ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 303/2020

Ședința publică din data de 5 februarie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

- constatarea nulității absolute a procesului-verbal de adjudecare încheiat la 24.09.2012 de Biroul Executorului Judecătoresc D. în dosarul de executare silită nr. x/2010;

- obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. să restituie averii debitoarei imobilul adjudecat și rectificarea cărții funciare a imobilului, în sensul radierii dreptului de proprietate al adjudecatarului din cartea funciară.

În drept, au fost invocate prevederile art. 36 și 46 din Legea nr. 85/2006.

Prin decizia civilă nr. 664/20.12.2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul reclamantei, fiind anulată în tot sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare primei instanțe.

În motivarea recursului a fost invocată greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii, deoarece vânzarea la licitație a bunului proprietatea debitorului intrat în insolvență s-a realizat în cadrul procedurii executării silite, iar actul de adjudecare este un act încheiat de executor în virtutea atribuțiilor sale conferite de lege, în cadrul procedurii executării silite.

Totodată, recurenta a invocat dispozițiile art. 399 alin. (1) C. proc. civ., susținând că pentru încălcarea anumitor dispoziții legale ori a drepturilor sau intereselor debitorilor sau creditorilor în această etapă distinctă a procesului civil, dispozițiile legale prevăd o cale de atac specifică, respectiv contestația la executare.

În acest context, în ipoteza în care intimata-reclamantă ar fi apreciat că au fost încălcate dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 ar fi avut deschisă calea contestației la executare, prin intermediul căreia ar fi putut solicita nulitatea absolută a actului de adjudecare încheiat în etapa executării silite.

Procesul-verbal în discuție este un act emis cu ocazia executării silite, un act specific acestei etape, fiind astfel un act de executare supus dispozițiilor art. 399 C. proc. civ. și nesusceptibil de a forma obiectul unei cereri de constatare a nulității absolute.

Recurenta a mai învederat că, din cuprinsul art. 371 C. proc. civ. rezultă faptul că procedura executării silite în cauză a încetat după ce a fost achitată creanța creditorului, respectiv după încheierea procesului-verbal de adjudecare, context în care orice neregularitate privind organizarea sau desfășurarea procedurii de vânzare la licitație publică și procesul-verbal de adjudecare ar fi putut fi invocată numai în cadrul contestației la executare și nu pe calea dreptului comun.

Actul de adjudecare nu reprezintă un veritabil contract de vânzare, chiar dacă efectul încheierii acestui act este reprezentat de transferul dreptului de proprietate, întrucât acest transfer a intervenit ope legis, conform art. 518 C. proc. civ., și nu ca urmare a acordului vânzătorului sau debitorului. Astfel, a apreciat ca fiind netemeinice considerentele instanței de apel, prin care s-a statuat asupra faptului că în cauză se poate considera încheiat un veritabil contract de vânzare.

În raport cu art. 371

1

C. proc. civ., recurenta a evidențiat faptul că finalitatea executării silite este aceea de a se executa obligațiile debitorului, astfel încât creanțele creditorilor să fie achitate, neavând astfel scopul de a suplini consimțământul debitorului, ca în cazul unui mandat.

Recurenta a concluzionat în sensul că statuările instanței de apel, cu privire la o eventuală fraudare a intereselor creditorilor, țin de fondul cauzei și nu au legătură cu excepția inadmisibilității acțiunii.

În cauză nu se poate discuta despre o fraudare a drepturilor creditorilor societății debitoare, de vreme ce recurenta a achitat în mod corespunzător prețul solicitat iar intimata nu a avut obiecțiuni cu privire la modalitatea de stabilire a prețului și nici cu privire la alte elemente din care să reiasă caracterul fraudulos al operațiunii juridice.

Totodată, a fost invocată și excepția decăderii recurentei din dreptul de a promova recurs, deoarece cererea de recurs a fost formulată cu depășirea termenului de 10 zile reglementat de art. 7 alin. (2) și de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, în condițiile în care decizia atacată a fost publicată în B.P.I. nr. 4787/06.03.2019, iar recursul a fost înregistrat la 16.05.2019.

Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea căii de atac.

Prin încheierea din 27.11.2019, a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta a formulat punct de vedere la raport.

Ulterior, a fost acordat termen la 5.02.2020, în vederea examinării admisibilității în principiu a recursului.

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este cel al legalității căilor de atac, statuat de prevederile art. 457 C. proc. civ., care presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că ele nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat și la nivel constituțional, fiind înscris în art. 129 din Constituția României, care prevede dreptul părților și al procurorului de a folosi căile de atac, însă numai în condițiile legii.

Astfel, împotriva hotărârilor judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative de la care nu se poate deroga.

În speță, decizia nr. 664/20.12.2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, împotriva căreia s-a declarat prezentul recurs, a fost pronunțată într-un litigiu având ca obiect acțiunea în constatarea nulității absolute a tuturor actelor, operațiunilor și plăților efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii insolvenței, întemeiată pe dispozițiile art. 36 și art. 46 din Legea nr. 85/2006, respectiv a procesului-verbal de adjudecare încheiat la 24.09.2012 de B.E.J. D. în dosarul de executare silită nr. x/2010.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile în primă instanță sunt supuse numai apelului.

Conform prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, "curtea de apel va fi instanța de apel pentru hotărârile pronunțate de judecătorul-sindic în temeiul art. 11. Hotărârile curții de apel sunt definitive".

De asemenea, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, prevede că hotărârile judecătorului-sindic sunt executorii și pot fi atacate, separat, numai cu apel.

Așadar, având în vedere că Legea insolvenței prevede în mod expres singura cale de atac ce poate fi exercitată în cadrul procedurii insolvenței, iar C. proc. civ. reglementează norme cu caracter general, care se aplică, în completare, doar acolo unde legea specială nu prevede astfel, în temeiul principiului de interpretare juridică specialia generalibus derogant, recursul declarat în cauză nu este admisibil, hotărârea pronunțată de instanța de apel având caracter definitiv, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., așa cum este menționat și în dispozitivul hotărârii atacate.

Pentru considerentele expuse, în raport de faptul că decizia atacată în recursul pendinte este o hotărâre definitivă, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca inadmisibil recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 664/20.12.2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 februarie 2020.