ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 366/2021

Ședința publică din data de 17 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința nr. 186/2017 din 7 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.. S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse de art. 1.2, 5.1 și 5.4, cuprinse în contractul de credit nr. x/25.06.2007 (așa cum sunt prevăzute de forma inițială a contractului de credit), în partea referitoare la marja variabilă a formulei de calcul a dobânzii. S-au respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere formulate de reclamanți, respectiv cele privind constatarea nulității absolute a contractului de credit nr. x/25.06.2007 și a actului adițional nr. x, pentru încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/01.04.2005 al BNR; stabilizarea obiectului material al contractului la cursul de schimb CHF-RON de la data semnării contractului; constatarea caracterului abuziv al dispozițiilor referitoare la dobândă din actul adițional nr. x/06.08.2009; constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută de art. 9.8 din contractul de credit cu privire la renunțarea la beneficiul de discuțiune, diviziune și orice alte opoziții. În temeiul art. 451 C. proc. civ. a fost obligată pârâta C. S.A. să achite cu titlu cheltuieli de judecată, următoarele sume: reclamantului B. suma de 100 RON cu titlu onorariu avocat (parțial chitanța x/26.01.2017); reclamantei A. suma de 1 000 RON cu titlu parțial onorariu expert; a fost obligată reclamanta A. să achite în contul expertului D. suma de 7420 RON cu titlu diferență onorariu expert.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. și pârâta C. S.A. au formulat cereri de apel, care, prin decizia nr. 63/2018 din 29 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, au fost respinse ca nefondate.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 63/2018 din 29 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În motivarea recursului, susține, în esență, că pe baza principiului reciprocității, egalității părților, un credit se rambursează în moneda în care a fost executat, obligația recurentei fiind aceea de a restitui suma în RON, cu dobânda contractată, astfel cum a fost cenzurată de instanța de fond.

În opinia recurentei, instanța de fond a neglijat teoria riscului atunci când a respins în parte acțiunea.

Or, riscul contractului trebuie repartizat ambelor părți, în mod egal, atât la data încheierii acestuia, cât și pe parcursul executării sale, cât și la momentul apariției situațiilor neprevăzute.

Precizează faptul că, până în prezent a achitat din creditul inițial de 152.000 CHF, aproximativ 315.000 RON, calculat la cursul inițial, de 1,9234 RON/1 CHF.

Creșterea accelerată a valorii CHF față de moneda națională, cu implicații negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor, au determinat o schimbare a condițiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului și, în consecință, incumbă în sarcina recurentei obligații vădit disproporționale față de cele în considerarea cărora și-a exprimat voința de a se angaja juridic.

Întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului și, pe cale de consecință, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele pe care părțile au înțeles să le stabilească, consideră că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care, odată cu intrarea în vigoare a Noului C. civ., beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativă a soluțiilor conturate în practică.

Solicită, totodată admiterea obiecțiunilor la raportul de expertiză, obiecțiuni care, apreciază recurenta, au fost respinse de instanțele anterioare, în mod netemeinic.

Intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea excepției inadmisibilității și respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 decembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 15 februarie 2019, a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 5 aprilie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea din 5 aprilie 2019, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 63/2018 din 29 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 21 octombrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și reluarea judecății, fiind acordat termen pentru 17 februarie 2021.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care succed.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a reținut cu justețe că, în speță, analiza riscului valutar la care ar fi expus consumatorul în cazul unor împrumuturi în alte monede decât cea națională nu este susceptibilă de a fi soluționată pe calea acțiunii întemeiate pe Legea nr. 193/2000 având în vedere că riscul ratei de schimb valutar este suportat de către consumator nu în temeiul unei pretinse clauze abuzive din contractul de credit, ci este consecința aplicării principiului nominalismului consacrat de lege.

Suplimentar, în mod corect instanța de prim control judiciar a făcut referire și la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului Comunităților Europene.

Sub acest aspect, Înalta Curte apreciază ca fiind esențial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurentă, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

Este de necontestat că, în speță, clauza privind riscul valutar reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeași valoare așadar, indiferent de evoluția cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Conform textului legal menționat:

"debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților. Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă s-a obligat în mod expres prin convenția încheiată să restituie creditul în moneda în care i-a fost acordat, respectiv în CHF.

Astfel, prin contractul de credit încheiat, consimțind la contractarea unui credit în valută și asumându-și obligația de plată a ratelor în aceeași valută, reclamanții și-au asumat în mod liber și conștient riscul valutar.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situație, ambele părți asumându-și riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Pretinzându-se eliminarea riscului valutar, prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. din 1864.

Prin urmare, nu s-ar putea aplica teoria impreviziunii în modalitatea solicitată de recurenta-reclamantă, respectiv stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

De altfel, aducerea în discuție a unei impreviziuni contractuale, pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, și că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, se constată și inexistența oricăror critici concrete în recursul de față.

Înalta Curte subliniază că recurenta-reclamantă nu a învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancționate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestațiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluții de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON de la momentul acordării creditului, astfel cum a solicitat recurenta-reclamantă. Altfel spus, cererea reclamantei, de înghețare a cursului de schimb Leu/Chf la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituția juridică a impreviziunii.

În altă ordine de idei, împrejurările invocate de recurenta-reclamantă, prin ele însele, nu conduc la concluzia că revizuirea efectelor contractului corespunde voinței părților. Dimpotrivă, astfel cum s-a arătat, prin dispozițiile din contractul de credit dedus judecății s-a stipulat obligația pentru împrumutați de a restitui sumele datorate în valuta prevăzută în graficul de rambursare, respectiv CHF. Prin urmare, părțile nu au convenit revizuirea efectelor contractului în funcție de modalitatea de variație a cursului valutar, ci au făcut chiar o aplicare a principiului nominalismului monetar.

Nu în ultimul rând, este de amintit că instanța de apel, în cadrul caracterului devolutiv al apelului, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului (solicită admiterea obiecțiunilor la raportul de expertiză).

Prin urmare, în condițiile în care restabilirea situației de fapt și interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenței instanței de recurs, se impune respingerea criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurentă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. împotriva deciziei nr. 63/2018 din 29 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. împotriva deciziei nr. 63/2018 din 29 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2021.