Sociedade de Construcoes Martins & Vieira, Lda și alții împotriva Portugaliei (nr. 4)

La originea cazurilor se găsesc două cereri (nr. 58103/08 și 58158/08) îndreptate împotriva Republicii Portugheze și depuse la Curte de o societate din acest stat, Sociedade de Construções Martins & Vieira, Lda („reclamanta"), la 21 și respectiv 27 noiembrie 2008 în baza art. 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanta a fost reprezentată de D-na J.J.F. Alves, avocat la Matosinhos (Portugalia). Guvernul portughez („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, D-na M.F. Carvalho, procuror general adjunct.

La 7 septembrie 2010, Curtea a decis să unească cererile nr. 57062/08, 58103/08 și 58158/08. Printr-o decizie a aceleiași zile, a declarat, de asemenea, cererile parțial inadmisibile și a decis să comunice Guvernului pretensiile bazate pe durata procedurii și absența unui recurs la această privință, în măsura în care acestea privesc societatea reclamantă.

La 6 martie 2012, Curtea a decis să disjungă cele două prezente cereri de cererea nr. 57062/08. PE FOND I.

La 26 mai 1993, reclamanta a sesizat tribunalul din Porto cu o cerere de recuperare a unei datorii în valoare de 144.000 euro (EUR) împotriva societății W.

Printr-o sentință din 14 martie 1994, tribunalul a declarat falimentul societății W.

La 29 aprilie 1994, reclamanta a prezentat din nou tribunalului cererea sa de recuperare a creanțelor împotriva societății W.

Printr-o hotărâre din 28 aprilie 1997, tribunalul din Porto a recunoscut creanța reclamantei, clasificând-o în grupa creanțelor de tip comun (crédito comum). Două creanțe suplimentare au fost adăugate la lista stabilită în această hotărâre, în urma recursurilor depuse de părți ale căror creanțe nu fuseseră recunoscute.

La 3 iunie 1997, bancă creditor a societății W., banca C. i-a notificat tribunalului că una din creanțele solicitate (în speță, aceasta se ridica la 183.528.304 escudos portughezi, respectiv 915.435,32 EUR) în cadrul procedurii era deja obiectul unei alte proceduri de recuperare a creanțelor în fața tribunalului din Porto. A cerut atunci suspendarea instanței până la încheiere acestei alte cauze. Printr-o hotărâre din 18 septembrie 1997, tribunalul a admis această cerere. Această hotărâre a fost comunicată reclamantei la 19 noiembrie 1997.

La 20 februarie 2002, reclamanta a cerut tribunalului din Porto să justifice transferul de sume anumitor creditori și să o informeze despre actele care nu-i fuseseră comunicate. Printr-o hotărâre din 1 martie 2002, tribunalul din Porto a informat reclamanta despre diferitele acte care fuseseră realizate în cadrul lichidării maselor falimentare.

La 10 mai 2005, tribunalul din Porto a ridicat suspendarea instanței, în urma sentinței pronunțate în cealaltă cauză (a se vedea mai sus § 9).

Printr-o sentință din 28 martie 2007, tribunalul din Porto a clasat, după ordine de prioritate, diferitele creanțe (graduação de créditos) datorate de societatea W.

Diverși creditori au apelat această sentință la curtea de apel din Porto. Reclamanta a primit notificare a memoriilor lor de apel la 13 iunie 2007.

Printr-o hotărâre din 15 octombrie 2007, curtea de apel din Porto a reformulat o parte din sentința din 28 martie 2007, partea sentinței privind creanța reclamantei nu a fost modificată.

La 14 decembrie 2007, alți creditori s-au pourvăzut în casație la Curtea Supremă. Reclamanta a primit notificare a memoriilor lor de apel la 21 decembrie 2007.

Curtea Supremă a pronunțat o sentință de respingere la 19 iunie 2008, confirmând hotărârea curții de apel din Porto.

La 24 octombrie 2008, reclamanta a primit notificare a planului de rambursare a creanțelor ținând seama de activele disponibile ale societății. Nici o sumă nu-i a fost acordată, din cauza lipsei activelor. 2. Acțiunea în răspundere extracontractuală

La 10 octombrie 2006, reclamanta introduce o acțiune în răspundere extracontractuală împotriva Statului în fața tribunalului administrativ și fiscal din Porto, plângându-se de durata excesivă a procedurii de recuperare a creanțelor în fața tribunalului din Porto (Procedura internă nr. 2534/06.4 BEPRT).

La 6 februarie 2007, reclamanta a primit notificare a memoriului de replică (contestação) prezentat de Stat.

