ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2169/2020

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, la 21 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei provizorii de 300.000 RON cu titlu de daune-interese pentru revocarea sa intempestivă și fără justificare din funcția de administrator al societății, la plata sumei de 9.886,05 euro reprezentând contravaloarea asigurării medicale de care ar fi beneficiat în temeiul contractului de management, precum și la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale pentru revocarea intempestivă și fără justificare din funcția de administrator al societății.

La 18 aprilie 2018, reclamantul a formulat o cerere de modificare a acțiunii, solicitând și să se constate nulitatea absolută a Hotărârii AGA nr. 282 din 1 august 2017 prin care a fost revocat din funcția de administrator al societății.

Prin încheierea din 25 mai 2018, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A. față de cererea adițională având ca obiect constatarea nulității absolute a Hotărârii Adunării Generale a Acționarilor societății B. S.A. Constanța, excepție invocată de pârâta B. S.A., cu motivarea că administratorul nu poate ataca cu acțiune în anulare hotărârea de revocare din această funcție raportat la dispozițiile art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990. De asemenea, s-a reținut faptul că acțiunea de față a fost formulată în calitate de fost administrator, iar nu de acționar, astfel încât nu a mai fost analizată excepția inadmisibilității din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentința civilă nr. 1042 din 28 iunie 2018, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins acțiunea - astfel cum a fost precizată - formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată; a respins cererea adițională formulată de același reclamant având ca obiect constatarea nulității absolute a Hotărârii Adunării Generale a Acționarilor societății B. S.A. nr. 282 din 1 august 2017 ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 25 mai 2018 și a sentinței civile nr. 1042 din 28 iunie 2018, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 171 din 4 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins apelul promovat de reclamantul A., împotriva încheierii din 25 mai 2018 și a sentinței civile nr. 1042 din 28 iunie 2018, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Împotriva încheierii din 14 martie 2019 (încheierea de dezbateri) și deciziei civile nr. 171 din 4 aprilie 2019 a formulat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii și deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că hotărârea pronunțată de instanța de apel reprezintă o încălcare a regulilor de procedură, respectiv a dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. și ale art. 292 alin. (2) C. proc. civ., a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea încheierii și a deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, în vederea completării probatoriului.

Consideră că instanța de apel avea obligația de a administra toate probele prevăzute de lege pentru a stabili corect situația de fapt. Astfel, contrar alegațiilor intimatei-pârâte, arată că, la data la care aceasta pretinde că reclamantul ar fi participat și votat în cadrul ședinței Consiliului de Administrație al B. S.A. (sens în care a atașat în Anexa nr. 6 o captură de ecran a hotărârii adoptate), respectiv la 11 noiembrie 2016, acesta se afla la Amsterdam, astfel cum rezultă din Anexa 1 la prezentul recurs.

În condițiile în care reclamantul a contestat prezența sa în cadrul ședinței Consiliului de Administrație al B. S.A. din 11 noiembrie 2016, instanța de apel avea obligația de a solicita intimatei-pârâte prezentarea originalului înscrisului menționat.

Instanța de apel a respins în mod greșit solicitările în probațiune ale reclamantului, reținând, fără a motiva de ce, că acestea nu sunt utile cauzei în raport de criticile formulate în cuprinsul apelului.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că decizia pronuntață de instanța de apel nu prezintă motivele pe care se întemeiază și prezintă, totodată, motive contradictorii.

Consideră că instanța de apel nu răspunde criticilor formulate de reclamant împotriva sentinței primei instanțe, încălcând astfel dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Deși instanța de apel a fost învestită cu analiza sentinței apelate din perspectiva greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, atât sub aspectul lipsei motivării actului de revocare, cât și din perspectiva inexistentei unor motive justificative ale revocării recurentului din funcția de administrator al intimatei-pârâte, prin decizia recurată instanța de apel nu face o analiză a acestor critici prin raportare la considerentele primei instanțe, ci a apărărilor formulate de intimata - pârâtă prin întâmpinarea depusă în fata primei instanțe.

Astfel, arată că raționamentul instanței de apel relevă tocmai caracterul netemeinic și nelegal al sentinței apelate, fără însă a se reține caracterul fondat al apelului formulat de reclamant în cauză.

