340.760,5 RON, astfel încât reclamanta, în raport cu cheltuielile asocierii efectuate (3.413.176 RON), datorează pârâtei, după lichidarea operațiunilor asocierii, suma de 4.849.555,5 RON; lotul III - pentru fiecare dintre părți - beneficii de 558.322 RON și cheltuieli de 12.412.459,5 RON, astfel încât, în raport cu cheltuielile asocierii efectuate de reclamantă (14.131.068 RON), pârâta datorează reclamantei, după lichidarea operațiunilor asocierii, suma de 1.160.286 RON; lotul V - pentru fiecare dintre părți - beneficii de 127.458 RON și cheltuieli de 5.083.592,5 RON, astfel încât, în raport cu cheltuielile asocierii efectuate de reclamantă (5.904.166 RON), pârâta datorează reclamantei, după lichidarea operațiunilor asocierii, suma de 693.115,5 Iei; a constatat că, în urma celor trei acorduri de asociere (pentru loturile II, III și V), pârâta datorează reclamantei suma de 1.853.401,5 RON, iar reclamanta datorează pârâtei suma de 4.849.555,5 RON; a compensat creanțele reciproce existente între părți până la concurența creanței în cuantum de 1.853.401,5 RON și a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 2.996,154 RON; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 98.244,85 RON, cu titlu de preț neachitat în baza contractelor de vânzare autovehicule carosate și a contractului de carosare; a respins ca neîntemeiate celelalte pretenții din cererea de chemare în judecată și din cererea reconvențională; a compensat creanțele reciproce rezultate din soluționarea cererilor până la concurența sumei de 98.244,85 RON și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 2.897.909 RON; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.069,89 RON; a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 30.496 RON; a compensat cheltuielile de judecată și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată rezultate în urma compensării în cuantum de 30.496 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta a declarat apel principal, iar pârâta a declarat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 695/A/2019 din 18 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul incident declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței primei instanțe; a admis apelul principal declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a constatat că părțile au următoarele cote de contribuție financiară și de beneficii: lotul II - pentru fiecare dintre părți - beneficii de 78.029,75 RON și cheltuieli de 8.340.761,5 RON, astfel încât pârâta datorează reclamantei suma de 78.029,75 RON; lotul III - pentru fiecare dintre părți - beneficii de 558.322,2 RON și cheltuieli de 12.412.459,5 RON, astfel încât pârâta datorează reclamantei suma de 558.322,2 RON; Iotul V - pentru fiecare dintre părți - beneficii de 127.457,64 RON și cheltuieli de 4.979.695,32 RON, astfel încât pârâta datorează reclamantei suma de 127.457,64 RON; a constatat ca, în urma celor trei acorduri de asociere (pentru loturile II, III și V), pârâta datorează reclamantei suma totală de 763.809,59 RON, iar reclamanta nu datorează nicio sumă de bani pârâtei; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 763.809,59 RON, reprezentând cota sa din profitul asocierii și a sumei de 605.042,2 RON, cu titlu de preț neachitat în baza contractelor de vânzare autovehicule carosate și a contractului de carosare; a înlăturat dispozițiile primei instanțe de compensare a creanțelor reciproce între părți, rezultate din soluționarea cererilor și de obligare a reclamantei la plata către pârâtă a unor sume de bani; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată din primă instanță în cuantum de 20.898,51 RON; a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată din primă instanță în cuantum de 30.496 RON; a compensat cheltuielile de judecată datorate reciproc de către părți în primă instanță și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a diferenței rezultate în cuantum de 9.597,49 RON; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate; a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată din apel în cuantum de 10.449,25 RON.

Împotriva deciziei instanței de apel, A. S.R.L. a declarat recurs, înregistrat la 31 mai 2019 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea în parte a deciziei atacate.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a subliniat că decizia a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ. și art. 278 alin. (1) C. proc. civ.

În concret, autoarea recursului a susținut, în sinteză, că instanța de apel a inclus în calculul cheltuielilor aferente loturilor II, III, V ale asocierii și cheltuielile salariate pretins efectuate de partea adversă.

