PRÉSTIMO - PRESTÍGIO IMOBILIÁRIO S.A. c. PORTUGAL

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 23720/17 PRESTIMO - PRESTÍGIO IMOBILIÁRIO S.A. împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află la 21 noiembrie 2023 într-un comitet compus din Tim Eicke, președintele Branko Lubarda, Ana Maria Guerra Martins, judecători și Ilse Freiwirth, grefier adjunct al secțiunii, cererea nr. 23720/17 împotriva Republicii Portugheze, printre care o societate de drept portughez, Prestimo - Prestígio Imobilário S.A., înregistrată în 1990 și având sediul în Porto, reprezentată de domnul J.O.

Gomes, avocat la Lisabona, a sesizat Curtea la 14 martie 2017 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Convenția, decizia de a aduce la cunoștința guvernului portughez (adică a statului membru), reprezentat de agentul său, dl Ricardo Bragança de Matos, procuror, obiecțiile referitoare la respectarea principiului securității juridice și a dreptului societății reclamante de a avea acces la o instanță, și de a declara inadmisibilă cererea pentru surplus, observațiile părților; În urma deliberărilor, la 2 februarie 2011, societatea reclamantă sesizează Tribunalul Administrativ din Lisabona (Tribunalul Administrativ de Círculo) cu privire la o acțiune administrativă specială (ação Administrativa especială) ) privind anularea unei decizii a Primăriei de la Lisabona din 22 octombrie 2010, care îi ordonase să înceteze lucrările pentru care dispunea de un permis de construire.

La 23 septembrie 2013, hotărând în formațiune de judecător unic, Tribunalul Administrativ de la Lisabona a pronunțat o decizie de nejudecată (inutilidade superviniente da lide) La 4 noiembrie 2013, societatea reclamantă a atacat hotărârea prin intermediul unui apel la Tribunalul Central Administrativ din Sud (denumit în continuare TCAS) și s-a plâns de prejudiciile suferite ca urmare a somației în cauză. La 11 noiembrie 2013, Tribunalul Administrativ de la Lisabona a autorizat recursul. Acesta a fost transmis TCAS la 5 martie 2014 printr-o hotărâre din 21 aprilie 2016, TCAS a declarat acțiunea inadmisibilă.

În conformitate cu art. 27 alineatul (1) litera (e) și cu art. 87 alineatul (1) litera (a) din Codul de procedură în fața instanțelor administrative (denumit în continuare "CPTA") în forma sa de judecător unic în temeiul articolului 27 alineatul (1) litera (e) și (i) și al articolului 87 alineatul (1) litera (a) din Codul de procedură în fața instanțelor administrative (denumit în continuare "CPTA") în versiunea sa rezultată din Legea nr. 15/2002 din 22 februarie 2002 și, prin urmare, aceasta nu putea fi atacată decât prin opoziție (reclama ) în fața comitetului a trei judecători ai Tribunalului Administrativ, astfel cum se prevede la art. 2 din CPTA.

TCAS se va rezuma în această privință la hotărârea în uniformizare a jurisprudenței n 3/2012 pronunțată de Curtea Supremă administrativă (denumită în continuare CSA 214-G/2015 din 2 octombrie 2015 privind hotărârile pronunțate începând cu 3 octombrie 2015 și, prin urmare, decizia în cauză nu a fost luată în considerare. În plus, TCAS a considerat că cererea societății reclamante nu putea fi convertită în opoziție, dat fiind că a fost interjucat dincolo de termenul legal de 10 zile pentru a formula o opoziție. Prin hotărârea din 14 septembrie 2016, CSA a respins recursul formulat de societatea reclamantă împotriva hotărârii TCAS. Aceasta a considerat că interpretarea efectuată de TCAS era conformă cu o jurisprudență bine stabilită a instanțelor administrative.

3/2012 emis de CSA la 5 iunie 2012 și publicat în Jurnalul Oficial din 19 septembrie 2012 și în alte două hotărâri ale CSA din 19 octombrie 2010 (procedura nr. 0542/10) și din 5 decembrie 2013 (procedura nr. 01360/13). CSA a remarcat, de asemenea, că, în Hotărârea nr. 577/2015 din 3 noiembrie 2015, instanța constituțională a statuat că nu a fost neconstituțională interpretarea articolului (i) din CPTA potrivit căreia hotărârile pronunțate de o instanță administrativă în formațiune de judecător unic nu puteau fi atacate decât prin intermediul unei opoziții în temeiul articolului 27 alineatul (2) din CPTA. Invocând articolele 6 alineatul (1), 13 și 14 din convenție, societatea reclamantă se plângea de respingerea cererii pe care o primise de la Tribunalul Administrativ de la Lisabona (punctul 3 de mai sus).

