ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 430/2021

Ședința publică din data de 23 februarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 10.03.2014, sub nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 125.000 Euro, echivalentul a 557.000 RON la cursul din data de 04.02.2014, reprezentând contravaloarea daunelor conform contractului de asigurare, obligarea pârâtei la plata prejudiciului cauzat prin neacordarea contravalorii acestora, cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate art. 2199, art. 2208 și art. 2214 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 3986/27.06.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. care a fost obligată să plătească reclamantei suma de 326.927,49 RON cu titlu de contravaloare daune, precum și prejudiciul produs prin neachitarea acestei sume, respectiv suma de 643.673,45 RON. Prin aceeași sentință, pârâta a fost obligată la plata sumei de 6.560 RON către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Tribunalul a reținut că, prin adresa din 11 iunie 2013, s-a comunicat către brokerul de asigurări că s-a aprobat nota referitoare la plata ex gratia a dosarelor de daune înregistrate de reclamantă la pârâtă iar din cuprinsul documentației depuse la dosar de către pârâtă rezultă că la data de 30.05.2013 aceasta a aprobat nota de plată ex gratia pentru valoarea de 500.000 RON.

Conform adresei înregistrate la pârâtă, sub nr. x/22.07.2013 și anexa nr. 1 la aceasta, reclamanta a acceptat oferta fermă a pârâtei de primire a sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea totală a despăgubirilor ce i se cuvin ca urmare a producerii evenimentului asigurat.

Față de întâlnirea ofertei pârâtei cu acceptarea de către reclamantă a valorii de despăgubire de 500.000 RON, prima instanță a reținut că pârâta nu mai poate invoca niciun motiv pentru neplata acestei despăgubiri, ci neachitarea acestei sume o obligă să suporte și pierderile pe care le-a cauzat din neplata la termen a despăgubirilor, respectiv profitul nerealizat în valoare de 643.373,45 RON.

Prima instanță a reținut incidența în cauză a art. 1196 alin. (1) C. civ. în sensul că necontestarea sumei prin corespondența inițială a părților, echivalează cu ceea ce textul legal indică prin formularea "orice act sau fapt al destinatarului" prin care s-a indicat "neîndoielnic", prin necontestare, acordul cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată. În cauză nu sunt aplicabile nici prevederile art. 1197 referitoare la situațiile privind acceptarea necorespunzătoare a ofertei, sau prevederile art. 1198 sau următoarele C. civ., privind acceptarea tardivă a ofertei aceasta ajungând, procedural la destinatar conform art. 1200 C. civ.

În consecință, a fost admisă acțiunea reclamantei și a fost obligată pârâta la acoperirea daunelor, în conformitate cu contractul părților și în baza expertizei efectuate, în cuantum de 326.927,49 RON.

În ceea ce privește beneficiul nerealizat, solicitat de reclamantă, s-a constatat că prin contract părțile au consemnat obligația asigurătorului de a plăti despăgubirea într-un termen de cel mult 10 zile lucrătoare de la data la care asiguratul a furnizat documentele necesare asiguratorului pentru determinarea cauzelor producerii evenimentului și a consumului acestuia, conform art. 56 din contract.

Tribunalul a reținut că sunt îndeplinite în cauză prevederile art. 1533 C. civ. care statuează asupra previzibilității prejudiciului ca și cele ale art. 1532 C. civ., prin contractul amintit fiind asigurată și pierderea profitului ca urmare a întreruperii activității. Ca urmare, a fost admisă acțiunea și privitor la prejudiciul produs prin neachitarea daunei, în cuantum de 643.673,45 RON, conform expertizei contabile și aplicarea art. 453 C. proc. civ. privitor la expertiza contabilă, în cuantum de 6.560 RON, suportată în totalitate de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâta B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 2098A din 25 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3986 din 27.06.2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. A fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A., împotriva aceleiași sentințe și, în consecință, a fost schimbată sentința atacată în sensul că, a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată. A fost obligată reclamanta A. S.R.L. să plătească apelantei B. S.A. suma de 15.415,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru apel, onorariu avocat apel și onorariu expert.

