ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 357/2021

Ședința publică din data de 17 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 24 iunie 2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată la pct. 4.1-4.2 ale Condițiilor generale ale convenției de credit nr. x/15.10.2008 raportat la art. 6 din condițiile speciale, să se dispună stabilizarea cursului de schimb la valoarea de la data încheierii convenției, să se dispună denominarea în moneda națională a plăților, să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate cu titlu de diferență de curs valutar precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, să se constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 3 lit. a)-e) din Condițiile generale ale convenției în ceea ce privește dobânda revizuibilă, să se dispună stabilizarea formulei de calcul a dobânzii în sensul că aceasta să fie calculată în procent fix de 3,99% pe an de la data de 15.11.2008 până la data încetării relațiilor contractuale, să se constate caracterul abuziv al clauzei privind instituirea garanției reale imobiliare de rang II constituită asupra imobilului din Reghin, str. x, jud. Mureș.

Prin sentința civilă nr. 1791 din 11 mai 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 2298 din 19 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2298 din 19 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și în rejudecare, admiterea apelului declarat împotriva sentinței primei instanțe.

În argumentarea recursului, reclamanții au susținut, în esență, că instanța de apel nu a analizat în concret cerințele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv, criteriul dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credințe și al lipsei de transparență.

Au mai arătat recurenții-reclamanți că instanța de control a verificat caracterul abuziv al clauzelor în discuție doar sub un singur aspect și anume acela al excluderii prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Astfel, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis.

Sub acest aspect, recurenții au susținut că instanța nu a interpretat în litera legii principiul nominalismului monetar oferind o interpretare plasată în afara sferei pe care a avut-o în vedere legiuitorul la redactarea prevederilor legale invocate.

Caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar este fără echivoc, în acest sens pronunțându-se și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 62/2017.

În opinia recurenților, instanța avea obligația de a verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noțiunilor de "obiect principal al contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

S-a mai susținut în ceea ce privește riscul valutar că trebuie să se stabilească dacă o atare clauză a fost cu adevărat negociată, dacă are caracter clar și inteligibil prin raportare la dispozițiile legii speciale și numai în măsura îndeplinirii condițiilor clarității și inteligibilității imunitatea la revizuirea judiciară a caracterului său abuziv este asigurată pentru că doar în aceste circumstanțe se poate aprecia că o clauză de risc valutar face parte din obiectul principal al contractului.

Astfel, asumarea de către consumator a riscului pentru variațiile de curs ale monedei de plată trebuie să fie expresă și conștientă, să aibă la bază simulări exprimate în limite matematice de profesionist așa încât consumatorul să aibă capacitatea de estimare a riscului de credit indus de variațiile non liniare ale cursului de schimb valutar, iar variațiile cursului previzionat să fie corelate cu gradul de îndatorare permis, îndatorare care să-și păstreze proporția agreată de părți pe parcursul derulării contractului în conformitate cu predicțiile avute în vedere.

O clauză cum este cea în discuție, care nu are ca premise evaluarea impactului posibil al riscului valutar, are caracter abuziv nefiind validă și se impune a fi înlăturată din contract, întrucât prin natura sa este o sursă a dezechilibrului.

Instanța, apreciază recurenții, avea sarcina de a verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noțiunilor de "obiect principal al contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat la paragraful 37 din Decizia dată în speța Andriciuc că:

"în speță, mai multe elemente din dosarul pus la dispoziția Curții tind să indice că o clauză, precum cea în discuție în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină intre un profesionist și un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeași monedă, intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

În raport cu cele expuse, au solicitat să se constate ca fiind întrunite cumulativ condițiile implementate de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenții acționând de pe o poziție inegală, în raport cu operatorul financiar-bancar, contractul de credit încheiat fiind unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, consumatorul neavând posibilitatea de a negocia nici o clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă de către bancă, motiv pentru care, instanța națională poate să aprecieze asupra caracterului abuziv al clauzelor stipulate din contractul perfectat.

De asemenea, făcând aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, urmare constatării caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contract, cu privire la care au solicitat constatarea caracterului abuziv, solicită a se dispune derularea în continuare a contractului cu excluderea efectelor produse de reglementarea abuzivă.

Intimata-pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 19 octombrie 2018 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 iunie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. a fost acordat termen la 17 ianuarie 2020 pentru soluționarea acestuia.

Prin încheierea din 2 iulie 2019, a fost preschimbat din oficiu termenul de judecată stabilit pentru 17 ianuarie 2020 la data de 6 decembrie 2019.

La termenul din 6 decembrie 2019, având în vedere că părțile nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă și că, deși legal citate, nu s-au înfățișat la strigarea pricinii, în conformitate cu dispozițiile art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte a suspendat judecata recursului.

Recurenții au formulat cerere de repunere pe rol, iar la termenul din 3 aprilie 2020, având în vedere dispozițiile art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020, s-a constatat suspendarea judecății de plin drept.

Având în vedere încetarea împrejurării care a condus la suspendarea de plin drept a pricinii, la termenul din 16 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus repunerea cauzei pe rol și reluarea judecății.

Prin încheierea de la acea dată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 17 februarie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurenții-reclamanți.

Este esențial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

S-a reținut cu justețe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurenți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință etc.

Nu în ultimul rând, instanța constată că recurenții nu au învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurenți, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2298 din 19 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2298 din 19 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2021.