ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 315/2021

Ședința publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 21.01.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtelor B. S.R.L. și C. S.R.L., la plata: debitului în cuantum de 576,797.25 RON; suma constând în actualizarea debitului de 576,797.25 RON cu rata inflației de la data punerii în întârziere 25.09.2014 și până la data plății efective; daunelor interese constând în dobânda legală aferentă debitului de 576,797.25 RON de la data punerii în întârziere 25.09.2014 și până la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii

Prin cererea modificatoare depusă la data de 10.04.2016, în dosarul tribunalului, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a S.C. D. S.A. Constanta și a lui E. solicitând obligarea acestora în solidar la plata despăgubirilor în măsura în care, pe baza probelor, se va stabili că scufundarea barjei 1045 s-a datorat culpei comandantului împingătorului Bordușani 1, E., prepusul S.C. D. S.A. Constanta.

La solicitarea tribunalului, la data de 01 martie 2017 reclamanta a depus la dosarul cauzei precizare a acțiunii prin care a precizat cauza juridică pe care își întemeiază pretențiile în raport de fiecare pârât, astfel: B. - art. 1349 coroborat cu art. 1357 - răspundere pentru fapta proprie; C. - art. 1373 C. civ. - răspunderea comitentului pentru fapta prepusului; S.C. D. S.A. Constanta,- art. 1373 C. civ. - răspunderea comitentului pentru fapta prepusului; E. - art. 72 și art. 74 O.G. n.42/1997 coroborat cu art. 1349 C. civ. - răspundere pentru fapta proprie.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin sentința civilă nr. 3598 din 28.11.2018 a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. D. S.A. Constanta; a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată; a admis în parte cererea pârâtei S.C. D. S.A. Constanța de acordare a cheltuielilor de judecată și a obligat reclamanta la plata acestora în cuantum de 6.240,95 RON și a luat act că pârâții B. S.R.L. și E. au declarat că își rezervă dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe reclamanta A. S.A. a declarat apel, ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin încheierea din data de 21 octombrie 2019, instanța de apel a amânat soluționarea cauzei pentru a da posibilitatea părților să depună la dosarul cauzei concluzii scrise.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 1915A din 11 noiembrie 2019 a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A., împotriva sentinței civile nr. 3598 din data de 28.11.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și a obligat apelanta la plata sumei de 7.000 RON cheltuieli de judecată către S.C. D. S.A. Constanta și la plata sumei de 2000 RON, cheltuieli de judecată către E..

Împotriva încheierii din data de 21 octombrie 2019 și a deciziei civile nr. 1915A din 11 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs invocate, după o prezentare detaliată a situației de fapt și a parcursului judiciar al cauzei, recurenta-reclamantă din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut, în esență, că instanța de apel a refuzat să analizeze chestiunea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana intimaților argumentând că acest aspect a intrat în puterea de lucru judecat, pe motiv că nu ar fi fost criticat prin apel, în cauză fiind încălcate prevederile art. 477 alin. (1) și (2) C. proc. civ. raportat la art. 9 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susține că centrarea criticii din apel asupra greșitei rețineri a cazului fortuit nu poate să excludă întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, ci din contră o consacră ca o premisă a criticii, concluzionând că decizia a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 9, art. 13, art. 249 și art. 477 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Totodată, recurenta-reclamantă consideră că instanța a înlăturat anumite critici pe argumentul modificării cauzei, încălcând prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că acțiunea a fost fundamentată pe răspunderea civilă delictuală atât pentru fapta proprie cât și a comitentului pentru fapta prepusului.

În opinia recurentei-reclamante instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 22 C. proc. civ. imputând apelantei faptul că ar fi invocat în calea de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe, iar instanța de apel a săvârșit aceeași eroare de judecată refuzând administrarea oricăror probe în apel, fiind încălcate prevederile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 476 alin. (1) C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că în ceea ce privește condiția imprevizibilității suntem în prezența unui simplu exercițiu cantitativ, iar nu a unui răspuns la vreuna din criticile ridicate prin apel, în timp ce în ceea ce privește condiția inevitabilității motivarea este goală de conținut, fiind imposibil de decelat prin raportare la ce acțiuni/împrejurări a fost reținut comportamentul prudent și diligent.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel a validat incidența cazului fortuit ca efect a cel puțin trei grave erori de interpretare a prevederilor art. 1531 alin. (3) C. proc. civ. ajungând practic la conturarea unei instituții noi, bizare, în dezacord cu mecanismul său de funcționare recunoscut de doctrina și practica domeniului.