În continuare, a arătat că, pentru a justifica aceste cheltuieli, partea adversă a prezentat un singur document, și anume o decizie a directorului general al B. S.A., fără număr și dată de înregistrare, prin care o serie de angajați au fost alocați activităților asocierii.

Or, la dosar nu există niciun înscris care să dovedească executarea acestei decizii. În acest sens, a arătat că nu există niciun document contabil sau de altă natură care să demonstreze că partea adversă ar fi ținut o evidență separată pentru pretinsele cheltuieli salariale afectate realizării obiectului asocierii.

În plus, recurenta-reclamantă a învederat că unele persoane menționate în respectiva decizie nu au contracte de muncă încheiate cu B. S.A., astfel cum a subliniat și expertul parte.

Autoarea recursului a mai arătat că decizia directorului general al B. S.A... nu îi este opozabilă, întrucât nu are dată certă, conform art. 278 alin. (1) C. proc. civ.

Aceeași parte a mai susținut că acest înscris a fost prezentat abia la data efectuării expertizei, astfel încât nu poate dovedi faptul că, la momentul derulării proiectului, cheltuielile salariale ar fi fost avute în vedere ca și cheltuieli ale asocierii.

De asemenea, recurenta-reclamantă a învederat că din răspunsul expertului la obiecțiuni nu rezultă că salariații părții adverse au fost alocați activităților asocierii.

După ce a expus propriile calcule, autoarea recursului a subliniat că B. S.A. îi datorează cu 166.740,5 RON mai mult decât cota de profit stabilită de instanța de apel pentru loturile II, IV și V.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de apel a repartizat cheltuielile de judecată cu încălcarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.

În concret, titulara recursului a învederat că a fost obligată în mod greșit la suportarea taxei judiciare de timbru achitate de partea adversă pentru capătul de cerere subsidiar al cererii reconvenționale având ca obiect stabilirea cotelor de cheltuieli și profit.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că nu se poate considera ca a pierdut procesul din moment ce acordarea profitului a constituit obiectul primului capăt al cererii de chemare în judecată.

Totodată, a învederat că poziția părții adverse a fost, în principal, de a nega existența dreptului recurentei-reclamante la profit.

Astfel, autoarea recursului a subliniat că nu se poate considera că a căzut în pretenții de vreme ce a solicitat prin cererea de chemare în judecată ceea ce a solicitat partea adversă prin cererea reconvențională.

În final, recurenta-reclamantă a conchis că soluția privind obligarea sa Ia plata cheltuielilor de judecata din apel este greșită, întrucât părții adverse nu i-au fost admise pretențiile în această etapa procesuală.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată părții adverse la 26 iunie 2019 .

B. S.A. a depus întâmpinare la 22 iulie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 1 august 2019 .

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Împotriva aceleiași decizii, B. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o noua judecată instanței de apel.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a relatat istoricul litigiului, după care a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1530 și art. 1548 C. civ. când a dispus obligarea sa la suportarea penalităților de întârziere a livrării aferente contractelor încheiate cu autoritățile contractante și contractelor de asociere.

Autoarea recursului a învederat că instanța de apel nu a analizat culpa sa exclusivă și nici cerința legăturii de cauzalitate între penalitățile de întârziere impuse de autoritățile contractante și neachitarea avansului la termen.

După evocarea dispozițiilor art. 1548 C. civ., recurenta-pârâtă a arătat că livrarea autovehiculelor era în sarcina părții adverse, conform contractelor de vânzare și carosare, fiind prezumată culpa acesteia din urmă prin simplul fapt al neexecutării obligației contractuale la termen.

În continuare, a învederat că, pentru a nu fi angajată răspunderea părții adverse, în calitate de debitoare, aceasta trebuia să facă dovada unei cauze exoneratoare de răspundere, pe care însă nu a făcut-o.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că răspunderea contractuală, sub forma acordării de daune-interese, este condiționată de existența unei legături de cauzalitate, directă și necesară, între neexecutarea fără justificare a obligației și prejudiciul cauzat, conform art. 1530 C. civ.