Instanța de apel a reținut că nu s-a realizat acordul de voință între cele două părți cu privire la plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de despăgubire de către asigurător către asiguratul său și că nu sunt incidente dispozițiile art. 1270 C. civ. privind forța obligatorie a convenției părților, deoarece oferta a fost supusă unor condiții care nu s-au îndeplinit, astfel cum rezultă din corespondența electronică a părților.

În raport cu constatările expertizelor efectuate în cauză, instanța de apel a reținut că refuzul asigurătorului de a plăti despăgubirea este justificat de prevederile art. 2203 C. civ., de prevederile art. 37 și art. 63 din condițiile la convenția de asigurare, de lipsa avizului de securitate la incendiu deși acesta era obligatoriu în raport de situația de fapt și de normele în vigoare, în condițiile în care asiguratul a confirmat că deține avizul de incendiu la momentul încheierii poliței de asigurare.

Solicitarea reclamantei de a pretinde plata despăgubirii în temeiul contractului de asigurare este nefondată deoarece nu sunt îndeplinite condițiile legale și contractuale pentru acordarea despăgubirii. Omisiunea asiguratului de a aduce la cunoștința asigurătorului la momentul semnării contractului că nu deține avizul de securitate la incendiu pentru bunul asigurat, deși acesta era obligatoriu potrivit actelor normative în vigoare constituie un motiv temeinic justificat pentru respingerea cererii de plată a daunei produse în urma incendiului din 07.02.2013.

Reținând netemeinicia primului capăt de cerere având ca obiect plata despăgubirii pentru riscul asigurat, a rezultat că este nefondat și cel de al doilea capăt de cerere cu caracter accesoriu având ca obiect plata beneficiului nerealizat ca urmare a neacordării despăgubirii în termenul de 10 zile de la data avizării riscului asigurat, în conformitate cu clauzele poliței de asigurare și cu prevederile Legii nr. 136/95.

Nu sunt incidente prevederile art. 1531 alin. (2) C. civ. care reglementează condițiile acordării beneficiului nerealizat, reținute de instanța de fond ca temei pentru acordarea acestuia.

Clauzele contractuale de excludere a răspunderii asigurătorului se coroborează cu dispozițiile art. 1533 C. civ. potrivit cărora, debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contratului, afară de cazul în care neexecutarea este intenționată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar și în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecința directă și necesară a neexecutării obligației. În mod evident beneficiul nerealizat pretins de reclamantă nu reprezintă un prejudiciu previzibil în situația unui contract de asigurare care se referă doar la riscurile asigurate.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs la 28 februarie 2019 reclamanta S.C. A. S.R.L. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată, aceleiași instanțe.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se susține încălcarea dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului și art. 9 C. proc. civ. care reglementează principiul disponibilității. În acest sens se arată că, prin cererea de apel formulată, pârâta a criticat doar faptul că propunerea de plată ex gratia nu produce efectele unei oferte de despăgubire deoarece aceasta reprezintă o favoare. Cu toate acestea, instanța de apel a extins analiza și asupra unor aspecte reținute de prima instanță în legătură cu procedura de ofertare și acceptare a plății, care nu a fost contestată, și a stabilit greșit că nu a avut loc acordul de voință al părților.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se susține aplicarea greșită a art. 1188 C. civ., deoarece instanța de apel a reținut că nu a avut loc o întâlnire a acordului de voință privind oferta de despăgubire. Astfel, arată recurenta, deși plata ex gratia reprezintă o facultate a asigurătorului, odată transmisă, aceasta are natura juridică a unei oferte în sensul art. 1188 C. civ., nefiind condiționată, cum greșit s-a reținut prin decizia atacată. Întrucât oferta de despăgubire a fost acceptată, devin incidente dispozițiile art. 1196 alin. (1) și art. 1200 alin. (1) C. civ.