La o dată nespecificată în dosar, tribunalul administrativ și fiscal din Porto a pronunțat o sentință respingând cererile regenților. Reclamanta apelează această decizie în fața tribunalului central administrativ din Nord.

Conform ultimelor informații primite de la reclamantă, datând din 21 septembrie 2011, aceasta procedură era încă pendintă în fața tribunalului central administrativ din Nord. 3. Cererea nr. 19062/02 în fața Curții

La 10 mai 2002, reclamanta introducea cererea nr. 19062/02 în fața Curții plângându-se de durata excesivă a procedurii de recuperare a creanțelor în fața tribunalului din Porto. Printr-o decizie din 24 iunie 2003, Curtea declarase atunci această parte a cererii inadmisibilă pentru neepuizare a căilor de recurs interne în măsura în care reclamanta nu introdusese o acțiune în răspundere civilă extracontractuală împotriva Statului, recurs care trebuia, în epoca faptelor, să fie epuizat ținând cont de jurisprudența Paulino Tomás c. Portugalia (decizie), nr. 58698/00, CEDO 2003-VIII. B. Cererea nr. 58158/08 1. Cazul în fața tribunalului din Porto (Procedura internă nr. 80/2002)

La 26 iunie 2002, reclamanta a fost citată în fața tribunalului din Porto în cadrul unei acțiuni în răspundere civilă contractuală pentru construcție defectuoasă a unui imobil.

La 30 iulie 2002, reclamanta i-a informat pe judecători că introdusese o cerere la serviciile sociale pentru obținerea asistenței juridice cu scutire de taxe judiciare și desemnare de avocat din oficiu.

Printr-o hotărâre din 21 februarie 2003, tribunalul a solicitat de la serviciile sociale informații cu privire la cererea de asistență juridică a reclamantei. Printr-o scrisoare din 14 martie 2003, serviciile sociale au indicat că cererea a fost acceptată și că reclamanta a fost informată printr-o scrisoare expediate la 16 decembrie 2003.

Printr-o hotărâre din 20 martie 2003, tribunalul a considerat că reclamanta omisese introducerea memoriului său de replică (contestação) în termenul stabilit. Reclamanta a contestat această hotărâre ridicând că avocatul său nu avuse cunoștință de acceptarea cererii de asistență juridică și de desemnare a sa ca avocat din oficiu, nici de serviciile sociale, nici de ordinul avocaților.

La 20 noiembrie 2003, reclamanta introducea memoriul de replică în fața tribunalului din Porto. Printr-o hotărâre din 28 noiembrie 2003, tribunalul a atașat memoriul la dosarul cauzei, recunoscând că ordinul avocaților comunicase desemnarea avocatului din oficiu doar la 3 noiembrie 2003.

La 11 decembrie 2003, pârații introduc memoriul lor de contrarăspuns.

Printr-o hotărâre din 27 ianuarie 2004, tribunalul admite o cerere a pârâților privind administrarea anticipată a dovezilor (produção de prova), ceea ce includ o inspecție pe teren și realizarea unei expertize.

La 30 ianuarie 2004, reclamanta informează tribunalul că acceptă desemnarea unui expert care a fost indicat de coapărați în cadrul procedurii. La 19 mai 2004, experții prestează jurământ în fața tribunalului. Aceeași zi, tribunalul le acordă un termen de 60 zile pentru realizarea expertizei. La 14 octombrie 2004, experții solicită prelungirea acestui termen pentru o perioadă de 60 zile, ceea ce a fost admis de tribunal printr-o hotărâre din 20 octombrie 2004. La 9 februarie 2005, tribunalul le cere experților să justifice întârzierea. Aceștia solicită o nouă prelungire de termen. La 19 septembrie 2005, raportul de expertiză este adus la cunoștința părților, care contestă conținutul raportului. Un nou raport le este notificat la 16 decembrie 2005. Părțile solicită tribunalului diverse clarificări privind rapoartele. Experții răspund acestor cereri la 6 aprilie 2006.

La 2 iunie 2006, tribunalul pronunță o hotărâre specificând faptele stabilite și cele rămânând să fie stabilite (despacho saneador). Coapărații, alți decât reclamanta, apelează această hotărâre. Admis printr-o hotărâre din 14 iulie 2006, recursul este transmis curții de apel din Porto.

Ședința este fixată pentru 23 octombrie 2006, dată în care părțile semnează un acord, care este omologat de tribunalul din Porto la această dată. 2. Acțiunea în răspundere extracontractuală

La 30 octombrie 2006, reclamanta introduce o acțiune în răspundere extracontractuală în fața tribunalului administrativ și fiscal din Porto, plângându-se de durata excesivă a procedurii de răspundere civilă contractuală (Procedura internă nr. 2766/06.5BEPRT).