Or, instanța de apel, fără a stabili culpa exclusivă a recurentei-pârâte și fără a analiza legătura de cauzalitate între întârzierea plății avansului și întârzierea livrării autovehiculelor, a stabilit răspunderea sa exclusivă pentru întârzierea livrării doar în temeiul susținerilor părții adverse.

În acest context, autoarea recursului a învederat că întârzierea livrării vehiculelor nu-i este imputabilă în exclusivitate și că nu este îndeplinită cerința legăturii de cauzalitate între întârzierea plății avansului și întârzierea livrării autovehiculelor, evocând în acest sens o serie de aspecte factuale ale cauzei.

Aceeași parte a susținut că instanța de apel a încălcat forța obligatorie a convențiilor încheiate între părți.

După evocarea dispozițiilor art. 1266 și art. 1270 C. civ., a învederat că instanța de apel a interpretat în mod greșit acordurile de asociere, întrucât a apreciat că nu există egalitate la beneficii și pierderi între părțile asocierii, obligând-o numai pe recurenta-pârâtă la plata penalităților de întârziere. Or, clauza stipulată la art. 2.2 din acordurile de asociere instituie egalitatea deplină a părților la repartizarea beneficiilor și pierderilor rezultate din asocierea lor.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanța de apel a interpretat în mod greșit raporturile contractuale dintre părți când a apreciat că penalitățile de întârziere nu intră în categoria pierderilor decurgând din asociere.

Aceeași parte a învederat ca, deși instanța de apel a constatat că, pentru judecata în primă instanță recurenta-pârâtă era îndreptățită să obțină de la partea adversă cheltuieli de judecată în cuantum de 90.179,29 RON, a obligat-o pe aceasta din urmă numai ia plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 30.496 RON.

În concret, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 481 C. proc. civ., reținând în mod greșit că nu poate agrava situația părții adverse în propria cale de atac.

Astfel, autoarea recursului a învederat că această soluție este eronată, întrucât instanța de apel a dat prevalentă principiului non reformatio in peius, care nu mai este de ordine publica în actuala reglementare procesuală, în detrimentul dispozițiilor din materia taxelor judiciare de timbru, care sunt de ordine publică.

Aceeași parte a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 451 alin. (4) C. proc. civ., din analiza cărora rezultă că nu este posibilă reducerea părții din cheltuielile de judecată reprezentate de taxele judiciare de timbru.

În final, recurenta-pârâtă a conchis că partea adversă trebuia să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 90.179,29 RON.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată părții adverse la 18 iunie 2019 .

A. S.R.L. a depus întâmpinare la 19 iulie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 1 august 2019 .

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare la 12 august 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de partea adversă.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2020, a fost respinsă excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă, invocată de recurenta-pârâtă, pentru considerentele reținute în respectivul act de procedură. Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursurile au fost admise în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căilor extraordinare de atac în reformare, cu citarea părților.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă pârâtă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

O primă critică vizează încălcarea de către instanța de apel, a prevederilor art. 1270 C. civ. și a dispozițiilor art. 278 alin. (1) C. proc. civ. prin acceptarea cheltuielilor cu salariații pretins efectuate de B. S.R.L., ca fiind incluse în totalul cheltuielilor asocierii, pentru loturile II, III și V. Critica a fost subscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, reține că, deși se invocă încălcarea art. 1270 C. civ., ce instituie forța obligatorie a contractului, recurenta-reclamantă nu arată ce clauză contractuală împiedică includerea unor astfel de cheltuieli (de natură salarială), în totalul cheltuielilor operațiunilor ce au făcut obiectul asocierii în participațiune. Or, potrivit art. 1954 C. civ., convenția părților este cea care determină întinderea și condițiile asocierii. Sub aspectul participării părților la cheltuieli, art. 2.2 din fiecare din cele trei acorduri se referă la contribuții financiare, tehnice și profesionale ale părților, în cotă egală. Nici din convențiile ulterioare perfectării acordurilor-cadru de asociere în participațiune, respectiv din contractele de vânzare-cumpărare autovehicule sau din contractul de carosare, nu rezultă că astfel de cheltuieli ar fi excluse din totalul cheltuielilor aferente asocierii.