Recurenta susține că este eronată reținerea instanței de apel că oferta de despăgubire are regimul juridic al donației având în vedere că scopul ofertei este acela de a evita pierderi mai mari de către societatea de asigurare, fiind aplicate greșit dispozițiile art. 1014, art. 1196 și 2200 C. civ.

Printr-o altă critică se arată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 37 din condițiile la contractul de asigurare încheiat de părțile litigante, fără a le corobora cu prevederile art. 40 din contract. Recurenta învederează că potrivit acestor prevederi, în cazul în care s-ar aprecia că nu și-a îndeplinit obligațiile invocate de asigurător, respectiv ar fi făcut declarații inexacte privind existența avizelor, acesta ar avea dreptul să refuze plata despăgubirii numai în situația în care, ca urmare a neonorării obligațiilor de către recurentă, nu s-a putut determina cauza producerii evenimentului asigurat și nici întinderea pagubei. Această condiție nu e îndeplinită, deoarece cauza producerii evenimentului asigurat a fost determinată atât de către expertul desemnat cât și de către expertul parte al pârâtei, aceasta necontestând valoarea prejudiciului.

Instanța de apel a reținut culpa recurentei, contrar concluziilor expertizei administrate în cauză din care a reieșit că incendiul nu este rezultatul culpei acesteia. Aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor contractuale a fost generată și de examinarea incorectă a argumentelor și probelor aflate la dosar, fiind încălcat astfel dreptul la un proces echitabil.

Recurenta susține că au fost aplicate greșit și prevederile art. 63 din condițiile de asigurare întrucât nu s-a făcut dovada că, în condițiile în care s-ar fi declarat eronat existența avizului pentru bunul în discuție, contractul nu s-ar fi încheiat.

În ceea ce privește beneficiul nerealizat, au fost aplicate greșit prevederile art. 12 lit. n) și s) din Condițiile de asigurare aferente Convenției de asigurare, acestea stabilind că nu se acordă despăgubiri pentru pagubele indirecte sau pentru pagubele rezultate din întreruperea folosirii bunurilor asigurate ori din întreruperea activității, chiar ca urmare a unor riscuri cuprinse în asigurare. Instanța de apel a considerat că valoarea beneficiului nerealizat ar reprezenta o despăgubire aferentă contractului de asigurare, adică a riscului asigurat, desi beneficiul nerealizat, în sensul de pierdere suferită de recurentă ca urmare a întreruperii activității, nu intră în noțiunea de indemnizație de asigurare și are ca izvor legea, respectiv art. 1531-1533 C. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile tardivității și nulității recursului iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., recurenta depunând puncte de vedere prin care arată că este de acord cu concluziile raportorului.

Prin încheierea din 13 octombrie 2020 au fost respinse excepțiile tardivității și nulității recursului și a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

Motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ..și art. 9 C. proc. civ. care reglementează principiul disponibilității, întrucât instanța de apel a extins analiza și asupra unor aspecte reținute de prima instanță în legătură cu procedura de ofertare și acceptare a plății, care nu au fost contestate, și a stabilind greșit, peste limitele devoluțiunii că nu a avut loc acordul de voință al părților cu privire la oferta de despăgubire.

Dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevăd faptul că instanța de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, această reglementare dând expresie principiului tantum devolutum quantum appellatum, adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat.

În cauză au declarat apel atât reclamanta cât și pârâta, prin urmare devoluțiunea a operat cu privire la întreaga cerere de chemare în judecată, însă din perspectiva intereselor contrare ale părților, respectiv ale criticilor formulate prin apel și apărările intimatei.

