ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 568/2021

Ședința publică din data de 10 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 09.01.2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 3.000.000 RON, cu titlu de daune cauzate prin modul defectuos prin care acesta a administrat societatea în perioada 2010-2013 și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 194 și urm. C. proc. civ., coroborat cu art. 72, art. 73 alin. (1) lit. d) și art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, precum și art. 1536-1540 din C. civ. de la 1864.

Prin sentința nr. 677/09.06.2016, Tribunalul Iași, secția II civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea, precum și cererea pârâtului privind amendarea reclamantei, conform dispozițiilor art. 12 alin. (2) și art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. A obligat reclamanta să plătească suma de 100 RON către S.C. C. S.R.L., pentru traducătorul autorizat D.. Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia nr. 650/24.09.2018, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar E.., a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În motivarea recursului, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a învederat următoarele:

Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 72 și 73, coroborat cu art. 1536-1540 din C. civ. de la 1864, întrucât nu a dat eficiență acestor norme, conform cărora în speță sunt aplicabile regulile referitoare la mandat, apreciind în mod eronat că faptele imputate pârâtului nu pot atrage răspunderea acestuia și că acesta nu se face vinovat de daunele cauzate recurentei prin nerespectarea Hotărârii A.G.E.A nr. 3/23.11.2010.

A arătat recurenta că prin Hotărârea A.G.O.A. nr. 1/24.05.2012 și procesul-verbal nr. x/24.05.2012, asociații au stabilit că pârâtul nu a respectat și nu a îndeplinit atribuțiile și obligațiile stabilite prin Hotărârea A.G.E.A nr. 3/2010, acesta aflându-se și într-un conflict de interese, în sensul că a abuzat de propria calitate de administrator și a favorizat alte societăți pe care le administra.

O altă critică formulată de recurentă vizează interpretarea greșită a dispozițiilor art. 209 și urm., art. 1295 și urm., art. 1.309 și art. 1.784 alin. (3) C. civ.

Potrivit autoarei căii de atac, instanța de apel a apreciat în mod eronat că aceste norme legale nu sunt aplicabile în ceea ce privește analiza răspunderii administratorului.

În acest sens, a susținut că aceste norme legale privesc faptele și actele săvârșite sau încheiate de către intimat după intrarea în vigoare a noului C. civ. și se aplică în mod automat, iar dispozițiile legale incidente din C. civ. de la 1864 privesc actele săvârșite de intimat sub imperiul acestora. Or, instanța de apel a ignorat acest aspect, apreciind în mod nejustificat că dispozițiile noului C. civ. nu sunt aplicabile în speță.

Cea de-a treia critică vizează interpretarea greșită a prevederilor art. 358 C. proc. civ.

În opinia autoarei căii de atac, în condițiile în care intimatul a refuzat să se prezinte la interogatoriul încuviințat de tribunal, instanța putea socoti această împrejurare drept o mărturisire deplină ori cel puțin un început de dovadă în folosul părții care a propus interogatoriul.

A mai arătat recurenta că instanța de apel nu a făcut nicio referire la omisiunea tribunalului de a se pronunța asupra unei probe admise în cauză, respectiv interogatoriul intimatului, și, pe cale de consecință, nu a luat în considerare această probă la rejudecarea fondului, contrar dispozițiilor art. 476 C. proc. civ.

În final, a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate, precum și obligarea intimatului la plata sumei de 103.685,85 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Intimatul nu a formulat întâmpinare.

Prin încheierea din 11.11.2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, instanța supremă reține următoarele:

În mod prioritar, Înalta Curte subliniază că limitele controlului exercitat în recurs sunt determinate numai de criticile de nelegalitate prezentate de recurentă, deoarece calea de atac dedusă judecății are caracter extraordinar și este lipsită de valențe devolutive; ca atare, în măsura în care, pentru a examina o pretinsă greșită aplicare a legii, recurenta solicită reevaluarea materialului probator și a situației de fapt stabilite în baza acestuia, asemenea critici nu vor fi luate în analiză de instanța supremă.

Autoarea căii de atac a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 72 și 73, coroborate cu cele ale art. 1536-1540 din C. civ. de la 1864, întrucât nu a dat eficiență acestor norme, conform cărora în speță sunt aplicabile regulile referitoare la mandat, apreciind în mod eronat că faptele imputate intimatului nu pot atrage răspunderea acestuia și că acesta nu se face vinovat de daunele cauzate recurentei prin nerespectarea Hotărârii A.G.E.A nr. 3/23.11.2010.

