ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 538/2021

Ședința publică din data de 9 martie 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman la 4 februarie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată Tribunalul Dâmbovița, Casa Județeană de Pensii Dâmbovița și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se dispună:

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, Legea nr. 293/2015, Legea nr. 71/2015, art. 253 alin. (1) - (2), art. 266, art. 270, art. 272 și art. 275 din Codul muncii, art. 208, art. 210, art. 216 din Legea nr. 62/2011, art. 2517, art. 2526, art. 1535 și art. 6 alin. (4) din C. civ., precum și prevederile art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, precum și cele statuate prin Decizia nr. 21/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la posibilitatea solicitării dobânzii penalizatoare pentru un interval de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată; Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casați și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin sentința civilă nr. 235 din 9 iulie 2020, Tribunalul Teleorman, secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Teleorman a reținut că, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamanta A. a solicitat obligarea pârâților la recalcularea indemnizației de încadrare și plata diferențelor salariale pentru perioada în care a avut funcția de judecător la Judecătoria Răcari.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) coroborate cu prevederile art. 266 din Codul muncii, competența de soluționare a cererilor având ca obiect executarea contractelor de muncă aparține instanței de la domiciliul reclamantului.

Invocând Decizia 290/2018 a Curții Constituționale, instanța a apreciat că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) din C. proc. civ. privind competența facultativă întrucât dispozițiile legale sunt aplicabile numai în situația unui judecător în funcție, situație pe care reclamata nu o mai avea la momentul la care a fost sesizată instanța cu prezenta cerere de chemare în judecată, motiv pentru care, a constatat că devin incidente dispozițiile art. 266 din Codul muncii, potrivit cărora competența aparține instanței de la domiciliul reclamantului, în speță Tribunalul Dâmbovița.

Având în vedere aceste dispoziții legale, instanța a apreciat că se impune admiterea excepției de necompetență teritorială, urmând ca, în baza art. 132 din C. proc. civ., să decline competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru aceste motive, Tribunalul Teleorman a declinat competența de soluționare a cauzei către Tribunalul Dâmbovița.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, la 05 octombrie 2020, sub număr de dosar x/2020

Prin sentința civilă nr. 150 din 26 ianuarie 2021, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Casa Județeană de Pensii Dâmbovița, Tribunalul Dâmbovița și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Teleorman. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea unui regulator de competență.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Dâmbovița a statuat că rațiunea dispozițiilor art. 127 C. proc. civ. rezidă în înlăturarea oricărei suspiciuni de soluționare părtinitoare a cauzei prin prisma calității părții.

Totodată, arată că, din modul în care este redactat textul de lege, condițiile care se cer a fi îndeplinite pentru aplicabilitatea lui sunt următoarele: existența unei cauze în curs de soluționare pe rolul unei instanțe, reclamantul sau pârâtul să fie judecător, procuror, asistent judiciar, grefier și să-și desfășoare activitatea profesională la instanța competentă să judece cauza.

Așadar, față de prevederile art. 54 C. proc. civ. coroborat cu art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., care prevede drept caz de incompatibilitate a judecătorului (aplicabil și procurorilor) situația în care "există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa", art. 127 C. proc. civ. instituie o prezumție legală de lipsă de aparență a imparțialității peste care nu se poate trece prin actul de voință al reclamantului.

Astfel, norma de competență este de ordine publică, de strictă interpretare și limitată aplicare (excepția de necompetență poate fi invocată și din oficiu de către instanță până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe), iar nu de ordine privată (cu precizarea faptului că doar alegerea instanței este facultativă).

Pe de altă parte, instanța de conflict arată că alin. (1) al art. 127 C. proc. civ. folosește imperativul "va sesiza", în timp ce alin. (2) al aceluiași articol arată că "poate sesiza", de unde rezultă o obligație a reclamantului în prima ipoteză și o facultate a acestuia în cea de-a doua (putându-se prevala sau nu de acest beneficiu legal). În altă ordine de idei, arată că, fiind o normă de strictă interpretare, prescripțiile acesteia se aplică numai magistraților (judecători și procurori), grefierilor și asistenților judiciari, nu și altor categorii de personal din cadrul instanțelor și parchetelor.