La 24 ianuarie 2007, reprezentând Statul, ministerul public prezintă memoriul de replică.

Printr-o sentință din 5 mai 2010, tribunalul administrativ și fiscal din Porto respinge cererea reclamantei considerând că durata procedurii civile în fața tribunalului din Porto nu a fost excesivă. Consideră în special că întârzierile legate de cererea de asistență juridică și expertiza survenite în cursul procedurii nu puteau fi imputate instanțelor. Reclamanta apelează în fața tribunalului central administrativ din Nord.

Printr-o hotărâre din 21 martie 2011, tribunalul central administrativ din Nord respinge recursul reclamantei, confirmând decizia tribunalului administrativ și fiscal din Porto. II.

Guvernul ridică o excepție bazată pe neepuizarea căilor de recurs interne susținând că acțiunile în răspundere civilă extracontractuală introduse la nivel intern sunt încă pendinte. Reclamanta contestă argumentele Guvernului, susținând că aceste acțiuni nu constituie recursuri eficace în sensul art. 13 din Convenție.

Curtea reamintește că conform art. 35 § 1 din Convenție, ea „nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne așa cum este înțeles conform principiilor dreptului internațional general recunoscute, și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive."

În spețe, Curtea estimează că excepția bazată pe neepuizarea căilor de recurs interne este strâns legată de fondul plângerii bazate pe art. 13 din Convenție. Ținând seama de afinitatea strânsă care caracterizează art. 35 § 1 și 13 din Convenție (Kudla c. Polonia [MC], nr. 30210/96, § 152, CEDO 2000-XI), Curtea va relua deci mai jos examenul pe acest punct în cadrul examinării fondului celor două cauze.

Curtea constată că pretensiile bazate pe încălcarea art. 6 § 1 și 13 din Convenție nu sunt vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 și nu se lovesc de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Convine deci să le declare admisibile. B. Cu privire la fond 1. Cu privire la încălcarea art. 6 § 1 din Convenție

În ambele cazuri, reclamanta denunță durata procedurilor în fața tribunalului din Porto și absența la nivel intern a unei acțiuni eficace pentru a se plânge de acest grief, în încălcarea art. 6 § 1 și 13 din Convenție.

Privind cererea nr. 58103/08, Guvernul contestă argumentul reclamantei ridicând caracterul complex al cauzei ținând seama de valoarea globală solicitată (peste 13 milioane euro), numărul de creanțe implicate (în speță, peste două sute), valoarea finală a activelor disponibile (peste trei milioane) și diferitele incidente survenite în cursul procedurii. Guvernul estimează, de asemenea, că procedura s-a prelungit din cauza suspensiei timp de opt ani a instanței în așteptarea unei sentințe care să se pronunțe asupra unei cauze.

Privind cauza nr. 58158/08, Guvernul estimează că întârzierile survenite în cursul procedurii nu pot fi imputate instanțelor în măsura în care ele manifestaseră în cadrul procedurii de asistență juridică și în cursul realizării expertizelor. Guvernul invocă, de asemenea, că reclamanta nu se plânse niciodată de amânări în procedură în cursul acesteia și că părțile ar fi putut semna un acord de tranzacție fără a așteppta data ședinței.

Curtea reamintește că termenul unei proceduri a cărei durată este examinată sub unghiul art. 6 § 1 este momentul în care dreptul revendicat găsește „realizarea sa efectivă" (a se vedea Estima Jorge c. Portugalia, 21 aprilie 1998, § 37, Recueil des arrêts et décisions 1998-II; Zappia c. Italia, 26 septembrie 1996, § 23, Recueil 1996-IV).

Privind cererea nr. 58103/08, procedura a început la 26 mai 1993, dată introducerii acțiunii, și s-a încheiat la 24 octombrie 2008, data la care reclamanta a primit notificare a planului de rambursare a creanțelor ținând seama de activele disponibile ale societății în situație de faliment. Ea a durat deci 15 ani, 5 luni și 3 zile pentru trei niveluri de instanțe.

Privind cererea nr. 58158/08, procedura a început la 26 iunie 2002, data citatiei reclamantei, și s-a încheiat la 23 octombrie 2006 cu sentința omologând acordul semnat între părți. Ea a durat deci 4 ani, 3 luni și 28 zile pentru două niveluri de instanțe sesizate, un recurs fiind introdus de coapărați în fața curții de apel din Porto.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază după circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul regenților și cel al autorităților competente, precum și enjeu litigiului pentru interesați (a se vedea, printre mulți alții, Frydlender c. Franța [MC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Curtea a tratat în mai multe rânduri cazuri ridicând întrebări similare celor din spețe și constată încălcarea art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea Frydlender cit. mai sus).

