ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2045/2020

Ședința publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 07.12.2015 pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, astfel cum a fost completată la 15.01.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de prestări servicii încheiat de părți la 01.06.2008 și să oblige pârâta să îi restituie reclamantei suma de 319.047,52 RON, reprezentând plăți efectuate în baza contractului de prestări servicii în discuție, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data fiecărei plăți până la data restituirii, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1435/16.10.2018, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins ca neîntemeiată atât acțiunea, cât și cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, S.C. A. S.R.L., în insolvență, reprezentată prin lichidator judiciar C.., a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 524/24.10.2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L., în insolvență, reprezentată prin lichidator judiciar C.., a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, pentru o nouă judecată, instanței de apel.

Recurenta a precizat că înțelege să atace cu recurs și încheierea din 12.09.2019, prin care instanța de apel a respins, ca nefiind utilă cauzei, proba cu suplimentul la raportul de expertiză contabilă.

În motivare, a susținut că, menținând contractul de prestări servicii încheiat la 01.06.2008, deși acesta nu are un obiect clar determinat, real și licit, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 948, 962 și 964 din C. civ. de la 1864, aplicabil speței în considerarea datei încheierii contractului.

În acest sens, a arătat că, raportat la dispozițiile legale sus-menționate, lipsa obiectului unei convenții atrage nulitatea absolută a acesteia. Astfel, pentru a fi valabil, obiectul actului juridic trebuie să existe, să se afle în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, licit și moral.

Or, potrivit art. 2.1. și 2.2 din contractul de prestări servicii încheiat la 01.06.2008, obiectul aparent al convenției constă în punerea la dispoziția beneficiarului (S.C. A. S.R.L.) de clienți și piață de desfacere pentru produsele pe care le comercializa, informarea beneficiarului cu privire la formalitățile vamale interne, intracomunitare și pentru export, în funcție de cerințele acestuia și în efectuarea de servicii necesare bunei desfășurări a activității de livrări intercomunitare sau export.

În opinia recurentei, din formularea clauzelor inserate la art. 2.1 și 2.2 din contract rezultă lipsa unui obiect determinat, dar și faptul că încheierea acestuia nu a dat naștere niciunui raport juridic real între părți, care să creeze drepturi si obligații reciproce între acestea, cu încălcarea dispozițiilor art. 942 C. civ.

A mai arătat că intimata nu a dovedit în ce a constat în mod efectiv activitatea de consultanță pe care pretinde că a prestat-o și a susținut că, în realitate, plățile efectuate în baza acestui contract ascund sumele pe care trebuia să le plătească periodic intimatei, pentru a-i fi asigurat accesul la serviciile portuare.

Cu toate acestea, instanța de apel nu a reținut aceste aspecte și, mai mult, deși la clauza inserată la art. 4.1 din contract se menționează că prețul prestației este variabil și se calculează în conformitate cu anexa la contract, anexă care nu a fost niciodată redactată și semnată (tocmai pentru că prețul prestațiilor furnizate nu a putut fi estimat la momentul perfectării înțelegerii, întrucât, în fapt, intimata urma să primească o cotă-parte din tranzacțiile efectuate), a apreciat în mod greșit că inexistența anexei în care ar fi trebuit să se detalieze modul de stabilire a prețului serviciilor nu poate fi avută în vedere pentru a constata nulitatea contractului pentru lipsa obiectului, dat fiind că plata prețului reprezintă doar o parte din obiectul contractului.

A arătat recurenta că obiectul contractului este format din prestații și din prețul acestora, preț care trebuia sa fie determinat sau cel puțin determinabil prin clauzele contractuale, așa cum impune art. 964 C. civ. Or, din această perspectivă, contractul nu prevede în mod clar determinate sau cel puțin determinabile nici prestațiile intimatei-pârâte, nici prețul pe care ar fi trebuit să îl achite.

În continuare, a susținut că instanța de apel nu a reținut că, potrivit înțelegerii părților, pe lângă contractul-cadru trebuia să se încheie contracte separate, pentru fiecare prestație și a prezentat pe larg argumentele, elementele de fapt și probele din care, în opinia recurentei, rezultă că intimata nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de prestări servicii.

A subliniat recurenta că în mod greșit s-a reținut prin decizia atacată că dispozițiile Legii nr. 571/2003, ale H.G. nr. 44/2004, ale noului C. civ. și ale Legii nr. 207/2015 sunt străine de obiectul litigiului prin care se invocă nulitatea unei convenții încheiate sub imperiul C. civ. anterior.

Aceasta întrucât, chiar dacă aceste norme sunt ulterioare încheierii contractului de prestări servicii, ele sunt aplicabile în ceea ce privește analiza realității unor operațiuni comerciale, nu numai din perspectiva fiscalizării lor, (fiind în vigoare la data emiterii facturilor, deci a presupusei realizări a prestațiilor), ci și din perspectiva aprecierii valabilității juridice a acestora, inclusiv a obiectului contractului în baza căruia se pretinde că au fost executate.