Recurentul-reclamant mai susține că dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. trebuie interpretate și prin coroborare cu cele ale art. 264 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor." Or, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat obligațiile prevăzute în sarcina sa prin dispozițiile legale anterior enunțate, sub aspectul motivării hotărârii pronunțate, respectiv al analizei probatoriului administrat în cauză, fapt ce relevă, în opinia recurentului, nelegalitatea soluției pronunțate. Invocă doctrina și jurispudența Înaltei Curți și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Contrar raționamentului instanței de apel, pe fondul acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, recurentul susține că nu a solicitat primei instanțe constatarea nulității absolute a Hotărârii AGA de revocare din funcție motivat de lipsa indicării motivelor care au condus la revocarea sa din funcție. De altfel, nici prin sentința primei instanțe supusă controlului instanței de apel nu s-a reținut că ar fi invocat nulitatea absolută a hotărârii de revocare din aceasta perspectivă.

De asemenea, în contextul în care recurentul a supus controlului instanței de apel greșita reținere de către prima instanța a faptului că acțiunile promovate de acesta au fost respinse este evident nemotivată concluzia instanței de apel prin care aceasta și-a însușit apărările intimatei - pârâte formulate prin întâmpinarea depusă în fata primei instanțe, reținând că în mod eronat ar fi susținut că respingerea acțiunilor a constituit temei al revocării.

Astfel, raționamentul instanței de apel este evident rezultatul încălcării dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ. și ale art. 264 alin. (1) C. proc. civ., fiind consecința directă a ingnorării materialul probator administrat în cauză din care rezulta că, în realitate, la data revocării mele din funcție erau înregistrate pe rolul instanțelor de judecată doar 13 cereri de intervenție la ORC și doua acțiuni în anulare AGA, din care, până la data publicării cererii de completare a convocatorului și al adoptării hotărârii, doar un număr de 4 din acestea au avut termen de judecată sau au fost soluționate.

Tot în acest context, instanța de apel nu arată de ce, apărarea recurentului în sensul că raportat la obiectul hotărârilor supuse înregistrării/menționarii în Registrul Comerțului, acestea nu erau apte să perturbe activitatea societății, în contextul în care o astfel de dovadă nu a fost făcută de către partea interesată, respectiv de către B. S.A.

În plus, cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ. și ale art. 264 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că "nu fusese acordată vreo sumă de bani societății", deși intimata - pârâtă nu a administrat vreo probă în acest sens.

Recurentul-reclamant susține și nelegalitatea deciziei recurate decurgând din interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 137

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Consideră că instanțele de fond concluzionează, vădit nelegal, că prezumția care se naște în lipsa motivării actului de revocare poate combătută de societatea mandantă în eventualitatea unui litigiu, iar instanța de apel mai reține în mod cu totul străin de natura princinii că "[...] lipsa motivelor de revocare din cuprinsul hotărârii nu poate atrage, in nici un caz, nulitatea absolută a acesteia, astfel cum a cerut apelantul să se constate."

În raport de această împrejurare, susține că este evident că a accepta raționamentul instanțelor de fond și apărările intimatei - pârâte ar echivala cu golirea de conținut a dispozițiilor art. 137

1

din Legea nr. 31/1990 care constituie temeiul de drept al acțiunii ce face obiectul prezentului dosar.

Împrejurarea că, la data adoptării hotărârii privind revocarea recurentului din funcție, acționarii B. S.A. ar fi avut cunoștința despre demersurile întreprinse de acesta care ar fi justificat o astfel de măsură, nu este suficientă pentru ca instanța, învestită pe calea unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile art. 137

1

din Legea nr. 31/1990, să poată analiza cauza justă a revocării și, pe cale de consecință, temeinicia demersului întreprins de administratorul revocat.

În plus, arată că neprezentarea în cadrul ședinței adunării generale a motivelor care ar fi justificat revocarea recurentului din funcția de administrator l-au pus în imposibilitate de a-și exprima punctul de vedere cu privire la caracterul justificat al acestora, fiindu-i așadar încălcat dreptul la apărare.

Distinct de lipsa motivării deciziei de revocare, apărările invocate de intimata - pârâtă și reținute ca atare de către instanțele de fond ca reprezentând motive care ar fi justificat revocarea sa din funcția de administrator, fie nu existau la data adoptării Hotărârii AGA nr. 282 din 1 august 2017, fie nu pot constitui motive care sa fundamenteze adoptarea unei astfel de decizii, astfel încât revocarea recurentului din funcția de administrator este una abuzivă și fără justă cauză. În acest context, invocă dispozițiile art. 144

1

din Legea nr. 31/1990.