După ce a examinat toate elementele care-i au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu expunuse nici un fapt nici argument care să poată duce la o concluzie diferită în cauza de față.

Privind cauza nr. 58103/08, Curtea observă că procedura a fost suspendată timp de opt ani în așteptarea unei sentințe care să se pronunțe asupra unei alte cauze cu obiectul o creanță solicitată, de asemenea, în cadrul prezentei proceduri, durată pentru care judecătorul în sarcina cauzei nu va putea, sigur, fi tras la răspundere, dar pentru care sunt evident răspunzători instanțele naționale. Curtea observă, de asemenea, că a durat aproape doi ani tribunalului din Porto pentru a concluziona planul de rambursare a creanțelor după ridicarea suspensiei instanței la 10 mai 2005.

Privind cauza nr. 58158/08, Curtea consideră că întârzierile survenite în cursul procedurii nu pot fi imputate reclamantei.

Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că în ambele cazuri durata procedurii litigioase este excesivă și nu a răspuns exigenței „termenului rezonabil".

De aici rezultă, că a existat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție. 2. Cu privire la încălcarea art. 13 din Convenție

Reclamanta susține că acțiunea în răspundere extracontractuală nu sauciuie constitui un recurs „efectiv", în sensul art. 13 din Convenție, pentru a face sancționată durata excesivă a unei proceduri judecătorești.

Guvernul consideră că nu există nici un motiv justificând să se devieze de jurisprudența stabilită de Curte în decizia sa Paulino Tomás estimând că acțiunea în răspundere extracontractuală a Statului rămâne un mijloc efectiv, adecvat și accesibil tuturor celor care doresc să se plângă de durata excesivă a procedurilor judecătorești în Portugalia.

Curtea reamintește că art. 13 garantează un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale permitând să se plângă de o încălcare a obligației, impusă de art. 6 § 1, de a asculta cauzele într-un termen rezonabil (a se vedea Kudla c. Polonia, cit. mai sus, § 156). Ea observă că excepțiile și argumentele ridicate de Guvern au fost deja respinse anterior (a se vedea printre mulți alții Martins de Castro c. Portugalia, cit. mai sus) și nu vede motiv să ajungă la o concluzie diferită în cauza de față. Deci, în spețe, Curtea estimează că acțiunea în răspundere extracontractuală a Statului nu a oferit un recurs „efectiv" în sensul art. 13 din Convenție în ambele cazuri.

De aici rezultă, că a existat încălcarea art. 13 din Convenție. 3. Cu privire la alte dispoziții invocate

Cu sprijinul plângerilor sale, reclamanta invocă, de asemenea, încălcarea art. 17, 34, 35, 41, 46 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Ținând seama de observații și concluzii de mai sus, Curtea estimează totuși că această parte a cererii nu ridică nici o altă întrebare separată susceptibilă de a fi examinată sub unghiul acestor dispoziții, cu excepția considerațiilor pe care le va face mai jos cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție. II.

Reclamanta cere o sumă, de a fi determinată în echitate, privind prejudiciul material suferit în cadrul celor două cauze.

Ea cere, de asemenea, 20.000 euro (EUR) și 15.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit, respectiv, în cadrul cererilor nr. 58103/08 și 58158/08.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea nu zărește nici o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere.

Privind cererea nr. 58103/08, în măsura în care reclamanta ar putea eventual primi despăgubire la sfârșitul acțiunii în răspundere extracontractuală, încă pendintă la nivel intern, Curtea decide să calculeze prejudiciul moral al reclamantei în echitate după cum permite art. 41 din Convenție. Va reveni apoi instanțelor portugheze interesate, după caz, să ia în considerare suma primită la acest titlu în fața Curții (a se vedea Mora do Vale și altele c. Portugalia (satisfacție echitabilă), nr. 53468/99, § 19, 18 aprilie 2006). Deci, îi acordă 14.400 EUR la acest titlu.

Pentru cererea 58158/08, estimează că convine să acorde 2.000 EUR la titlu de prejudiciu moral.