După redarea dispozițiilor art. 1531 alin. (3) C. proc. civ. și a unor opinii privind aplicarea menționatelor dispoziții, recurenta-reclamantă apreciază că instanța își fundamentează întreaga motivare pe o premisă greșită, contrară logicii instituției plecând de la premisa existenței cazului fortuit pe care reclamanta ar fi ținută să o infirme.

Contrar interpretării viciate a instanței de apel, susține recurenta-reclamantă, revenea intimaților pârâți sarcina dovedirii mai presus de orice dubiu a intervenției evenimentului exterior imprevizibil și inevitabil de natură să înlăture vinovăția acestora, iar nu reclamantei.

Recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel a interpretat în mod greșit condițiile survenirii cazului fortuit, apreciind că acesta poate avea efect exonerator și atunci când debitorul a fost anunțat, putând să ia măsurile de prevedere/precauție necesare.

Recurenta-reclamantă susține că din cuprinsul motivării lipsește deopotrivă un examen al comportamentului persoanelor responsabile prin raportare la circumstanțele reale în care a fost săvârșită fapta, pentru a verifica condiția inevitabilității.

În opinia recurentei-reclamante instanța de apel a încălcat/interpretat greșit prevederile art. 1357 alin. (2) C. civ. și nu a ținut cont de însuși fundamentul acțiunii reclamantei anume răspunderea civilă delictuală.

Pentru aceste motive recurenta-reclamantă a solicitat, admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu efectul trimiterii cauzei spre rejudecare în apel și obligarea intimaților la suportarea cheltuielilor de judecată.

La data de 15 aprilie 2020, recurenta-reclamantă a depus la dosar "Motiv de recurs de ordine publică" împotriva încheierii din 21.10.2019 și a deciziei civile nr. 1915A din 18.11.2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În susținere, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că instanța de apel a încălcat atât principiul contradictorialității reglementat de art. 14 C. proc. civ., cât și principiul respectării dreptului la apărare reglementat de art. 13 C. proc. civ.

Astfel, susține recurenta-reclamantă, principalul motiv pentru care instanța a respins apelul formulat de A. este reprezentat de reținerea puterii de lucru judecat a unor considerente ale hotărârii primei instanțe referitoare la fapta ilicită imputată.

Or, aspectul puterii de lucru judecat a respectivelor considerente, susține recurenta-reclamantă, nu a făcut obiect al apărărilor formulate de intimați în apel și nici nu a fost ridicat de instanță din oficiu, astfel că instanța nu putea proceda la judecată în temeiul unei excepții pe care nu a pus-o în prealabil în discuția părților.

Pentru aceste motive recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și pentru motivul de ordine publică formulat și casarea în tot a deciziei apelate cu efectul trimiterii cauzei spre rejudecare în apel, cu cheltuieli de judecată în recurs.

Prin întâmpinările depuse la dosar, intimatele-pârâte S.C. B. S.R.L., C. S.R.L. au solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar pârâta D. S.R.L. a invocat excepția nulității parțiale a recursului pentru argumentele arătate în para. 35-37, 44-45 și 49-51, solicitând anularea în parte a recursului, iar pe fond respingerea ca neîntemeiat.

Prin concluziile scrise depuse la data de 22.05.2020, referitoare la "Motive de recurs de ordine publică" depusă de recurenta-reclamantă la data de 15.04.2020, intimata-pârâtă C. S.R.L. a apreciat că, în speță, critica suplimentară invocată de recurentă nu poate fi primită.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 25 iunie 2020 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2020 s-a respins excepția nulității recursului invocată de intimații-pârâți D. S.A. și E.; a fost admis în principiu recursul și s-a acordat termen pentru judecata pe fond a recursului, în ședință publică.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurenta - reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat art. 9, art. 13, art. 14, art. 22, art. 249, art. 477 alin. (1) și (2) și art. 478 alin. (2) și (3) raportat la art. 476 alin. (1) C. proc. civ. și că instanța a restrâns limitele învestirii fiind încălcată regula tantum devolutum quantum apellatum.

Criticile vor fi înlăturate.

Înalta Curte, subliniază faptul că apelul este o cale de atac ordinară, cu caracter devolutiv, iar limitele devoluțiunii sunt imperativ stabilite prin dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că:"(1) Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu".