Ceea ce critică, în realitate, recurenta-reclamantă este valoarea probatorie pe care instanța de apel a acordat-o deciziei directorului general al B., prin care o serie de salariați au fost alocați activităților specifice asocierii în participațiune, pentru perioade limitate de timp (o oră sau două pe zi). Or, aprecierea probelor, potrivit art. 264 alin. (1) și (2) C. proc. civ., poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei, nu asupra celor de drept, iar instanța de apel a făcut, din această perspectivă, o corectă aplicare a principiului liberei aprecieri. Neexistând nicio excepție prevăzută de lege care să limiteze sau să interzică marja de apreciere a judecătorului, critica formulată de recurentă nu este una care să vizeze nelegalitatea hotărârii atacate, ci netemeinicia și, ca atare, nu poate face obiectul cercetării în recurs.

Cât privește inopozabilitatea respectivului înscris, în raport de prevederile art. 278 alin. (1) C. proc. civ., reține, în primul rând, că nu este vorba de un înscris sub semnătură privată, în sensul dispozițiilor art. 272 și următoarele C. proc. civ., de înscris întocmit și semnat de părți, care constată o operațiune juridică. În realitate, înscrisul în discuție este întocmit de un profesionist, pentru uzul său intern și cuprinde date relative nu la un act juridic, ci la un fapt juridic (salariații ce urmează să exercite activități aferente proiectului în litigiu).

În al doilea rând, nici dacă în discuție ar fi vorba de un înscris sub semnătură privată (ceea ce nu este cazul), Noul C. proc. civ. nu prevede, în mod expres, data întocmirii ca fiind o condiție de validitate a actului.

Nu în ultimul rând, prevederile art. 278 C. proc. civ. instituie regula inopozabilității față de terți a datei înscrisului sub semnătură privată, având în vedere necesitatea ocrotirii acestora față de pericolul ca părțile să încorporeze în înscris o dată falsă pentru a le prejudicia astfel eventualele lor interese. Or, recurenta-reclamantă nu poate invoca incidența acestui text de lege, întrucât este vorba de un înscris întocmit în exercițiul activității unei întreprinderi, ce constată un fapt juridic și, ca atare, nu a fost întocmit în scopul nașterii raportului juridic dintre părțile în litigiu. Mai mult, potrivit art. 277 alin. (3) C. proc. civ., un astfel de înscris este prezumat a fi fost făcut la data consemnată în cuprinsul său. Chiar și în lipsa unei date consemnate în înscris, potrivit art. 277 alin. (4) C. proc. civ., aceasta poate fi stabilită în raporturile dintre părți cu orice mijloc de probă.

Referitor la pretinsa greșită aplicare a prevederilor art. 453 C. proc. civ., de către instanța de apel, prin soluția de obligare a reclamantei-pârâte la cheltuieli de judecată, constând în taxă de timbru achitată de pârâta-reclamantă în etapa fondului, critică subscrisă art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constată că nu poate fi primită.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., constatând că pretențiile ambelor părți au fost admise în parte, în sensul că și primul capăt de cerere, subsidiar, din cererea reconvențională, a fost admis. Textul de lege susarătat nu instituie o soluție aritmetică, ci oferă instanței un criteriu important, anume măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la cheltuieli de judecată. Aprecierea instanței de apel este în concordanță cu ambele principii incidente, respectiv principiul acoperirii integrale a cheltuielilor ocazionate de promovarea acțiunii, pe de o parte, iar, pe de altă parte, stabilirea culpei procesuale a fiecărei părți.