Înalta Curte constată însă că, prin criticile formulate, recurenta urmărește, în realitate, să provoace un control de fond, de netemeinicie, atât timp cât analiza de detaliu a deciziei atacate relevă că instanța de apel a analizat faptele imputate pârâtului, reținând, în baza probatoriului administrat, precum și a propriului raționament juridic, că acestea nu pot constitui temei al angajării răspunderii.

Astfel, în fața instanței de apel au fost administrate probe, cu privire la care s-a reținut fie că nu au aptitudinea de a dovedi faptele imputate pârâtului, fie că au fost prezentate trunchiat de reclamantă. În acest context, curtea de apel a făcut referire la probe incorect utilizate și a prezentat o argumentare vastă asupra stării de fapt reținute.

Analiza deciziei atacate și a memoriului de recurs relevă că, în calea extraordinară de atac, autoarea acesteia susține doar un punct de vedere diferit asupra stării de fapt, iar nu o încălcare concretă a legii.

Instanța supremă subliniază că suita textelor de lege prezentate de recurentă nu are relevanță în această etapă procesuală, decât în măsura în care aceasta precizează în ce a constat încălcarea lor în apel.

Astfel, simpla enunțare și citare a unor dispoziții legale nu echivalează cu încălcarea normelor de drept material în apel, atât timp cât recurenta nu demonstrează modul greșit în care acestea au fost aplicate ori interpretate de instanța de prim control judiciar.

O altă critică formulată de recurentă vizează interpretarea greșită a dispozițiilor art. 209 și urm., art. 1295 și urm., art. 1.309 și art. 1.784 alin. (3) C. civ.

Potrivit autoarei căii de atac, instanța de apel nu a avut în vedere că aceste norme legale privesc faptele și actele săvârșite sau încheiate de către intimat după intrarea în vigoare a noului C. civ. și se aplică în mod automat, iar dispozițiile legale incidente din C. civ. de la 1864 privesc actele săvârșite de intimat sub imperiul acestora.

Nici această critică nu este aptă să conducă la casarea deciziei atacate.

Aceasta, întrucât instanța de apel a respins apelul nu pentru că a apreciat că sunt incidente anumite dispoziții legale, în raport cu data săvârșirii pretinselor fapte, ci pentru că a reținut că faptele imputate nu depășesc obligațiile legale ale pârâtului, în calitatea sa de administrator al societății.

Critica vizând faptul că instanța de apel nu a făcut nicio referire cu privire la omisiunea tribunalului de a se pronunța asupra unei probe admise în cauză, respectiv interogatoriul intimatului, și, pe cale de consecință, nu a luat în considerare această probă la rejudecarea fondului, nu poate face obiectul examinării instanței de recurs, a cărei analiză este limitată de partea introductivă a art. 488 C. proc. civ. doar la analiza de nelegalitate a deciziei atacate.

Mai mult, dispozițiile art. 358 C. proc. civ. nu instituie, pentru instanța devolutivă, obligația de a da valență de recunoaștere, neprezentării părții la interogatoriu. Aprecierea greutății probatorii a acestei împrejurări se realizează în întregul context al dovezilor administrate în cauză, iar instanța de apel a apreciat că interogatoriul a vizat elemente de fapt excedentare în raport cu tezele doveditoare considerate, analizând, așadar, toate elementele probatorii ale dosarului.

Astfel, critica este nefondată, în măsura în care instanța de apel a avut în vedere toate probele cauzei, cu privire la interpretarea cărora are o marjă de apreciere în stabilirea stării de fapt.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate invocat nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedește legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

În ceea ce privește solicitarea intimatului de aplicare a unei amenzi judiciare în sarcina recurentei, Înalta Curte reține că sancțiunea prevăzută de art. 187 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. vizează formularea cu rea-credință a unei căi de atac.

Se reține că legea a creat posibilitatea exercitării recursului împotriva deciziilor pronunțate în apel, autoarea căii de atac manifestând folosința, în aceste condiții, a unui drept recunoscut de lege, a cărui exercitare cu rea-credință nu a fost dovedită.

În aceste condiții, instanța supremă va respinge cererea intimatului de aplicare în sarcina recurentei a sancțiunii amenzii judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar E.., împotriva deciziei nr. 650/24.09.2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Respinge ca nefondată cererea intimatei de aplicare în sarcina recurentei-reclamante a sancțiunii amenzii judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 martie 2021.