Din interpretarea logică și sistematică a normei procedurale enunțate, ținând seama și de principiul disponibilității care guvernează procesul civil în toate etapele procedurale pe care acesta le parcurge, se desprinde concluzia că instanța de apel, ca instanță de control judiciar, este ținută să analizeze criticile pe care partea apelantă a înțeles să le formuleze la adresa sentinței apelate prin cererea de apel, fără a putea realiza o analiză a chestiunilor care nu au fost cuprinse în cererea de apel și nici nu poate efectua o judecată a fondului cauzei în aceleași coordonate ca și prima instanță.

Nu poate fi susținută cu temei critica potrivit căreia instanța de apel ar fi încălcat principiul aflării adevărului prevăzut de art. 22 C. proc. civ., prin presupusa neadministrare a probelor în apel, întrucât, așa cum s-a menționat anterior, instanța de apel este ținută să examineze apelul în limitele devoluțiunii fixate prin efectul introducerii cererii de apel, respectând dispozițiile art. 477 și art. 478 Cod procedură civilă.

Astfel, se constată că limitele investirii instanței de apel au fost stabilite de către apelanta-reclamantă, cum corect a reținut instanța de apel, prin pct. 4.1 din memoriul de apel în care s-a menționat în mod expres că soluția primei instanțe este criticată exclusiv prin prisma reținerii incidenței cazului fortuit în speță.

Întreaga argumentare a recurentei-reclamante referitoare la administrarea probatoriului va fi înlăturată având în vedere că instanța de apel este suverană în aprecierea oportunității, utilității și concludenței materialului probator în cauză.

Nu se poate aprecia ca fiind încălcate dispozițiile art. 13 C. proc. civ. privind dreptul la apărare, atât timp cât instanța de apel a pus în discuție toate aspectele esențiale în soluționarea cauzei, a respectat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare dezbaterile având loc în prezența apărătorilor ambelor părți, iar dezbaterile și susținerile au fost consemnate în încheierea de ședință din 21 octombrie 2019.

Mai mult decât atât, instanța de apel în virtutea respectării dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, a amânat pronunțarea cauzei pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise.

Aprecierea unei instanțe devolutive asupra aptitudinii unei probe de a conduce la soluționarea procesului nu poate fi cenzurată pe calea recursului, întrucât vizează netemeinicia și nu nelegalitatea hotărârii.

Totodată, este de reținut că efectul devolutiv nu vizează cu necesitate toate probele de fapt și de drept care s-au pus înaintea primei instanțe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de apelant. Prin urmare, efectul devolutiv poate fi limitat prin voința apelantului, care poate relua pretențiile sale din primă instanță în totalitate sau numai parțial.

Apelul este o cale de atac devolutivă, dar aceasta nu presupune reanalizarea de către instanța de apel a tuturor problemelor de fapt și de drept care s-au ridicat în fața primei instanțe, ci numai a acelora care sunt criticate de către apelant, conform adagiului "tantum devolutum, quantum apellatum".

Potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. In acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea in drept pe care părțile le invocă, judecătorul este in drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau in scris, să pună in dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate in cerere sau in întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc."

Textul de lege sus-menționat consacră principiul rolului activ al instanței în desfășurarea procesului, respectiv să atenționeze părțile asupra drepturilor și obligațiilor care le revin, să stăruie în orice fază procesuală la soluționarea amiabilă a cauzei, să stăruie în scopul de a preveni orice greșeală în aflarea adevărului și să se pronunțe numai asupra obiectului dedus judecății.

În speță, se constată că printr-o integrală și completă apreciere a probelor, instanța de apel a stabilit cu rigurozitate adevăratele raporturi juridice dintre părți, interpretând corect întreaga documentație existentă, soluția pronunțată fiind în deplină concordanță cu situația de fapt și de drept.

Rolul activ nu înseamnă, așa cum a evidențiat jurisprudența, încălcarea principiului disponibilității în procesul civil, deoarece obligația de a-și proba apărările revine reclamantului, instanța neputând să se substituie voinței părților, judecătorul fiind însă obligat să descopere adevărul și să dea părților, în egală măsură, îndrumare în apărarea drepturilor și intereselor legitime.

Dintr-un alt punct de vedere, se constată că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor.