Recurentul-reclamant susține că, în speță, nu s-a făcut dovada încălcarii de către acesta a vreunei obligații legale sau contractuale asumate față de B. S.A., impunandu-se constatarea că revocarea mandatului său de administrator s-a făcut "fără justa cauză", în condițiile în care nu s-a făcut dovada relei credințe sau a caracterului nerezonabil al raționamentului de care a dat dovada în întreprinderea demersurilor invocate în susținerea pretinsului caracter justificat al revocării sale din funcția de administrator.

Astfel, arată că împrejurarea că niciunul din demersurile întreprinse nu a prejudiciat și nu era apt să prejudicieze B. S.A. rezultă inclusiv din recunoașterile intimatei - pârâte din cuprinsul actelor de procedură întocmite în cauză. De altfel, intimata - pârâtă nu a făcut dovada cauzării vreunui prejudiciu în patrimoniul acesteia.

Mai mult, ceea ce instanțele de fond au ignorat este faptul că niciunul din aspectele anterior prezentate, pe de o parte, nu exista la data publicării convocatorului completat, iar pe de altă parte, nu poate justifica, prin simple prezumții, măsura de revocare a sa din funcția de administrator.

Cu privire la justa cauză, recurentul susține că aceasta trebuie să existe, să fie dovedită și să fi fost adusă la cunoștința sa. Or, astfel cum au reținut și instanțele de fond, în Hotărârea AGA nr. 282 din 1 august 2017 nu se prezintă absolut niciun motiv pentru care s-a luat aceasta decizie, prevăzând simplu și concis că începând cu data de 1 august 2017 încetează mandatul de administrator.

Neindicarea unui motiv de revocare a mandatului, prin chiar hotărârea adunării generale probează, dincolo de orice îndoială, că revocarea nu are la baza o justă cauză.

Reiterează în acest context că, invocarea și/sau identificarea ulterioară, respectiv direct în cadrul litigiului de față, a diverselor împrejurări prin care se susține o pretinsă încălcare a atribuțiilor sale de administrator, în scopul motivării actului revocării, nu are nicio relevantă juridică, atâta vreme cât este evident că decizia revocării, la momentul la care a fost adoptată, nu s-a întemeiat pe aceste împrejurări pretins a reprezenta o justa cauză a revocării.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut recursul este inadmisibil în principiu în ceea ce privește capătul adițional de cerere având ca obiect anularea Hotărârii AGA nr. 282 din 1 august 2017 și este admisibil în principiu în rest.

Prin încheierea din 13 mai 2020, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 24 iunie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 14 martie 2019 și a deciziei civile nr. 171 din 4 aprilie 2019 și s-a fixat termen de judecată la 4 noiembrie 2020, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului în ședință publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cât privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ. întrucât instanța de apel ar fi interpretat greșit norma din art. 137

1

alin. (3) din Legea societăților nr. 31/1990, republicată, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că această critică de nelegalitate este neîntemeiată.

Raporturile dintre administrator și societatea pe care o administrează sunt guvernate de regulile contractului de mandat astfel cum acesta este reglementat în art. 2009 și urm. C. civ. și de cele stabilite în legea specială, Legea nr. 31/1990 privind societățile. Pe baza principiului simetriei juridice, revocarea administratorului, la fel ca și numirea, este de competența adunării generale a acționarilor care decide revocarea acestuia conform regulilor de la contractual de mandat -art. 1914 alin. (2) C. civ.. Potrivit normelor generale de drept, revocarea mandatarului, în speță, administrator, este o revocare ad nutum, întrucât contractul de mandat este un contract încheiat intuituu personae ceea ce presupune că revocarea poate interveni oricând și independent de vreo culpă a mandatarului, potrivit art. 2031 C. civ.. Ca atare, mandatul este un act juridic revocabil prin însăși natura lui.