Tot în contextul dezvoltării argumentelor în sensul neîndeplinirii obligațiilor asumate de intimată prin contractul de prestări servicii, a susținut că documentele D. nu fac dovada prestării serviciilor și că facturile emise de intimată nu evocă servicii pe care aceasta nu le putea efectua, nefiind incluse în obiectul său de activitate.

În opinia recurentei, curtea de apel a apreciat în mod greșit că prima instanță a constatat în mod judicios că apărările sale vizează în realitate modul de executare a convenției dintre părți, nefiind în discuție o situație concomitentă încheierii contractului, prin care să se dovedească astfel existența unei cauze de nulitate, ci aspecte care țin de modul în care obligațiile părților au fost aduse la îndeplinire, care pot fi invocate doar în cadrul unei cereri de reziliere ori de rezoluțiune sau pe calea excepției de neexecutare.

În acest sens, a susținut că nu a invocat ca motiv de nulitate neexecutarea contractului și a subliniat că aspectele ulterioare perfectării contractului, invocate prin cererea de chemare în judecată și dovedite prin probele administrate, îi confirmă susținerile cu privire la adevăratele relații dintre părți, relevând adevărata voință a părților și caracterul ilicit al obiectului convenției.

Or, instanța de apel avea obligația legală de a valorifica aceste fapte conexe, chiar dacă ele reprezintă împrejurări ulterioare semnării contractului, deoarece din ele se poate deduce intenția părților și se poate aprecia dacă convenția a avut un obiect real, determinat și licit sau a fost perfectată cu încălcarea legii, ceea ce atrage nulitatea ei absolută.

De asemenea, a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 966 și 968 C. civ., în condițiile în care contractul de prestări servicii din 01.06.2008 a avut o cauză ilicită și imorală. Aceasta, întrucât cauza contractului nu a fost reprezentată de desfășurarea unor relații comerciale între părți, ci mascarea plăților pe care era forțată să le efectueze intimatei pentru a putea să își continue activitatea în portul Constanța.

În continuare, a reiterat neîndeplinirea obligațiilor asumate de intimată prin contractul de prestări servicii, sens în care a prezentat pe larg probele administrate în cauză care relevă acest aspect și a susținut că instanța de apel nu a interpretat corect declarațiile martorilor și raportul de expertiză efectuat în cauză, subliniind, totodată, că nu i se poate pretinde să facă dovada unui fapt negativ, respectiv imposibilitatea continuării activității în Portul Constanta, acest aspect rezultând în mod implicit din modul de semnare a contractului din 01.06.2008.

A mai susținut recurenta că instanța de apel a apreciat în mod greșit că instituția nulității absolute dublată de cea a simulației nu operează în prezenta cauză, deși cauzele de nulitate absolută invocate afectează atât actul public, cât și pe cel secret, iar consecința o reprezintă constatarea nulității absolute a actului public.

Potrivit recurentei, nu era necesar să învestească instanța cu o solicitare de constatare a caracterului simulat a contractului de prestări servicii din data de 01.06.2008, din moment ce nu a urmărit prin această acțiune validarea actului secret, chiar nematerializat în formă scrisă, ci a vizat constatarea nulității absolute a actului public, întocmit în scris, în considerarea inclusiv a caracterului ilicit al actului secret dintre părțile contractante.

În acest context, a arătat că a accepta teza instanței de apel, potrivit căreia acțiunea în simulație se introduce de terțul pe care contractul aparent îl prejudiciază, iar nu de una dintre părțile care au încheiat actul public, ar însemna că obiectul ilicit al unui act juridic ar trebui consemnat expres în cuprinsul acestuia și a subliniat că, în realitate, obiectul ilicit sau cauza ilicită a unei înțelegeri secrete se răsfrânge și asupra actului aparent întocmit de părți, determinând nulitatea absolută a acestuia. În niciun caz nu se poate solicita instanței să constate caracterul simulat al actului public și să valideze actul juridic secret nelegal, căci s-ar ajunge astfel ca însăși instanța de judecată să confere legalitate, prin constatarea simulației, unei ilegalități comise prin perfectarea actului secret. Singura soluție legală pentru a înceta efectele juridice ale actului secret nelegal, chiar neconstatat printr-un înscris, este declararea nulității absolute a actului juridic public, respectiv a contractului de prestări servicii din data de 01.06.2008. Frauda la lege afectează atât actul public, prin constatarea nulității absolute a acestuia, cât și actul secret, în sensul că acesta nu mai produce efecte juridice între părțile contractante și nici nu mai poate fi invocat de terți în raporturile acestora cu părțile semnatare ale actului public.

În acest sens, a susținut că nu există un contraînscris care să ateste înțelegerea secretă a părților, însă are posibilitatea de a dovedi care a fost intenția reală la semnarea contractului prin orice mijloc de probă.

Astfel, a arătat că instanța de apel a reținut în mod corect că excepția este că proba existenței actului secret se poate face prin orice mijloc de probă chiar și între părți, dacă cel care invocă simulația reclamă și caracterul ilicit al acesteia, dar a apreciat în mod greșit că nu a făcut dovada că în realitate actul a fost încheiat pentru a ascunde adevăratele raporturi juridice dintre părți, nici chiar prin proba cu martori; or, prin probele administrate în cauză a dovedit că sunt incidente dispozițiile art. 948, 962 și 966-968 C. civ., contractul ascunzând, în realitate, o înțelegere ocultă impusă de intimată.