Aceasta pledează în favoarea existenței unei divergențe de jurisprudență în ceea ce privește interpretarea articolului 27 alineatul (1) litera (e) și (i) și a articolului 2 din CPTA și invocă o încălcare a dreptului său de acces la o instanță. În observațiile sale cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei, societatea reclamantă reiterează, de asemenea, faptul că a formulat în formularul de cerere, din cauza necunoașterii termenului rezonabil stabilit prin art. 6 alineatul (1) din Convenție. EVALUARE A CURȚII 10. 37685/10 și 22768/12, §§ 114-115 și 126, CEDO 2018), Curtea consideră că obiecțiunile societății reclamante invocate pe teren la articolele 6 alineatul (1), 13 și 14 din Convenția privind privire la: a se vedea principiul securității juridice și dreptul de acces la o instanță [punctul 8 de mai sus] se pot baza pe o examinare din perspectiva exclusiv a articolului 1 din convenție.

11. Curtea face trimitere la principiile generale privind accesul la o instanță și la principiul securității juridice care au fost rezumate în Hotărârile Zubac c. Croația ([GC], nr. 40160/12, § 76-79, 5 aprilie 2018, Parosse greco catolic Lupeni și alții c. România ([GC], n 76943/11, § 90, 29 noiembrie 2016 și Ferreira Santos Pardal c. Portugalia 30123/10, § 42, 47 și 49, 30 iulie 2015). În speță, aceasta arată că acțiunea administrativă specială introdusă de societatea reclamantă în fața Tribunalului Administrativ de la Lisabona vizează anularea unei decizii a Primăriei de la Lisabona, care îi ordonase să înceteze lucrările în curs (punctele 1-2 de mai sus). Comisia constată că, la 23 septembrie 2013, Tribunalul a pronunțat un refuz de a se pronunța în ceea ce privește această acțiune și că cererea interjucată de societatea reclamantă împotriva acestei decizii a fost declarată inadmisibilă de către TCAS în temeiul articolului (e) și (i) din CPTA.

În al doilea rând, TCAS a statuat că hotărârea Tribunalului Administrativ de la Lisabona nu putea fi atacată decât prin da opoziție în fața comitetului celor trei judecători ai acestei instanțe, în conformitate cu art. 27 alineatul (2) din CPTA. Curtea constată că această interpretare a fost confirmată, în ultimă instanță, de Curtea Supremă în hotărârea sa din 14 februarie 1995. September 2016 (punctul 5-7 de mai sus). 13. Societatea reclamantă susține că există o divergență de jurisprudență la nivel intern în ceea ce privește interpretarea articolului 27 din CTTA (punctul 8 de mai sus). Aceasta se referă, pe suport, la mai multe hotărâri pronunțate de CSA, în special la hotărârile pronunțate la 9 noiembrie 2016 (procedura nr. 0673/17), la 4 octombrie 2017 (procedura nr. 120/17), precum și la 18 octombrie 2017 (procedura nr. 0436/98).

Aceasta afirmă că, în aceste hotărâri, CSA a considerat că art. 27 alineatul (1) și alineatul (2) din CPTA, în redactarea sa anterioară Decretului-lege nr. 214-G/2015 din 2 octombrie 2015, nu se referă la instanțele de primă instanță. Curtea arată că, deși versiunea articolului 27 alineatul (1) și a articolului 2 din CTTA la care se referă aceste hotărâri este aceeași cu cea aplicabilă în prezenta specie (punctul 5 de mai sus), hotărârile CSA în cauză au fost toate pronunțate ulterior deciziilor interne în litigiu (punctul 6 de mai sus). În plus, aceste hotărâri se referă la acțiuni administrative speciale în materie fiscală, și nu în materie administrativă, cum se întâmplă în această specie; de asemenea, aceasta ia act de faptul că aceste acțiuni fuseseră soluționate de către instanțele fiscale ( tribunais tributários), hotărând în primă instanță, și nu de instanțele administrative.