Astfel fiind, se constată că soluția instanței de prim control judiciar este corectă, întrucât reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, neexistând o încălcare a normelor procedurale pentru a fi incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea este nemotivată în sensul că instanța de apel nu a răspuns la criticile în ceea ce privește condiția inevitabilității, motivarea fiind goală de conținut și imposibil de decelat prin raportare la ce acțiuni/împrejurări a fost reținut comportamentul prudent și diligent.

În verificarea legalității sentinței apelate, instanța de apel a pornit de la analiza îndeplinirii condițiilor ce reglementează cazului fortuit, iar în analiza efectuată, după prezentarea detaliată a situației de fapt și a probelor administrate, a constatat că împrejurările în care s-a produs incidentul și amploarea lor nu puteau fi prevăzute de pârâți.

Astfel, se constată că instanța de apel nu numai că a răspuns criticilor formulate de apelanta-reclamantă, dar a analizat în mod concret din perspectiva imprevizibilității toate circumstanțele în care s-a produs evenimentul și a explicat de se poate reține caracterul imprevizibil care caracterizează cazul fortuit.

Ceea ce critică recurenta - reclamantă prin prisma acestui motiv de casare, prin trunchierea considerentelor și izolarea unor fraze de restul conținutului celorlalte, este în realitate raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția pronunțată.

Înalta Curte, constată că în speța de față, hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, instanța de apel a expus în mod clar și convingător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Simpla nemulțumire a recurentei cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către aceasta, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat și nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În consecință, împrejurarea că recurenta - reclamantă este nemulțumită de argumentele și soluția pronunțată în cauză nu determină incidența niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., respectiv absența motivării, contradicția argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de apel a validat incidența cazului fortuit ca efect a erorii de interpretare a prevederilor art. 1531 alin. (3) C. civ. și a încălcării dispozițiilor art. 1357 alin. (2) C. civ.

Criticile sunt nefondate.

Susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 1531 alin. (3) C. civ., în sensul că instanța de apel a plecat de la premisa greșită a existenței cazului fortuit pe care reclamanta ar fi ținută să o infirme, este nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 1531 alin. (3) "Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs."

În analiza cazului fortuit instanța de apel a plecat de la analiza condițiilor ce trebuiesc îndeplinite pentru existența acestuia având în vedere contestarea de către apelanta-reclamantă a îndeplinirii condiției imprevizibilității producerii evenimentului.

Or, dacă chiar reclamanta a fost cea care a invocat lipsa imprevizibilității producerii evenimentului, imprevizibilitate ce reprezintă una din condițiile existenței cazului fortuit, nu i se poate reproșa instanței de apel că a plecat de la premisa greșită a existenței cazului fortuit când însăși apelanta-reclamantă a învestit instanța cu o astfel de apărare.

Este de reținut că prin invocarea unor pretinse încălcări a dispozițiilor legale, recurenta-reclamantă reia criticile cu privire la soluția instanței de apel asupra stabilirii situației de fapt și a modului în care a fost apreciat probatoriul administrat în cauză, aspecte ce nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Distinct de aceste rețineri, se constată că instanța de apel nu a inversat sarcina probei, ci a reținut că a fost făcută dovada incidenței cazului fortuit, sens în care a expus pe larg raționamentul care a condus la reținerea acestei împrejurări.

Totodată, se constată, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel nu a constatat întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, ci, a constatat că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale întrucât nu există nici faptă ilicită și nici legătură de cauzalitate și că este incident cazul fortuit.

Din argumentele prezentate în susținerea acestui motiv de recurs se constată că recurenta-reclamantă prin invocarea unor pretinse încălcări ale dispozițiilor legale, dorește o reevaluare a situației de fapt și a probatoriilor administrate.

Faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurenta-reclamantă și-a structurat apărarea și cu propriile convingeri, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reține că recurent-reclamantă prin argumentele aduse a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante A. S.A. în declanșarea litigiului de față, în raport de cererile formulată de intimatele-pârâte C. S.R.L. și D. S.R.L., urmează a se aplica dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și a obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 7500 RON către intimata-pârâtă C. S.R.L. și a sumei de 2500 RON către intimatul-pârât E., reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva încheierii din 21 octombrie 2019 și a deciziei civile nr. 1915A din 18 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata sumei de 5950 RON către intimata-pârâtă C. S.R.L., a sumei de 7500 RON către intimata-pârâtă D. S.R.L. și a sumei de 2500 RON către intimatul-pârât E. reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2021.