Curtea acordă deci reclamantei suma totală de 16.400 EUR pentru prejudiciul moral suferit în cadrul celor două cauze. B. Cheltuieli și costuri

Pentru fiecare cauză, reclamanta cere 4.350 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața Curții.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Ținând seama de documentele în posesia sa și de jurisprudența sa, Curtea estimează rezonabil să aloce reclamantei suma de 2.000 EUR la acest titlu. C. Dobânda moratorie

Curtea consideră potrivit să alinieze rata dobânzii moratoare la rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară admisibilul cererilor rămase privind pretensiile bazate pe durata excesivă a procedurii și inexistența unui recurs efectiv la nivel intern pentru a obține reparație la acest privință; 2. Constată că a existat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție; 3. Constată că a existat încălcarea art. 13 din Convenție; 4. Constată că nu se impune examinarea separată a art. 17, 34, 35 și 46 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 5. Constată a) că Statul pârât trebuie să virez reclamantei, în termen de trei luni, 16.400 EUR (șaisprezece mii patru sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit, pentru prejudiciu moral și 2.000 EUR (doi mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit de către reclamantă, pentru cheltuieli și costuri; b) că de la expirarea termenului respectiv și până la virare, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 31 mai 2012, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Françoise Elens-Passos Dragoljub Popović Grefa adjunctă Președinte

A l’origine de l’affaire se trouvent deux requêtes (n os 58103/08 et 58158/08) dirigées contre la République portugaise et dont une société de cet Etat, Sociedade de Construções Martins & Vieira, Lda (« la requérante »), a saisi la Cour les 21 et 27 novembre 2008 respectivement en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante a été représentée par M e J. J. F. Alves, avocat à Matosinhos (Portugal). Le gouvernement portugais (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me M. F. Carvalho, procureur général adjoint.

Le 7 septembre 2010, la Cour a décidé de joindre les requêtes n os 57062/08, 58103/08 et 58158/08. Par une décision du même jour, elle a également déclaré les requêtes partiellement irrecevables et a décidé de communiquer les griefs tirés de la durée de la procédure et de l’absence de recours à cet égard, pour autant qu’ils concernent la société requérante, au Gouvernement.

Le 6 mars 2012, la Cour a décidé de disjoindre les deux présentes requêtes de la requête n o 57062/08. EN FAIT I.

Le 26 mai 1993, la requérante saisit le tribunal de Porto d’une demande en recouvrement d’une créance d’un montant de 144 000 euros (EUR) contre la société W.

Par un jugement du 14 mars 1994, le tribunal déclara la faillite de la société W.

Le 29 avril 1994, la requérante présenta à nouveau au tribunal sa demande en recouvrement de créances contre la société W.

Par une ordonnance du 28 avril 1997, le tribunal de Porto reconnut la créance de la requérante, la classant dans le groupe des créances de type commun ( crédito comum). Deux créances supplémentaires furent ajoutées à la liste établie dans cette ordonnance, suite au recours des parties dont les créances n’avaient pas été reconnues.

Le 3 juin 1997, créancière de la société W., la banque C. informa le tribunal qu’une des créances réclamées (en l’occurrence, celle-ci s’élevait à 183 528 304 escudos portugais, soit 915 435,32 EUR) dans le cadre de la procédure faisait déjà l’objet d’une autre procédure en recouvrement de créances devant le tribunal de Porto. Elle demanda alors la suspension de l’instance jusqu’à la clôture de cette autre affaire. Par une ordonnance du 18 septembre 1997, le tribunal fit droit à cette demande. Cette ordonnance fut portée à la connaissance de la requérante le 19 novembre 1997.

Le 20 février 2002, la requérante demanda au tribunal de Porto de justifier le versement de sommes à certains créanciers et de l’informer des actes qui ne lui avaient pas été communiqués. Par une ordonnance du 1 er mars 2002, le tribunal de Porto informa la requérante des différents actes qui avaient été réalisés dans le cadre de la liquidation de la masse en faillite.

Le 10 mai 2005, le tribunal de Porto leva la suspension de l’instance, suite au jugement de l’autre affaire (voir ci-dessus § 9).

Par un jugement du 28 mars 2007, le tribunal de Porto classa, par ordre de priorité, les différentes créances ( graduação de créditos) dont était redevable la société W.

Divers créanciers firent appel de ce jugement devant la cour d’appel de Porto. La requérante reçut notification de leurs mémoires en appel le 13 juin 2007.

Par un arrêt du 15 octobre 2007, la cour d’appel de Porto reformula une partie du jugement du 28 mars 2007, la partie du jugement portant sur la créance de la requérante ne fut toutefois pas modifiée.

Le 14 décembre 2007, d’autres créanciers se pourvurent en cassation devant la Cour suprême. La requérante reçut notification de leurs mémoires en appel le 21 décembre 2007.

La Cour suprême prononça un arrêt de rejet le 19 juin 2008, confirmant l’arrêt de la cour d’appel de Porto.