Jurisprudența invocată de societatea reclamantă pentru a-și susține teza cu privire la existența unei divergențe de jurisprudență la nivel intern nu este, prin urmare, relevantă, cu atât mai mult cu cât, în momentul faptelor, instanțele administrative și instanțele fiscale funcționau în mod diferit în ceea ce privește acțiunile administrative speciale de care actio revărsat a depășit 5 000 EUR, în conformitate cu articolele 3 și 46 alineatul (1) din Statutul instanțelor administrative și fiscale, în versiunea sa rezultată din Legea nr. 13/2002 din 19 februarie 2002 14. Dimpotrivă, Comisia consideră că interpretarea efectuată în prezenta specie de către TCAS și CSA din art. 27 alineatul (1) și 2 din CPTA (punctele 5-7 de mai sus), în vigoare în momentul faptelor, este conformă cu o jurisprudență internă constantă pe care societatea reclamantă, care era reprezentată atunci de un avocat, nu putea să o ignore.

În această privință, Comisia face trimitere în special la hotărârea CSA din 5 iunie 2012 (punctele 5 și 7 de mai sus), publicată în Jurnalul Oficial din 19 septembrie 2012, cu un an înainte de hotărârea Tribunalului Administrativ de la Lisabona din 23 septembrie 2013 în prezenta cauză. Prin urmare, decizia de a face obiectul prezentei specii a vizat în mod corespunzător buna administrare a justiției. Având în vedere aceste constatări, Curtea concluzionează că limitarea dreptului de acces la o instanță a societății reclamante nu a fost disproporționată în raport cu scopul vizat, cauza întemeiată pe lipsa de acces la o instanță este, prin urmare, vădit nefondată și trebuie respinsă, în conformitate cu articolul (a) și 4 din convenție.

16. În ceea ce privește argumentul societății reclamante privind necunoașterea termenului rezonabil (punctul 9 de mai sus), Curtea amintește că acesta a fost declarat inadmisibil de către președintele secțiunii, care se află în formațiune de judecător unic, în momentul comunicării cererii guvernului pârât, printr-o decizie definitivă [art. 27 alineatul (2) din convenție și art. 54 alineatul (3) din Regulamentul de procedură]. Prin urmare, Curtea nu va proceda la examinarea sa. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 14 decembrie 2023. Ilse Freiwirth Tim Eicke Grefier Adjunct Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION Requête n o 23720/17

PRÉSTIMO - PRESTÍGIO IMOBILIÁRIO S.A.

contre le Portugal La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 21 novembre 2023 en un comité composé de : Tim Eicke, président , Branko Lubarda, Ana Maria Guerra Martins , juges , et de Ilse Freiwirth, greffière adjointe de section , Vu : la requête n o 23720/17 contre la République portugaise et dont une société de droit portugais, Préstimo - Prestígio Imobiliário S.A. (« la société requérante ») enregistrée en 1990 et ayant son siège à Porto, représentée par M. J.O.

Gomes, avocat à Lisbonne, a saisi la Cour le 14 mars 2017 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »), la décision de porter à la connaissance du gouvernement portugais (« le Gouvernement »), représenté par son agent, M. Ricardo Bragança de Matos, procureur, les griefs concernant l’atteinte alléguée au principe de la sécurité juridique et au droit de la société requérante d’accès à un tribunal, et déclarer irrecevable la requête pour le surplus, les observations des parties, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : OBJET DE l’AFFAIRE 1 . Le 2 février 2011, la société requérante saisit le tribunal administratif de Lisbonne ( tribunal administrativo de círculo ) d’une action administrative spéciale ( ação administrativa especial ) visant l’annulation d’une décision de la mairie de Lisbonne, du 22 octobre 2010, qui lui avait ordonné d’arrêter des travaux pour lesquels elle disposait d’un permis de construire.

2 . Le 23 septembre 2013, statuant en formation de juge unique, le tribunal administratif de Lisbonne rendit une décision de non-lieu à statuer ( inutilidade superviniente da lide ) au motif que l’injonction litigieuse n’était plus en vigueur. 3 . Le 4 novembre 2013, la société requérante attaqua le jugement en interjetant un appel devant le tribunal central administratif du sud (ci-après le « TCAS »). Elle se plaignait des préjudices qu’elle avait subis en raison de l’injonction en question. 4. Le 11 novembre 2013, le tribunal administratif de Lisbonne autorisa l’appel. Celui-ci fut transmis au TCAS le 5 mars 2014. 5 . Par un arrêt du 21 avril 2016, le TCAS déclara le recours irrecevable.