Nici susținerea recurentei-reclamante, potrivit căreia nu poate fi considerată parte căzută în pretenții, câtă vreme cererea admisă părții adverse (calcularea profitului asocierii) coincide cu primul capăt de cerere al acțiunii introductive de instanță, nu poate fi primită. În realitate, doar pârâta-reclamantă a solicitat lichidarea rezultatelor asocierii (stabilirea cheltuielilor efectuate de ambele părți, a veniturilor obținute și, ulterior, determinarea profitului net cuvenit părților sau, după caz, împărțirea pierderilor rezultate din asociere). Or, o atare situație justifică soluția instanței de apel, de compensare a cheltuielilor de judecată. Astfel cum a statuat jurisprudența mai veche a instanței supreme, dar care își menține actualitatea, câtă vreme la baza cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală și în prezent (Tribunalul Suprem, secția Civilă, decizia nr. 619 din 29 martie 1977), atunci când procesul judiciar a fost necesar pentru realizarea drepturilor atât ale persoanelor care au formulat acțiunea, cât și ale celor chemate în judecată, cheltuielile revin tuturor, cu posibilitatea de a se dispune, când este cazul, unele compensări.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., ca nefondat.

Cât privește recursul declarat de pârâta-reclamantă B. S.R.L., constată că și acesta este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

O primă critică vizează încălcarea, de către instanța de apel, atât a prevederilor art. 1548 și ale art. 1530 C. civ., cât și a normelor legale relative la interpretarea contractelor (art. 1266 C. civ.) și la forța obligatorie a convenției (art. 1270 C. civ.), critică subscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 1548 C. civ., în materie contractuală operează, în adevăr, o prezumție de culpă a debitorului obligației contractuale neexecutate. Câtă vreme livrarea autovehiculelor era în sarcina reclamantei, în opinia recurentei, se prezumă culpa acesteia în livrarea cu întârziere a acestor bunuri către autoritatea contractantă și, pe cale de consecință, penalitățile de întârziere impuse de autoritățile contractante reprezintă o pierdere a asocierii, imputabilă deopotrivă celuilalt asociat.

Instanța de recurs reține însă că textul de lege susarătat reglementează doar regimul probator, prin instituirea unei prezumții relative de culpă decurgând din faptul neexecutării. Așadar, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 1548 C. civ., reținând că în vederea răsturnării prezumției de culpă ce decurge din dovada neexecutării obligației de predare a autovehiculelor carosate la termenul stabilit, debitorul poate să invoce cauze justificate de neexecutare (art. 1555 - art. 1557 C. civ.). Ceea ce solicită, în realitate, recurenta B. S.R.L. este reaprecierea materialului probator administrat în cauză, pe baza căruia instanța de apel a constatat că reclamanta-pârâtă a răsturnat prezumția de culpă. Or, pe calea căii de atac extraordinară a recursului, limitată doar la examinarea aspectelor de nelegalitate, nu se poate reexamina probatoriul, în sensul de a se stabili inexistența culpei pârâtei-reclamante, inexistența legăturii de cauzalitate între fapta pretinsei victime (neplata avansului la termenul stipulat) și prejudiciul cauzei ș.a.m.d.

Constată, de asemenea, că nu au fost greșit aplicate prevederile art. 1266 C. civ., referitoare la interpretarea contractelor după voința concordantă a părților și nici dispozițiile art. 1270 C. civ., prin raportare la art. 2.2 și art. 2.3 din acordurile de asociere în participațiune. Corect a reținut instanța de apel că, în principiu, acordurile de asociere au stipulat doar care sunt operațiunile pentru efectuarea cărora părțile s-au asociat și cota de participare la beneficii și pierderi. Deși asociația în participație este reglementată exclusiv prin clauze contractuale, părțile din prezenta cauză nu au detaliat, în acordurile cadru, întinderea și condițiile asocierii, contribuțiile financiare sau prestațiile specifice ce cad în sarcina fiecărui asociat, termenele și condițiile în care părțile urmau a își îndeplini obligațiile. Toate aceste aspecte au fost reglementate de părți prin contracte subsecvente (trei contracte de vânzare-cumpărare autovehicule de bază, trei contracte de vânzare-cumpărare autovehicule carosate și un contract de prestări servicii, de carosare).

Așa fiind, pentru a stabili modalitatea de lichidare a asocierii, era firesc ca instanțele devolutive să analizeze, în prealabil, care erau drepturile și obligațiile părților decurgând din contractele subsecvente.