Le 24 octobre 2008, la requérante reçut notification du plan de remboursement des créances en tenant compte de l’actif disponible de la société. Aucune somme ne lui fut octroyée, faute d’actif. 2. L’action en responsabilité extracontractuelle

Le 10 octobre 2006, la requérante avait introduit une action en responsabilité extracontractuelle contre l’Etat devant le tribunal administratif et fiscal de Porto, se plaignant de la durée excessive de la procédure en recouvrement de créances devant le tribunal de Porto (Procédure interne n o 2534/06.4 BEPRT).

Le 6 février 2007, la requérante reçut notification du mémoire en réponse ( contestação) qui avait été présenté par l’Etat.

A une date non indiquée dans le dossier, le tribunal administratif et fiscal de Porto prononça un jugement déboutant les requérants de leurs demandes. La requérante interjeta appel de cette décision devant le tribunal central administratif du Nord.

Aux dernières informations reçues de la requérante, lesquelles remontent au 21 septembre 2011, cette procédure était toujours pendante devant le tribunal central administratif du Nord. 3. La requête n o 19062/02 devant la Cour

Le 10 mai 2002, la requérante avait introduit la requête n o 19062/02 devant la Cour se plaignant de la durée excessive de la procédure en recouvrement de créance devant le tribunal de Porto. Par une décision du 24 juin 2003, la Cour avait alors déclaré cette partie de la requête irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes dans la mesure où la requérante n’avait pas introduit une action en responsabilité civile extracontractuelle contre l’Etat, recours qui était, à l’époque des faits, à épuiser en tenant compte de la jurisprudence Paulino Tomás c. Portugal, (déc.), n o 58698/00, CEDH 2003-VIII. B. Requête n o 58158/08 1. L’affaire devant le tribunal de Porto (Procédure interne n o 80/2002)

Le 26 juin 2002, la requérante fut citée devant le tribunal de Porto dans le cadre d’une action en responsabilité civile contractuelle pour construction défectueuse d’un immeuble.

Le 30 juillet 2002, la requérante informa le tribunal qu’elle avait introduit une demande auprès des services sociaux en vue de l’obtention de l’aide juridictionnelle avec exemption des frais judiciaires et désignation d’un avocat d’office.

Par une ordonnance du 21 février 2003, le tribunal sollicita auprès des services sociaux des informations s’agissant de ladite demande d’aide juridictionnelle de la requérante. Par une lettre du 14 mars 2003, les services sociaux indiquèrent que la demande avait été acceptée et que la requérante en avait été informée par une lettre expédiée le 16 décembre 2003.

Par une ordonnance du 20 mars 2003, le tribunal considéra que la requérante avait omis d’introduire son mémoire en réponse ( contestação) dans le délai imparti. La requérante contesta cette ordonnance en relevant que son avocat n’avait pas eu connaissance de l’acceptation de la demande d’aide juridictionnelle et de sa désignation comme avocat d’office, ni par les services sociaux, ni par l’ordre des avocats.

Le 20 novembre 2003, la requérante introduisit son mémoire en réponse devant le tribunal de Porto. Par une ordonnance du 28 novembre 2003, le tribunal joignit le mémoire au procès-verbal de l’affaire en reconnaissant que l’ordre des avocats n’avait communiqué la désignation de l’avocat d’office que le 3 novembre 2003.

Le 11 décembre 2003, les demandeurs introduisirent leur mémoire en réplique.

Par une ordonnance du 27 janvier 2004, le tribunal fit droit à une demande des demandeurs visant l’administration anticipée des preuves ( produção de prova ), laquelle incluait une inspection des lieux et la réalisation d’une expertise.

Le 30 janvier 2004, la requérante informa le tribunal qu’elle acceptait la désignation d’un expert qui avait été indiqué par des codéfendeurs dans le cadre de la procédure. Le 19 mai 2004, les experts prêtèrent serment devant le tribunal. Ce même jour, le tribunal leur accorda un délai de 60 jours pour réaliser leur expertise. Le 14 octobre 2004, les experts sollicitèrent la prorogation de ce délai pour une période de 60 jours, ce qui fut admis par le tribunal par une ordonnance du 20 octobre 2004. Le 9 février 2005, le tribunal demanda aux experts de justifier leur retard. Ces derniers sollicitèrent une nouvelle prorogation de délai. Le 19 septembre 2005, le rapport d’expertise fut porté à la connaissance des parties, lesquelles contestèrent le contenu du rapport. Un nouveau rapport leur fut signifié le 16 décembre 2005. Les parties sollicitèrent au tribunal divers éclaircissements concernant les rapports. Les experts répondirent à ces demandes le 6 avril 2006.