Il releva que la décision du tribunal administratif de Lisbonne qui portait sur une action administrative spéciale, dont la ratio valoris était supérieure à 5 000 euros (EUR), avait été rendue par le tribunal statuant en formation de juge unique en vertu des articles 27 § 1 e) et i) et 87 § 1 a) du Code de procédure devant les tribunaux administratifs (ci-après le « CPTA »), dans sa version issue de la loi n o 15/2002 du 22 février 2002 et que, par conséquent, elle ne pouvait être attaquée que par voie d’opposition ( reclamação ) devant le comité de trois juges du tribunal administratif, comme le prévoyait l’article 27 § 2 du CPTA. Le TCAS se référa à cet égard à l’arrêt en uniformisation de jurisprudence n o 3/2012 rendu par la Cour suprême administrative (ci-après « CSA »), statuant en formation plénière, du 5 juin 2012 (procédure n o 0420/12).

Il observa que les amendements apportés au CPTA par le décret-loi n o 214-G/2015 du 2 octobre 2015 s’appliquaient aux décisions rendues à partir du 3 octobre 2015 et que, dès lors, la décision litigieuse n’était pas concernée. 6 . Par ailleurs, le TCAS considéra que l’appel de la société requérante ne pouvait être converti en opposition étant donné qu’il avait été interjeté au ‑ delà du délai légal de dix jours pour former une opposition. 7 . Par un arrêt du 14 septembre 2016, la CSA rejeta le pourvoi formé par la société requérante contre l’arrêt du TCAS. Elle considéra que l’interprétation qui avait été faite par le TCAS était conforme à une jurisprudence bien établie des tribunaux administratifs.

Elle se référa en particulier à l’arrêt en uniformisation de jurisprudence n o 3/2012 rendu par la CSA le 5 juin 2012 et publié au journal officiel du 19 septembre 2012 et à deux autres arrêts de la CSA du 19 octobre 2010 (procédure n o 0542/10) et du 5 décembre 2013 (procédure n o 01360/13). La CSA observa aussi que, dans son arrêt n o 577/2015 du 3 novembre 2015, le tribunal constitutionnel avait jugé que n’était pas inconstitutionnelle l’interprétation de l’article 27 § 1 i) du CPTA selon laquelle les décisions rendues par un tribunal administratif en formation de juge unique ne pouvaient être attaquées que par voie d’opposition en application de l’article 27 § 2 du CPTA. 8 . Invoquant les articles 6 § 1, 13 et 14 de la Convention, la société requérante se plaint du rejet de l’appel qu’elle avait interjeté du jugement du tribunal administratif de Lisbonne (paragraphe 3 ci-dessus).

Elle plaide l’existence d’une divergence de jurisprudence en ce qui concerne l’interprétation de l’article 27 §§ 1 e) et i) et 2 du CPTA et invoque une atteinte à son droit d’accès à un tribunal. 9 . Dans ses observations sur la recevabilité et le fond de l’affaire, la société requérante réitère également le grief qu’elle avait formulé dans son formulaire de requête, en raison de la méconnaissance du délai raisonnable établi par l’article 6 § 1 de la Convention.

APPRÉCIATION DE LA COUR

10. Maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause ( Radomilja c. Croatie [GC], n os 37685/10 et 22768/12, §§ 114-115 et 126, CEDH 2018), la Cour estime que les griefs de la société requérante soulevés sur le terrain des articles 6 § 1, 13 et 14 de la Convention concernant l’atteinte au principe de la sécurité juridique et au droit d’accès à un tribunal (paragraphe 8 ci-dessus) se prêtent à un examen sous l’angle du seul article 6 § 1 de la Convention.

11. La Cour renvoie aux principes généraux relatifs à l’accès à un tribunal et au principe de la sécurité juridique qui ont été résumés dans les arrêts Zubac c. Croatie ([GC], n o 40160/12, §§ 76-79, 5 avril 2018, Paroisse gréco ‑ catholique Lupeni et autres c. Roumanie ([GC], n o 76943/11, §§ 84 ‑ 90, 29 novembre 2016, et Ferreira Santos Pardal c. Portugal (n o 30123/10, §§ 42, 47 et 49, 30 juillet 2015). 12. En l’espèce, elle relève que l’action administrative spéciale introduite par la société requérante devant le tribunal administratif de Lisbonne visait l’annulation d’une décision de la mairie de Lisbonne qui lui avait ordonné d’arrêter des travaux en cours (paragraphes 1-2 ci-dessus). Elle constate que, le 23 septembre 2013, le tribunal a rendu un non-lieu à statuer en ce qui concerne cette action et que l’appel interjeté par la société requérante contre cette décision a été déclaré irrecevable par le TCAS en application de l’article 27 §§ 1 e) et i) du CPTA.