Așadar, nu doar operațiunea de interpretare a contractelor potrivit voinței reale a părților se impunea, în sensul art. 1266 alin. (1) C. civ. ci, mai ales, interpretarea sistematică a ansamblului de convenții intervenite între părți. În consecință, solicitarea recurentei-pârâte de a se aplica izolat prevederile art. 2.2 și art. 2.3 din acordurile de asociere contravine regulii interpretării sistematice, potrivit căreia orice clauză contractuală trebuie raportată la înțelesul decurgând din ansamblul contractului (în concret, din analiza coroborată a tuturor convențiilor).

Instanța constată nefondate și criticile referitoare la soluția instanței de apel, de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate de pârâta-reclamantă în etapa fondului, cu încălcarea O.G. nr. 80/2013 și ale art. 451 alin. (4) C. proc. civ.

Contrar celor susținute de recurenta B. S.R.L., punând în sarcina părții adverse cheltuieli de judecată în cuantum de 30496 RON, constând în taxă judiciară de timbru aferentă unui capăt de cerere din cererea reconvențională, instanța de apel nu a făcut nici aplicarea art. 451 alin. (4) C. proc. civ. și nici a dispozițiilor din O.U.G. nr. 80/2013.

În primul rând, prin O.U.G. nr. 80/2013 se reglementează obligația oricărei părți care se adresează instanțelor judecătorești de a contribui la susținerea costurilor pe care le presupune acest serviciu public, nu modalitatea în care, la sfârșitul procesului, este despăgubită partea care a câștigat și care nu este vinovată de declanșarea activității judiciare, de către partea adversă, chiar dacă în conținutul cheltuielilor sunt incluse și sumele avansate cu titlu de taxă judiciară de timbru.

În al doilea rând, instanța de apel nu a făcut aplicarea art. 451 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a redus partea din cheltuielile de judecată constând în taxă judiciară de timbru, cuvenite pârâtei-reclamante, pretinzând că ar putea uza de o atare prerogativă.

Ceea ce a reținut instanța de prim control judiciar este doar faptul că apelantei A. S.R.L. nu i se poate înrăutăți situația în propria cale de atac, câtă vreme apelul părții adverse a fost respins. Este adevărat că legiuitorul a instituit excepții de la aplicarea acestui principiu (situație în care apelantul însuși consimte la încălcarea principiului non reformatio in peius, ca o manifestare a atributului disponibilității procesuale sau în "situațiile anume prevăzute de lege)". B. S.R.L. nu a arătat însă care din cele două excepții ar putea fi reținută în cauză, de natură să îi permită instanței de apel să oblige reclamanta-pârâtă, al cărei apel a fost admis, la plata unor cheltuieli de judecată în cuantum superior celor acordate în etapa fondului părții adverse.

Față de cele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge și recursul declarat de pârâta-reclamantă, ca nefondat.

Cât privește cererea recurentei-reclamante, de obligare a părții adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în etapa recursului, constată că este nefondată.

În primul rând, recurentei A. S.R.L. i-a fost respinsă propria cale de atac în reformare, astfel că acele cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru nu pot fi puse în sarcina celeilalte părți, titulara cererii fiind în culpă procesuală, constând în declanșarea acestei etape procesuale, prin promovarea unui recurs nefondat, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Este adevărat că recurenta-reclamantă a depus și dovezi referitoare la cuantumul onorariului avocatului, achitat în faza recursului . Însă, pentru a putea face aplicarea prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., respectiv pentru a putea aprecia măsura în care recurenta B. S.R.L. ar putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată de această natură, prin înscrisurile depuse ar fi trebuit să se dovedească care este contravaloarea serviciilor de asistență juridică prestate pentru redactarea și susținerea propriului recurs, pe de o parte, iar, pe de altă parte cuantumul acelorași prestații, aferente combaterii recursului părții potrivnice. Or, în lipsa delimitării celor două categorii de cheltuieli, instanța reține că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată făcute pentru formularea de apărări în raport de recursul B. S.R.L., în sensul dispozițiilor art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 695/A/2019 din 18 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondate.

Respinge cererea recurentei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 23 martie 2021.