Această caracteristică de a fi revocabil prin însăși natura sa, o împrumută și contractul de mandat încheiat de administratorul unei societăți, în virtutea normei reglementate de art. 1914 alin. (2) C. civ.. Deoarece constituirea și funcționarea unei societăți se bazează pe affectio societatis, mandatul acordat de adunarea generală este un act de încredere, astfel încât, spre deosebire de mandatul civil, mandatul administratorului este revocabil nu doar prin natura sa, ci și prin esența sa. Este și motivul pentru care revocarea administratorului de către adunarea generală a acționarilor este exceptată controlului judiciar, neputând fi dispusă de către instanța judecătorească deoarece aceasta nu poate sa facă o evaluare a existenței sau inexistenței încrederii asociaților în administrator, o hotărâre judecătorească neputându-se fundamenta pe rațiuni care țin de oportunitatea aplicării unei instituții juridice. Pentru aceste argumente juridice, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (4) din Legea 31/1990, Înalta Curte reține că motivele care vizează exclusiv legalitatea hotărârii adunării generale a acționarilor nr. 282/1.08.2017, nu pot fi primite, calea extraordinară de atac fiind inadmisibilă.

Deși contractul de mandat al administratorului este revocabil prin chiar natura și esența sa, dat fiind caracterul ad nutum al actului juridic dublat de principiul ce guvernează funcționarea unei societăți - affectio societatis -, principiul dreptului de acces la o instanță îi dă administratorului revocat dreptul de a sesiza instanța judecătorească, însă nu pentru a fi reintegrat în funcție, chiar și în ipoteza în care revocarea s-a făcut fără justă cauză, ci, în acest din urmă caz pentru a solicita despăgubiri, întrucât revocarea fără justă cauză dă naștere răspunderii mandantului potrivit art. 2032 C. civ.. Prin urmare, toate susținerile recurentului-reclamant dezvoltate în cadrul acestui motiv de recurs care evidențiază ideea că în lipsa motivării deciziei AGA de revocare a sa din funcție, motivele invocate de intimata-pârâtă și reținute de instanțele de fond, fie nu existau la data adoptării hotărârii AGA nr. 282, fie nu pot fi considerate ca motive de revocare, ceea ce dovedește per se, că revocarea s-a făcut fără o justă cauză, nu pot fi primite de Înalta Curte de Casație și Justiție întrucât justa cauză vizează exclusiv răspunderea societății din cadrul acțiunii în dezdăunare promovată de administrator în condițiile art. 137

1

din Legea nr. 31/1990 privind societățile, coroborat cu art. 2032 C. civ.. Fiind un element a cărui absență atrage răspunderea societății față de administratorul revocat sub forma plătii unor daune interese, justa cauză trebuie dovedită în fața instanței de judecată prin administrarea oricăror mijloace de probe admise de lege, neputând fi însuși motivul de revocare din funcție atâta timp cât revocarea administratorilor este posibilă oricând și independent de vreo culpă din partea persoanelor revocate. Aceasta este rațiunea pentru care nemenționarea motivelor de revocare în chiar conținutul hotărârii de revocare nu reprezintă în sine un argument că revocarea administratorului s-a făcut fără justă cauză, cum greșit susține recurentul-reclamant, actul revocării fiind de cele mai multe ori independent de culpa administratorului în îndeplinirea obligațiilor sale legale sau contractuale, motivele revocării vizând dispariția încrederii asociaților în persoana administratorului desemnat. Întrucât justa cauză vizează exclusiv răspunderea societății în cadrul acțiunii în dezdăunare promovată de administratorul revocat, iar nu motivul însuși de revocare din funcție, Înalta Curte va respinge ca nefondate toate susținerile recurentului vizând interpretarea și aplicarea greșită a legii de către instanțele de fond care nu ar fi analizat legalitatea măsurii de revocare din funcție, în condițiile în care hotărârea nu cuprinde o analiză a activității administratorului care să fi relevat o îndeplinire defectuoasă a atribuțiilor ce îi reveneau și care să justifice măsura dispusă.