Le 2 juin 2006, le tribunal prononça une ordonnance spécifiant les faits établis et ceux restant à établir ( despacho saneador ). Des défendeurs, autres que la requérante, interjetèrent appel de cette ordonnance. Admis par une ordonnance du 14 juillet 2006, le recours fut transmis à la cour d’appel de Porto.

L’audience fut fixée au 23 octobre 2006, date à laquelle les parties signèrent un accord, lequel fut homologué par le tribunal de Porto à cette date. 2. L’action en responsabilité extracontractuelle

Le 30 octobre 2006, la requérante introduisit une action en responsabilité extracontractuelle devant le tribunal administratif et fiscal de Porto, se plaignant de la durée excessive de la procédure de responsabilité civile contractuelle (Procédure interne n o 2766/06.5BEPRT).

Le 24 janvier 2007, en représentation de l’Etat, le ministère public présenta son mémoire en réponse.

Par un jugement du 5 mai 2010, le tribunal administratif et fiscal de Porto débouta la requérante de sa demande jugeant que la durée de la procédure civile devant le tribunal de Porto n’avait pas été excessive. Il considéra notamment que les retards liés à la demande d’aide juridictionnelle et l’expertise survenus au cours de la procédure ne pouvaient être imputés aux juridictions. La requérante interjeta appel devant le tribunal central administratif du Nord.

Par un arrêt du 21 mars 2011, le tribunal central administratif du Nord rejeta le recours de la requérante, confirmant la décision du tribunal administratif et fiscal de Porto. II.

Le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes en faisant valoir que les actions en responsabilité civile extracontractuelle introduites au niveau interne sont toujours pendantes. La requérante conteste les arguments du Gouvernement, faisant valoir que ces actions ne constituent pas des recours efficaces au sens de l’article 13 de la Convention.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle « ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus, et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive. »

En l’espèce, la Cour estime que l’exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes est étroitement liée au bien-fondé du grief tiré de l’article 13 de la Convention. Compte tenu des affinités étroites que présentent les articles 35 § 1 et 13 de la Convention ( Kudla c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 152, CEDH 2000-XI), la Cour reprendra donc ci-après son examen sur ce point dans le cadre de l’examen du fond des deux affaires.

La Cour constate que les griefs déduits de la violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 et qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables. B. Sur le fond 1. Sur la violation de l’article 6 § 1 de la Convention

Dans les deux cas d’espèce, la requérante dénonce la durée des procédures devant le tribunal de Porto et l’absence au niveau interne d’une action efficace pour se plaindre de ce grief, en violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention.

S’agissant de la requête n o 58103/08, le Gouvernement conteste l’argument de la requérante en relevant le caractère complexe de l’affaire vu le montant global réclamé (plus de 13 millions d’euros), le nombre de créances en jeu (en l’occurrence, plus de deux cents), le montant final de l’actif disponible (plus de trois millions) et les divers incidents survenus au cours de la procédure. Le Gouvernement estime également que la procédure s’est prolongée en raison de la suspension pendant huit ans de l’instance en l’attente d’un jugement portant sur une affaire.

Pour ce qui est de l’affaire n o 58158/08, la Gouvernement estime que les retards survenus au cours de la procédure ne peuvent être imputés aux juridictions dans la mesure où ils s’étaient manifestés dans le cadre de la procédure d’aide juridictionnelle et pendant la réalisation des expertises. Le Gouvernement fait également valoir que la requérante ne s’est jamais plainte des atermoiements de la procédure au cours de celle-ci et que les parties auraient pu signer un accord transactionnel sans attendre la date de l’audience.

La Cour rappelle que le terme d’une procédure dont la durée est examinée sous l’angle de l’article 6 § 1 est le moment où le droit revendiqué trouve sa « réalisation effective » (voir Estima Jorge c. Portugal , 21 avril 1998, § 37, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ II ; Zappia c. Italie , 26 septembre 1996, § 23, Recueil 1996 ‑ IV).

En ce qui concerne la requête n o 58103/08, la procédure a débuté le 26 mai 1993, date d’introduction de l’action, et s’est terminée le 24 octobre 2008, date à laquelle la requérante reçut notification du plan de remboursement des créances tenant compte de l’actif disponible de la société en situation de faillite. Elle a donc duré 15 années, 5 mois et 3 jours pour trois niveaux de juridictions.

