ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 597/2021

Ședința publică din data de 11 martie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței:

a) constatarea nulității clauzelor abuzive cuprinse în contractul de credit bancar nr. x/31.07.2008, precum și în actele adiționale nr. x/27.09.2010, nr. y/28.01.2013, nr. z/28.02.2013, respectiv:

A. contractul principal: - Secțiunea 1 art. 1.2 în ceea ce privește mențiunile referitoare la dobânda variabilă și calculul acesteia; - Secțiunea 5 - Dobândă - art. 5.1, 5.3, 5.4. - Secțiunea 6 - Rambursare - art. 6.2 - art. 6.2 referitor la modificarea discreționară a graficului de rambursare; - Secțiunea 7 - Cazuri de neîndeplinire - art. 7.1 lit. j), k), m), n), o); art. 7.2, art. 7.3 -includerea dobânzilor și comisioanelor în sold și calcularea dobânzii la noul sold, art. 9.14.

B. actul adițional nr. 1: art. 3;

C. actul adițional nr. 2: art. 1 - prevederi referitoare la marja și la costurile aferente asigurărilor; art. 2 - Prevederi referitoare la comisioanele aferente creditului; art. 4 - Prevederi referitoare la secțiunea "Dobândă"; art. 5 -Prevederi referitoare la secțiunea "Rambursare"; art. VI- Cazuri de neîndeplinire - alin. (1) lit. a), e), g), i), j), 1, n; alin. (2) lit. a); art. VIII-pct. 17;

D. actul adițional nr. 3: art. 2-cu privire la introducerea unui comision de 150 euro; art. 3-modificarea discreționară a marjei și a dobânzii; art. 4 - modificarea discreționară a graficului de rambursare; b) eliminarea, ab initio, din contractul de credit și actele adiționale a clauzelor constatate drept abuzive; c) obligarea pârâtei la conversia în RON a creditului acordat în franci elvețieni (CHF), în funcție de cursul de schimb valabil la data acordării creditului, cu menținerea condițiilor de creditare stabilite prin prezentul contract - excepție făcând clauzele abuzive defăimate; d) stabilirea, în funcție de rata de schimb CHF/RON de la momentul plății, a sumei rambursate de reclamanți; f) obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani achitate în plus, în baza clauzelor abuzive, actualizate cu rata dobânzii și indexate cu indicele de inflație; g) stabilirea, vis-a-vis de primele cinci capete de cerere, a sumei pe care reclamanta o mai datorează pârâtei, h) obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ce derivă din prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 596/2.06.2015 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015 a fost admisă excepția necompeteței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția Comercială.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 21.07.2015, sub nr. x/2015.

La data de 15.01.2016 reclamanții au depus la dosar cerere precizatoare prin care au învederat următoarele aspecte: Obiectul cererii îl reprezintă: anularea clauzelor abuzive cuprinse în contractul de credit bancar nr. x/31.07.2008 precum și în actele adiționale nr. x/27.09.2010, nr. y/28.01.2013; nr. 3/28.02.2013: art. 1.2 în ceea ce privește mențiunile referitoare la dobânda variabilă și calcul acesteia, art. 5.1, 5,3 - dobânda variabilă și calculul și stabilirea discreționară a acesteia și a marjei de către banca finanțatoare, art. 5.4 - modificarea discreționară și nejustificată obiectiv a dobânzii și marjei, art. 6.2 cu referire la modificarea discreționară a graficului de rambursare, art. 7.1 lit. j), k), m), n), o), art. 7.2, art. 7.3 - includerea dobânzilor și comisioanelor în sold și calcularea dobânzii la noul sold, art. 9.14. Din acest capăt de cerere principal, întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, coroborate cu art. 5, art. 948 pct. 4, art. 966, art. 969, art. 992, art. 1089, art. 1143, art. 1145 din vechiul C. civ., se desprind și următoarele capete de cerere, respectiv: eliminarea, ab inițio, din contractul de credit și actele adiționale a clauzelor constatate drept abuzive, obligarea pârâtei la conversia în RON a creditului acordat în franci elvețieni (CHF), în funcție de cursul de schimb valabil la data acordării creditului, cu menținerea condițiilor de creditare stabilite prin prezentul contract - excepție făcând clauzele abuzive defăimate; stabilirea, în funcție de rata de schimb CHF/RON de la momentul plății, a sumei rambursate de reclamanți; obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani achitate în plus, în baza clauzelor abuzive, actualizate cu rata dobânzii și indexate cu indicele de inflație; stabilirea, vis-a-vis de primele cinci capete de cerere, a sumei pe care o mai datorăm pârâtei, obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ce derivă din prezenta cauză.