Nu poate fi reținută nici susținerea din cadrul acestui motiv de recurs privind încălcarea dreptului la apărare prin nemenționarea motivelor de revocare în hotărârea AGA, întrucât respectarea dreptului la apărare este un principiu procesual civil care guvernează exclusiv activitatea instanțelor de judecată, actele adoptate de adunarea generală a asociaților nefiind acte jurisdicționale. Deoarece justa cauză trebuie dovedită exclusiv în fața instanței de judecată, în condiții de contradictorialitate, recurentului-reclamant i-a fost respectat dreptul la apărare, întrucât a avut posibilitatea să combată susținerile intimatei-pârâte, inclusiv prin solicitarea și administrarea de probe.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 raportat la art. 425 noul C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că și acesta este nefondat întrucât judecătorul nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanțe dată de reclamant normelor legale pe care acesta își întemeiază cererea. Motivarea unei hotărâri judecătorești este o chestiune de esență, de conținut, iar nu de volum, hotărârea instanței judecătorești trebuind să fie clară, concisă și concretă, servind la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac. În condițiile în care instanța de apel a reținut argumentele pentru care neindicarea motivelor de revocare în hotărârea AGA, dat fiind caracterul intuituu personae al calității de administrator, deschide doar acțiunea în justiție pentru daune-interese, justa cauză urmând a se dovedi în cursul procesului, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată, în condițiile art. 488 pct. 6 raportat la art. 425 noul C. proc. civ. De altfel, Înalta Curte reține că în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant invocă motive care vizează nemotivarea deciziei de revocare, motive la care instanța de apel nu ar fi răspuns, dar care sunt reluate în conținutul motivului întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ. și asupra cărora Înalta Curte s-a pronunțat în paragrafele anterioare. Cât privește susținerea privind modificarea considerentelor primei instanțe în absența unui apel incident care să vizeze considerentele sentinței atacate, formulat de către intimata-pârâtă, Înalta Curte reține că și această susținere este neîntemeiată, instanța de apel întărind doar argumentele expuse pe larg în motivarea sentinței de către prima instanță de fond privind necesitatea dovedirii justei cauze direct în fața instanței de judecată, pentru a se răsturna prezumția relativă privind absența acesteia, prin declanșarea acțiunii în dezdăunare.

Nu poate fi reținut de către Înalta Curte de Casație și Justiție nici motivul relativ la existența unor motive străine de natura cauzei, întrucât instanța de apel ar fi făcut referire la legalitatea hotărârii AGA, în condițiile în care reclamantul nu a atacat această hotărâre pentru motive de nulitate absolute, față de cererea de modificare a acțiunii inițiale formulată la data de 18.04.2018, prin care reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a hotărârii AGA, reclamantul fiind acela care stabilește cadrul procesual din punct de vedere al părților și obiectului dedus judecății. De altfel, reluarea motivelor ce vizează legalitatea hotărârii adunării generale a asociaților în calea extraordinară de atac a recursului, a determinat Înalta Curte să analizeze în precedent admisibilitatea acestor critici în recurs.

Relativ la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 noul C. proc. civ., în cadrul căruia recurentul-reclamant a susținut că i s-a încălcat dreptul la apărare, fiind totodată încălcat și principiul rolului activ al judecătorului, prin respingerea cererii de depunere a originalului hotărârii nr. 1/11.112016 a Consiliului de Administrație, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că și acesta este nefondat întrucât, față de teza probatorie invocată de către reclamant -faptul că reclamantul nu ar fi avut cunoștință de contractele de finanțare și de garantare încheiate- utilitatea și oportunitatea probei erau lăsate la aprecierea instanței de fond. Or, în condițiile în care revocarea mandatului administratorului poate fi dispusă independent de vreo culpă a acestuia în îndeplinirea obligațiilor sale contractuale, astfel cum Înalta Curte a reținut anterior, putând fi dispusă și pentru ipoteza în care administratorul compromite imaginea societății și în condițiile în care ambele instanțe de fond au reținut că reclamantul a exteriorizat relația conflictuală cu societatea, prin adrese către bancă și declarații de presă, respingerea cererii acestuia de depunere a originalului înscrisului arătat, nu reprezintă o încălcare a dreptului la apărare a recurentului-reclamant în condițiile art. 488 pct. 5 noul C. proc. civ., de natură să provoace casarea deciziei atacate pentru incompleta stabilire a situației de fapt.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 pct. 5, 6 și 8 noul C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarant de recurentul-reclamant ca nefondat.

În baza principiului disponibilității aplicabil în procesul civil, Înalta Curte va lua act că intimata-pârâtă își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 14 martie 2019 și a deciziei civile nr. 171 din 4 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 noiembrie 2020.