S’agissant de la requête n o 58158/08, la procédure a débuté le 26 juin 2002, date de la citation de la requérante, et s’est terminée le 23 octobre 2006 avec le jugement homologuant l’accord signé entre les parties. Elle a donc duré 4 années, 3 mois et 28 jours pour deux niveaux de juridictions saisis, un recours ayant été introduit par des défendeurs devant la cour d’appel de Porto.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérantes et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Frydlender précité).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

En ce qui concerne l’affaire n o 58103/08, la Cour note que la procédure a été suspendue pendant huit ans en l’attente d’un jugement portant sur une autre affaire qui avait pour objet une créance réclamée également dans le cadre de la présente procédure, durée dont ne pourra, certes, être tenu responsable le juge en charge de l’affaire, mais dont sont de toute évidence responsables les juridictions nationales. La Cour observe également qu’il fallut presque deux ans au tribunal de Porto pour conclure le plan de remboursement des créances après la levée de la suspension de l’instance le 10 mai 2005.

Pour ce qui est de l’affaire n o 58158/08, la Cour considère que les retards survenus au cours de la procédure ne peuvent être imputés à la requérante.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que dans les deux cas d’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et n’a pas répondu à l’exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. 2. Sur la violation de l’article 13 de la Convention

La requérante soutient que l’action en responsabilité extracontractuelle ne saurait constituer un recours « effectif », au sens de l’article 13 de la Convention, pour faire sanctionner la durée excessive d’une procédure judiciaire.

Le Gouvernement considère qu’il n’y a aucune raison justifiant de s’écarter de la jurisprudence établie par la Cour dans sa décision Paulino Tomás estimant que l’action en responsabilité extracontractuelle de l’Etat demeure un moyen efficace, adéquat et accessible à tous ceux qui souhaitent se plaindre de la durée excessive des procédures judiciaires au Portugal.

La Cour rappelle que l’article 13 garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d’une méconnaissance de l’obligation, imposée par l’article 6 § 1, d’entendre les causes dans un délai raisonnable (voir Kudla c. Pologne , précité, § 156). Elle relève que les exceptions et arguments soulevés par le Gouvernement ont déjà été rejetés précédemment (voir parmi beaucoup d’autres Martins de Castro c. Portugal , précité) et ne voit pas de raison de parvenir à une conclusion différente dans le cas présent. Ainsi, en l’espèce, la Cour estime que l’action en responsabilité extracontractuelle de l’Etat n’a pas offert un recours « effectif » au sens de l’article 13 de la Convention dans les deux cas d’espèce.

Partant, il y a eu violation de l’article 13 de la Convention. 3. Sur les autres dispositions alléguées

A l’appui de ses allégations, la requérante invoque également la violation des articles 17, 34, 35, 41, 46 de la Convention et l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

Eu égard aux observations et conclusions ci-dessus, la Cour estime toutefois que cette partie de la requête ne soulève aucune autre question séparée susceptible d’être examinée sous l’angle de ces dispositions, sauf s’agissant des considérations qu’elle fera ci-après sur l’application de l’article 41 de la Convention. II.

La requérante réclame une somme, à fixer en équité, pour ce qui est du dommage matériel qu’elle a subi dans le cadre des deux affaires.

Elle réclame aussi 20 000 euros (EUR) et 15 000 EUR pour le préjudice moral subi, respectivement, dans le cadre des requêtes n os 58103/08 et 58158/08.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande.

S’agissant de la requête n o 58103/08, dans la mesure où la requérante pourrait éventuellement recevoir une indemnisation à l’issue de l’action en responsabilité extracontractuelle, toujours pendante au niveau interne, la Cour décide de calculer le préjudice moral de la requérante en équité comme le permet l’article 41 de la Convention. Il appartiendra ensuite aux juridictions portugaises concernées, le cas échéant, de prendre en considération la somme reçue à ce titre devant la Cour (voir Mora do Vale et autres c. Portugal (satisfaction équitable), n o 53468/99, § 19, 18 avril 2006). Aussi, elle lui accorde 14 400 EUR à ce titre.

Pour la requête 58158/08, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer 2 000 EUR au titre du préjudice moral.

La Cour octroie ainsi à la requérante la somme totale de 16 400 EUR pour le dommage moral subi dans le cadre des deux affaires. B. Frais et dépens

Pour chaque affaire, la requérante demande 4 350 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable d’allouer à la requérante la somme de 2 000 EUR à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare le restant des requêtes recevables quant aux griefs tirés de la durée excessive de la procédure et de l’inexistence d’un recours efficace au niveau interne pour obtenir un redressement à cet égard ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention ; 4. Dit qu’il ne s’impose pas d’examiner séparément les articles 17, 34, 35 et 46 de la Convention et l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 5. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois, 16 400 EUR (seize mille quatre cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral et 2 000 EUR (deux mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par la requérante, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 31 mai 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Dragoljub Popović Greffière adjointe Président