Valoarea obiectului cererii este dată de diferența de curs valutar RON/CHF, de la momentul plătii efective și de la momentul încheierii contractului. Potrivit situației depuse la dosar chiar de către pârât, rezultă faptul că valoarea percepută în mod nelegal este în sumă de: 51.741 RON, din care: 38,151 RON - diferența de curs valutar, 12.232 dobândă percepută în mod nelegal, 1.358 RON - comision de administrare. Această sumă va fi actualizata în funcție de concluziile raportului de expertiză.

Prin sentința civilă nr. 219/15.01.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015 a fost admisă excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și a fost declinată soluționarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Prin sentința civilă nr. 12407/30.06.2016 instanța a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 1 București, a constatat ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria Sectorului 1 București și Tribunalul București; a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul la Curtea de Apel București pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Prin sentința civilă nr. 240/24.08.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 a fost stabilită competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a Civilă.

Prin sentința civilă nr. 2745/05.07.2017 Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., C. S.A. Sucursala Targoviste ca neîntemeiată și a obligat reclamanții să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum de 7.388,08 RON.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A. și B., solicitând instanței să schimbe în tot hotărârea, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 349A din 28 februarie 2019 a admis apelul formulat de apelanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2745 din 05.07.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimații C. S.A., C. S.A. Sucursala Targoviste.

A schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte cererea, a constatat nulitatea și caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1, 5.3 (în ce privește caracterul variabil la marjei) și art. 7.2 (în ce privește caracterul exigibil al dobânzilor nescadente) din contractul de credit nr. x/31.07.2008.

A obligat pârâta la restituirea sumelor achitate în plus în temeiul clauzelor constatate nule, actualizate cu indicele de inflație pe perioada cuprinsă între data plății și data restituirii, precum și la plata dobânzii legale la această sumă, pe aceeași perioadă.

A respins în rest cererea ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă D. S.A. a declarat recurs principal, iar recurenții-reclamanți A. și B. au declarat recurs incident.

Recursul principal formulat de recurenta-pârâtă D. S.A..

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

S-a susținut nelegalitatea deciziei instanței de apel sub aspectul soluției privind dobânda variabilă și a clauzei prevăzute la art. 7.2 în ce privește caracterul variabil al dobânzilor nescadente, respectiv aplicarea și interpretarea eronată a dispozițiilor legale incidente.

Astfel, în ce privește dobânda variabilă, se arată că instanța de apel nu a avut în vedere art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ce împiedică analiza caracterului abuziv al clauzelor în discuție, interpretate prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și eliminarea din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, a acelor clauze care se referă la componentele sau caracteristicile costului total al creditului.

Deși a argumentat în mod corect faptul că analiza caracterului abuziv al clauzelor ce formează obiectul contractului poate fi realizată doar cu titlu de excepție, instanța de apel a reținut în mod eronat că se impune aplicarea acestei excepții în speță. Clauzele în discuție sunt clare și inteligibile și prevăd expres că dobânda poate varia, conform deciziei Băncii.

Banca nu a avut o conduită abuzivă în luarea acestei decizii, ci a majorat unilateral marja o singură dată, într-o conexiune directă cu creșterea semnificativă a costurilor sale de finanțare pe parcursul anului 2009.

Sub un alt aspect se susține că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 969 C. civ., art. 4 din Legea nr. 193/2000 și din Lista anexă la Legea nr. 193/2000 pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda variabilă din contractul de credit.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit asupra existenței unor clauze abuzive la art. 5.1 și 5.3 deoarece nu a efectuat o analiză a tuturor condițiilor stabilite de legiuitor. Mai mult, condițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu sunt îndeplinite, deoarece clauza privind dobânda variabilă a fost negociată cu consumatorul, nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, odată ce s-a identificat caracterul variabil al dobânzii și elementele în funcție de care aceasta variază și nu este contrară bunei-credințe, deoarece banca nu a urmărit obținerea unui avantaj nepermis.

De asemenea, se mai susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 969 C. civ., în sensul că nu a dat eficiență principiului forței obligatorii a contractului. Se mai susține că instanța nu valorifică în cadrul analizei privind caracterul abuziv, faptul că reclamanta avea la momentul încheierii contractului de credit calitatea de angajat al Băncii, iar în această calitate cunoștea costurile creditului acordat de Bancă și a beneficiat de condiții mai favorabile.