En l’occurrence, le TCAS a jugé que la décision du tribunal administratif de Lisbonne ne pouvait être attaquée que par voie d’opposition devant le comité de trois juges de ce tribunal, conformément à l’article 27 § 2 du CPTA. La Cour note que cette interprétation a été confirmée, en dernière instance, par la Cour suprême dans son arrêt du 14 septembre 2016 (paragraphes 5-7 ci-dessus). 13. La société requérante soutient qu’il existe une divergence de jurisprudence au niveau interne en ce qui concerne l’interprétation de l’article 27 du CPTA (paragraphe 8 ci-dessus). Elle se réfère, à l’appui, à plusieurs arrêts rendus par la CSA, notamment des arrêts rendus le 9 novembre 2016 (procédure n o 0673/17), le 4 octobre 2017 (procédure n o 120/17), et le 18 octobre 2017 (procédure n o 0435/16).

Elle affirme que dans ces arrêts, la CSA a considéré que l’article 27 §§ 1 et 2 du CPTA, dans sa rédaction antérieure au décret-loi n o 214-G/2015 du 2 octobre 2015, ne s’appliquait pas aux tribunaux de première instance. La Cour relève que, quand bien même la version de l’article 27 §§ 1 et 2 du CPTA à laquelle se réfèrent ces arrêts est la même que celle applicable dans la présente espèce (paragraphe 5 ci-dessus), les arrêts de la CSA en question ont tous été rendus postérieurement aux décisions internes litigieuses (paragraphe 6 ci-dessus). En outre, ces arrêts portent tous sur des actions administratives spéciales en matière fiscale, et non pas en matière administrative, comme dans la présente espèce.

Elle note aussi que ces actions avaient été tranchées par des tribunaux fiscaux ( tribunais tributários ), statuant en première instance, et non pas des tribunaux administratifs. La jurisprudence invoquée par la société requérante pour étayer sa thèse relative à l’existence d’une divergence de jurisprudence au niveau interne n’est donc pas pertinente, d’autant que, au moment des faits, les tribunaux administratifs et les tribunaux fiscaux fonctionnaient de manière différente en ce qui concernait les actions administratives spéciales dont l’ actio valoris était supérieure à 5 000 EUR, conformément aux articles 40 § 3 et 46 § 1 du Statut des tribunaux administratifs et fiscaux, dans sa version issue de la loi n o 13/2002 du 19 février 2002. 14. Au vu de ces constatations, la Cour rejette le grief de la société requérante fondé sur une atteinte au principe de la sécurité juridique.

Elle estime, au contraire, que l’interprétation faite, dans la présente espèce, par le TCAS et la CSA de l’article 27 §§ 1 et 2 du CPTA (paragraphes 5-7 ci-dessus), en vigueur au moment des faits, est conforme à une jurisprudence interne constante que la société requérante, qui était alors représentée par un avocat, ne pouvait ignorer. À cet égard, elle se réfère en particulier à l’arrêt de la CSA n o 3/2012 du 5 juin 2012 (paragraphes 5 et 7 ci-dessus), publié au journal officiel du 19 septembre 2012, soit un an avant le jugement du tribunal administratif de Lisbonne du 23 septembre 2013 dans la présente affaire. La décision d’irrecevabilité objet de la présente espèce a donc bien visé la bonne administration de la justice.

15. Au vu de ces constatations, la Cour conclut que la limitation au droit d’accès à un tribunal de la société requérant n’était pas disproportionnée par rapport au but visé, le grief fondé sur le défaut d’accès à un tribunal est donc manifestement mal fondé et doit être rejeté, conformément à l’article 35 §§ 1 a) et 4 de la Convention. 16. En ce qui concerne le grief de la société requérante relatif à la méconnaissance du délai raisonnable (paragraphe 9 ci-dessus), la Cour rappelle que celui-ci a été déclaré irrecevable par le président de la section, siégeant en formation de juge unique, lors de la communication de la requête au Gouvernement défendeur, par une décision définitive (article 27 § 2 de la Convention et article 54 § 3 du règlement).

La Cour ne procédera donc pas à son examen. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 14 décembre 2023. Ilse Freiwirth Tim Eicke Greffière adjointe Président