Astfel, prima instanță, în motivarea soluției de admitere a acțiunii, a reținut că, în ceea ce privește oferta de despăgubire de 500.000 RON, a avut loc întâlnirea ofertei pârâtei cu acceptarea de către reclamantă a acestei valori de despăgubire iar, prin apelul formulat de pârâtă, s-a susținut greșita interpretare a probelor și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1196 C. civ. și art. 1270 C. civ. în sensul admiterii de către prima instanță a întrunirii acordului de voință al părților cu privire la cuantumul despăgubirii de 500.000 RON.

Or, instanța de apel a analizat această critică și a reținut-o ca întemeiată cu argumentarea că acordul de voință al părților nu s-a realizat întrucât din corespondența părților rezultă că nu au fost îndeplinite cerințele atașate ofertei.

Așadar, existența acordului de voință al părților cu privire la oferta de despăgubire a făcut obiectul analizei primei instanțe iar în apel această chestiune a fost supusă controlului judiciar prin cererea de apel a pârâtei.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a depășit efectul devolutiv al apelului prin argumentele de fapt și de drept reținute referitor la inexistența acordului de voință privind oferta de despăgubire, hotărârea respectând cadrul prevăzut de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin urmare această critică va fi înlăturată.

Recurenta a invocat și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care a susținut aplicarea greșită a art. 1188 C. civ. arătând că, deși plata ex gratia reprezintă o facultate a asigurătorului, odată transmisă, aceasta are natura juridică a unei oferte în sensul art. 1188 C. civ., nefiind condiționată, cum greșit s-a reținut prin decizia atacată.

Conform acestui text de lege, o propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conține suficiente elemente pentru formarea contractului și exprimă intenția ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar.

Din situația de fapt stabilită în urma probelor administrate, respectiv corespondența părților, instanța de apel a constatat existența unor condiții de a căror îndeplinire depindea formarea acordului de voință privind oferta de despăgubire, condiții care nu au fost îndeplinite în cauză.

În consecință, reținând elemente condiționale în realizarea acordului de voințe, instanța de apel nu a aplicat greșit dispozițiile art. 1188 C. civ. ci a avut în vedere voința părților care au înțeles să prevadă condiții suplimentare de îndeplinit, față de cele prevăzute de lege.

Considerentele deciziei recurate privind asimilarea ofertei de despăgubire cu regimul juridic al donației nu au caracter decizoriu în raport cu chestiunea de fond care vizează neîndeplinirea cerințelor pentru realizarea acordului de voință privitor la oferta de despăgubire, prin urmare nu au avut rol determinant în pronunțarea soluției, astfel că și această critică va fi înlăturată.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. conform căruia, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile sau dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, criticile recurentei privind aplicarea greșită a prevederilor contractuale respectiv a art. 63, art. 12 lit. n) și s) din Condițiile de asigurare nu intră sub incidența motivului de nelegalitate invocat întrucât nu vizează încălcarea unor norme de drept material.

Criticile care se referă la administrarea și interpretarea probelor cu expertiză în privința stabilirii culpei recurentei în producerea cazului asigurat, nu reprezintă critici de nelegalitate, ci de netemeinicie a hotărârii atacate, acestea fiind contrare dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Sunt nefondate și criticile referitoare la neacordarea beneficiul nerealizat deoarece, chiar dacă are ca izvor legea, respectiv art. 1531-1533 C. civ., acesta nu poate fi acordat în lipsa îndeplinirii condițiilor privind producerea cazului asigurat. Or, în cauză s-a reținut că acțiunea reclamantei de a pretinde plata despăgubirii în temeiul contractului de asigurare este nefondată deoarece nu sunt îndeplinite condițiile legale și contractuale pentru acordarea acesteia.

În aceste condiții, în mod corect a reținut instanța de apel că solicitarea acordării beneficiului nerealizat este nefondată întrucât reprezintă o despăgubire aferentă contractului de asigurare, adică a riscului asigurat, așadar are caracter accesoriu față de creanța principală, respectiv indemnizația de asigurare, regula accesorium sequitur principale fiind aplicabilă.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2098A din 25 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2098A din 25 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2021.