Așadar, recurenta-pârâtă precizează că nu este interzisă în sine posibilitatea Băncii de a modifica procentul de dobândă, câtă vreme această facultate este prevăzută în contractul dintre părți, iar stabilirea unei dobânzi variabile nu este prohibită de lege.

Prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 nu impun ca motivația întemeiată să fie prevăzută în contract, ci doar să existe, or Banca a avut o motivație întemeiată de a modifica marja și implicit rata dobânzii.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recursul incident formulat de recurenții-reclamanți A. și B..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți precizează că dispozițiile de drept substanțial care au fost încălcate sunt cele prevăzute de art. 1576 și 1578 C. civ.

În mod eronat a susținut instanța de apel că potrivit textelor de lege mai sus enunțate, împrumutatul are obligația de restituire a sumei arătate în contract, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor.

Clauza privind suportarea clauzei de risc în caz de devalorizare nu a fost negociată direct cu consumatorul și a creat dezechilibre grave, semnificative. Efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar din leu în euro și din euro în CHF. Din pronunțarea unei astfel de soluții, reiese că instanța de fond nu a avut în vedere conținutul Deciziei CJUE în cauza C-26/13, în considerentele acesteia se reține faptul că termenii în care se exprimă clauzele contractuale relative la preț trebuie să fie inteligibile din punct de vedere gramatical și juridic.

În conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi contractuale creează în detrimentul consumatorului contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante.

Recurenții-reclamanți mai arată că acest contract de credit se supune regulilor generale prevăzute de C. civ. cu privire la obligații, el având caracter comutativ. Stipularea unei clauze de risc valutar cu consecința strămutării în întregime asupra împrumutatului a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrară dispozițiilor legale.

Se citează și dispozițiile art. 75 și 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, potrivit cărora contractele de credit trebuie să conțină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce și pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate.

Întrucât riscul nu a fost corect administrat, iar defectele produsului financiar nu au fost aduse la cunoștința consumatorului, recurenții-reclamanți apreciază că se impune înlocuirea obligației consumatorului de restituire a creditului în CHF cu obligația de restituire a sumei acordate în RON, conversia urmând să fie făcută la data contractării creditului.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului incident, casarea în parte a deciziei atacată, în sensul admiterii capătului de cerere privind obligarea pârâtei la conversia în RON a creditului acordat în franci elvețieni, în funcție de cursul de schimb valabil la data acordării creditului, cu menținerea condițiilor de creditare stabilite prin prezentul contract, excepție făcând clauzele abuzive defăimate.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 21 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 21 mai 2020, judecata recursurilor a fost suspendată în temeiul art. 413 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei ce formează obiectul dosar nr. x/2020, aflat pe rolul Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii.

La 14 decembrie 2020, recurenta-pârâtă a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol, învederând că dosarul nr. x/2020 a fost soluționat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 14/2020, cauza fiind repusă pe rol la termenul la termenul de judecată din 11 martie 2021, ambele recursuri fiind admise în principiu.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Recursul principal declarat de pârâta S.C. D. S.A..

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă susține că nu a modificat unilateral și discreționar dobânda, ci forțată de conjunctura economico-financiară din domeniul bancar și în acord cu dispozițiile contractuale, astfel că, clauza privitoare la dobândă fiind în deplină concordanță cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010.

Tot în același context, recurenta susține că față de caracterul netemeinic al acestui capăt de cerere, consideră neîntemeiat și capătul de cerere privind restituirea diferenței de dobândă, întrucât perceperea acesteia s-a realizat în temeiul unor clauze contractuale valabile, care nu au caracter abuziv, nefiind aplicabil principiul repunerii părților în situația anterioară.

Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază nefondată susținerea privind caracterul abuziv al clauzei prin care este stabilit caracterul variabil al dobânzii, întrucât aceasta nu a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, nefiind învederată nicio situație în care C. ar fi modificat, unilateral, rata dobânzii anuale.

Clauza stipulată la art. 5.1 din contractul de credit nr. x prevede că împrumutul a fost acordat cu dobândă variabilă, iar formula de calcul a acesteia se determină în raport de indicele de referință și de marja băncii, ambele variabile. S-a mai stipulat că dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii.

Așadar, clauza de la art. 5.1 în privința caracterului variabil al marjei băncii, cuprinse în contractul de credit evocat are caracter abuziv, întrucât permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii în lipsa unor indicatori obiectivi, independenți de voința sa, contrar cerințelor bunei-credințe.