Evocând considerentele deciziei nr. 290/26.04.2018 prin care Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. sunt constituționale în măsura în care privesc și instanța de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă, instanța de conflict a reținut că, în speța de față, Tribunalul Dâmbovița are calitatea de pârât, astfel încât sunt incidente dispozițiile deciziei citate anterior.

Față de aceste argumente, Tribunalul Dâmbovița a constatat că nu este competent să soluționeze cauza, motiv pentru care a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea unui regulator de competență.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 17 februarie 2021, sub același număr de dosar, x/2020

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Teleorman și Tribunalul Dâmbovița - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că, în prezenta cauză, este aplicabil C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Acțiunea are ca obiect obligarea pârâtului Tribunalul Dâmbovița la recalcularea indemnizației de încadrare și plata diferențelor salariale pentru perioada în care reclamanta a avut funcția de judecător la Judecătoria Răcari, precum și obligarea pârâtei Casa Județeană de Pensii Dâmbovița la emiterea unei noi decizii de pensionare și recalcularea pensiei de serviciu care i s-ar fi cuvenit de la 01.02.2017 și în continuare, până la plata efectivă a noii pensii de serviciu în cuantum actualizat față de noua indemnizație de încadrare care va rezulta din adeverința emisă de Tribunalul Dâmbovița.

Așadar, reclamanta a învestit instanța cu o acțiune întemeiată pe obligația de a face, având ca obiect drepturi salariale.

Potrivit art. 127 alin. (2) C. proc. civ., "în cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii".

Totodată, conform art. 127 alin. (2)

1

C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 310/2018 "dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz".

Având în vedere că modificarea legislativă a art. 127 C. proc. civ. a survenit în urma pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 290/2018 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., se cuvine amintit faptul că, prin considerentul 47 al deciziei Curții Constituționale mai sus amintite, Curtea a reținut că, prin aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. doar ipotezei judecătorului care are calitatea de pârât, și nu și la ipoteza la care instanța de judecată ar avea această calitate, dispozițiile legale nu își ating scopul pentru care au fost reglementate. Totodată, Curtea a statuat că legea ar trebui să acorde dreptul de opțiune părții reclamante, cu atât mai mult cu cât parte pârâtă este chiar instanța de judecată.

Pornind de la aceste considerente, instanța supremă reține că reclamanta a activat în calitate de judecător în cadrul Judecătoriei Răcari județul Dâmbovița, iar pârâtul chemat în judecată este Tribunalul Dâmbovița, instanță care, de altfel, ar fi fost competentă să soluționeze acțiunea formulată de reclamantă.

Având în vedere că dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) C. proc. civ. sunt aplicabile și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau pârât, după caz, rezultă că, atunci când instanța competentă, potrivit legii, are calitatea de parte în proces, devine incident unul dintre cazurile de competență teritorială facultativă.

Astfel, în speță, calitatea de pârât al Tribunalului Dâmbovița atrage aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., reclamanta putând sesiza una din instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia din curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Astfel, în considerarea dispozițiilor alin. (2) al art. 127 C. proc. civ., raportat la alin. (2)

1

al aceluiași articol, calitatea de pârât a Tribunalului Dâmbovița exclude competența de soluționare a cauzei de către această instanță.

Prin urmare, competența de soluționare a cauzei revine uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi competentă, potrivit legii.

De vreme ce Curtea de Apel București, în circumscripția căreia se află Tribunalul Teleorman, este una dintre curțile de apel aflate în vecinătatea Curții de Apel Ploiești, în circumscripția căreia se află Tribunalul Dâmbovița, rezultă că Tribunalul Teleorman este competent teritorial să soluționeze cauza dedusă judecății.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (2) și (2)

1

, raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 martie 2021.