Astfel conceput de bancă, mecanismul de determinare a dobânzii variabile, prevăzut de art. 1.2 și de art. 5.1 din contract nu oferă împrumutaților posibilitatea de a prefigura condițiile în care variază cuantumul dobânzii variabile, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noțiunile utilizate nefiind apte a satisface exigențele de previzibilitate și claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condițiile în care se va modifica cuantumul dobânzii.

În baza clauzelor în discuție banca are posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților să fie neîndoielnic. Pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât și mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forței obligatorii a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forța obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, CJUE a statuat în sensul că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel se justifică obligația impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar și inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, anterior menționată, CJUE a reținut că, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reținut, de asemenea, că în ceea ce privește, în primul rând, obligația de informare a consumatorului, că este esențial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conținutul dispozițiilor în cauză (par. 50), precum și faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Faptul că, în concret, majorarea dobânzii a fost influențată de conjunctura economico-financiară din domeniul bancar nu înlătură existența caracterului abuziv al clauzei contestate, atât timp cât convenția părților nu conține niciun criteriu în raport de care să se verifice și să se justifice majorarea marjei variabile.

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condițiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul reclamanților.

Dobânda, ca element esențial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituția de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent și obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților este evident, precum și semnificativ, pentru că se referă la unul din costurile contractului.

Nu poate fi reținută apărarea pârâtei întemeiată pe dispozițiile pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, deoarece în baza acestei prevederi legale, chiar dacă ar exista o motivație întemeiată pentru modificarea ratei dobânzii, motivație legată de variația indicilor bancari ori de creșterea costurilor de creditare și în general de evoluții ale pieței financiar-bancare, aceasta nu prezintă relevanță, cât timp respectivele motive nu au fost prevăzute în contract.

Criticile formulate de către recurenta-pârâtă în privința acestor clauze, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite. Cu referire la acest tip de clauze s-a pronunțat în mod constant CJUE în sensul neincluderii în vreuna dintre categoriile vizate de art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE și implicit nici în categoriile menționate în norma de transpunere - art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, a reținut CJUE hotărârea pronunțată în cauza C-472/10, Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt - paragraful 23:

"În conformitate cu articolul 4 alin. (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului."

Dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului arată că variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referința verificabili, menționați în contract.

Caracterul conștient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implica perfectarea sa, având reprezentarea corectă și determinată a consecințelor contractului pe care îl semnează.

Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative si de la regula de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părților întocmai ca și legea, având forța obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că și actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în situația expresă din contract.

Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), "vânzătorul, în cazul de față Banca, trebuie să informeze consumatorii despre prețul final al produsului (creditul acordat) și să ofere toate informațiile și documentele care trebuie să însoțească produsul". Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiția pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului pentru consumator.

Cu alte cuvinte, Banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să-l informeze pe contestator cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, în cel mai rău caz, trebuia să ofere informații exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii. Formula după care se calculează variația dobânzii trebuie calculată în mod expres contract cu precizarea periodicităților/și/sau condițiilor în care intervine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât și în sensul reducerii acesteia. În plus, pct. 3 al lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcție de care se calculează cuantumul dobânzii.

Astfel, nu se poate aprecia că prevederile contractuale privind dobânda, deduse judecății, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în raport de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerința de preț și plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Prin aceste dispoziții legale s-a prevăzut ca obiectul principal al contractului să nu poată face obiectul controlului caracterului abuziv, cu condiția ca prevederile contractuale care reglementează aceste elemente să fie redate într-un limbaj clar, inteligibil.

Așadar, caracterul variabil nedeterminabil al marjei băncii, ca element în stabilirea dobânzii contractuale, relevă caracterul abuziv al clauzei înscrise în 5.1 din contractul de credit acesta nefiind redactat într-un limbaj clar și inteligibil, din perspectiva cerințelor impuse de Legea nr. 193/2000.

Ca atare critica este nefondată.

Se mai critică soluția instanței de apel în ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969 C. civ. și art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda variabilă.

Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative și a regulii de drept civil, potrivit căreia actul juridic se impune părților întocmai ca legea, având forță obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în ipoteza producerii situației.

În privința clauzelor prevăzute la art. 5.1 și art. 5.3 din contract, acestea nu întrunesc exigențele de a fi exprimate într-un limbaj ușor inteligibil și creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, așa cum cer prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Or, modul în care au fost redactate aceste clauze nu îndeplinesc această condiție, caracterul conștient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele pe care le implică perfectarea sa, având reprezentarea corectă și determinată a consecințelor actului juridic pe care îl semnează.

Analizând conținutul clauzei se reține că sintagma "marja băncii" nu a fost explicată, nefiind prevăzut niciun element care ar putea fi considerat drept cauză a acestei schimbări și nici criterii obiective după care această schimbare poate opera, aspecte care probează dezechilibrul semnificat creat între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește argumentele recurentei privind faptul că reclamanta A. avea la momentul încheierii contractului de credit calitatea de angajat al Băncii, în această calitate cunoscând costurile creditului, acestea nu vor fi reținute întrucât cazurile în care o convenție poate fi modificată prin manifestarea de voință unilaterală a uneia dintre părți trebuie să fie clar exprimate, neechivoce, astfel încât consumatorul să aibă posibilitatea de a-și prefigura de la început condițiile în care această modificare ar putea interveni, iar instanța să aibă posibilitatea ca la momentul invocării unei asemenea situații de către partea adversă, să poată aprecia asupra existenței și temeiniciei acestora.

De asemenea, trimiterea recurentei la jurisprudența anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este de natură să demonstreze legalitatea afirmațiilor cu privire la soluția privind nulitatea clauzei referitoare la revizuirea dobânzii.

Prin modalitatea de redactare a clauzei 5.1 și 5.3 din contractul de credit, se creează un dezechilibru major juridic între părțile contractante în defavoarea împrumutatului care nu cunoaște de la început, de la momentul semnării convenției de credit criteriul și modalitatea concretă în care poate avea loc modificarea ratei dobânzii.

Inserarea în contract a unui motiv pentru revizuirea dobânzii implică definirea și descrierea într-o manieră clară și fără echivoc a situațiilor în care poate interveni dar și reprezentarea algoritmului de calcul în temeiul căruia banca poate modifica rata dobânzii.

Prin urmare, această clauză contractuală este abuzivă prin prisma Directivei 93/13 și a Legii nr. 193/2000, așa cum just a apreciat instanța de apel.

Recursul incident declarat de reclamanții A. și B..

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au criticat respingerea cererilor de constatare a caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar, stabilizarea cursului de schimb și denominarea plăților.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți susțin constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, întrucât din cuprinsul contractului de credit reiese că acesta a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni, iar rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care s-a acordat creditul.

În acest context, se susține că în contract nu s-a prevăzut clar și inteligibil mecanismul cursului de schimb și diferențele de valoare pe care consumatorul ar urma să le achite în baza clauzelor de risc valutar și că prin acestea s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractului, fiind astfel încălcată obligația băncii de a-l informa pe consumator, context în care solicită instanței de recurs trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, care să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar și să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/RON la valoarea de la momentul semnării contractului, restituirea sumelor încasate necuvenit și denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive a fost încheiat la data de 31.07.2008, contractul de credit nr. x, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Aserțiunile recurenților în susținerea posibilității denominării în moneda națională a creditului nu pot fi primite față de faptul că, potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare curente și de capital, așa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenți și nerezidenți, în valută și în moneda națională (leu).

Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operațiunile valutare se numără și rambursarea creditelor/a împrumuturilor.

Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare sunt încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții exprimate în valute, putând exista operațiuni valutare între rezidenți și nerezidenți, operațiuni valutare curente, operațiuni valutare de capital și operațiuni valutare între rezidenți.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidență că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Prin acțiunea promovată recurenții au solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, în contextul în care aceștia au beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării acestora, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Criticile recurenților sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Cât privește riscul valutar, acesta ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, dar și în Regulamentul Băncii Naționale a României ne. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Se mai observă că recurenții reiau alegațiile din cuprinsul cererii de apel referitoare la teoria impreviziunii și necesitatea reechilibrării contractului de către instanța judecătorească, cu toate că prin decizia recurată s-a constatat, în mod corect, că cererea de chemare în judecată s-a sprijinit pe considerentul conform căruia clauza care obligă reclamanții să restituie suma împrumutată în valuta în care a fost acordată este clară și inteligibilă și nu presupune dificultăți de înțelegere.

Așadar, în raport cu soluția primei instanțe, în mod legal s-a apreciat de către instanța de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții; soluție confirmată ulterior și prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reține că recurenții au beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt reclamanții care doresc stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamanți reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenților și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurenților de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care le-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenți transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul incident declarat de reclamanți, cât și recursul principal declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 349 A din 28 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 349 A din 28 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2021.