A susținut recurenta că instanța de apel trebuia să dispună restituirea sumei de 319.047,52 RON, ca efect al principiului de drept restitutio in integrum și al repunerii părților în situația anterioară.

În acest context, a arătat că, întrucât a învestit instanța cu acțiunea în constatarea nulității absolute, instanța trebuia să dispună restituirea tuturor sumelor pe care le-a plătit în baza contractului, atât în perioada 2008-2010, când acesta a fost in vigoare, cât și ulterior, iar nu să se raporteze la suma reținută de expert ca fiind achitată, care se referă exclusiv la perioada în care acest contract a produs efecte.

Totodată, instanța de apel trebuia să dispună și acordarea dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data plății lor până la restituirea efectivă, în conformitate cu dispozițiile art. 1088 C. civ. de la 1864, având în vedere că intimata a beneficiat de suma în cauză în toată această perioadă, iar regimul plăților efectuate în temeiul unui act juridic nul este acela al plății nedatorate.

În final, a susținut că instanța de apel trebuia să încuviințeze și să dispună administrarea unui supliment de expertiză contabilă, pentru a se calcula toate sumele pe care le-a plătit, atât timp cât prin raportul de expertiză întocmit în cauză s-a procedat la calcularea sumelor achitate în perioada în care contractul de prestări servicii era în vigoare, deși a solicitat restituirea tuturor sumelor achitate în baza acestuia.

A arătat recurenta că acesta este motivul pentru care a atacat cu recurs și încheierea din 12.09.2019, prin care instanța de apel a respins, ca nefiind utilă cauzei, proba cu suplimentul la raportul de expertiză contabilă.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

La 30.03.2020 intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile tardivității și nulității recursului, iar la 30.04.2020 recurenta a răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

La 21.08.2020, C.., lichidator judiciar al S.C. A. S.R.L., în insolvență, a declarat că își însușește recursul.

Analizând în mod prioritar, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția tardivității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, iar potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., "când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește."

Potrivit actelor dosarului, decizia atacată a fost comunicată recurentei la 09.12.2019, astfel că recursul depus la 20.12.2019, a fost declarat în cadrul termenului legal de 30 de zile, care, calculat în conformitate cu dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., s-a împlinit la 09.01.2020.

În aceste condiții, recursul nu a fost formulat ulterior împlinirii termenului prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., așa încât excepția tardivității urmează să fie respinsă.

Analizând recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiția legală fiind aceea că dezvoltarea motivelor trebuie să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speță, autoarea căii de atac a indicat în mod expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității sau când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Analiza motivelor de recurs relevă însă că nu au fost formulate critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel, ci doar motive de netemeinicie, criticile dezvoltate prin memoriul de recurs relevând, în realitate, nemulțumirea recurentei față de modul de interpretare a probelor și de stabilire a situației de fapt.

Autoarea căii de atac nu a formulat nicio critică la adresa deciziei instanței de apel, care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege mai sus evocat.

Toate argumentele expuse în cadrul criticilor din recurs urmăresc doar o reevaluare a materialului probator și a situației de fapt.

Înalta Curte notează că instanța de prim control judiciar a validat raționamentul tribunalului, reținând că susținerile apelantei-reclamante și probele administrate nu relevă lipsa obiectului contractului de prestări servicii, ori cauza ilicită a acestuia, ci vizează în realitate modul de executare a convenției dintre părți.

De asemenea, a reținut că, deși a afirmat că, în realitate, contractul de prestări servicii a fost încheiat pentru a ascunde adevăratele raporturi juridice dintre părți, apelanta-reclamantă nu a făcut vreo dovadă în acest sens, nici chiar prin proba cu martori, în condițiile în care prin afirmațiile sale sugera caracterul nelegal al înțelegerii secrete.

Astfel, instanța de apel a analizat susținerile părților prin prisma probelor administrate și a constatat că autoarea căii de atac nu a făcut dovada existenței vreunei cauze de nulitate absolută, nici chiar din perspectiva unei înțelegeri oculte simulate într-un contract de prestări servicii sau a fraudei la lege.

Prin memoriul său, recurenta, sub aparența încălcării dispozițiilor legale care reglementează condițiile de valabilitate ale actului juridic civil, a dezvoltat considerații teoretice cu privire la obiectul și cauza actului juridic și a simulației. De asemenea, reluând practic criticile din apel, a reiterat argumentele și probele din care apreciază că rezultă neîndeplinirea obligațiilor asumate de intimată prin contractul de prestări servicii, aspect care, în opinia sa, nu ține de etapa executării contractului, ci reprezintă un fapt conex, din care rezultă lipsa obiectului și cauza ilicită și a criticat, din această perspectivă, modul în care instanțele de fond au interpretat și valorificat aceste probe.

Or, criticile legate de modul de administrare sau interpretare a probelor ori față de modul de soluționare a litigiului în raport cu situația de fapt nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Mai mult decât atât, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

În ceea ce privește criticile vizând restituirea sumelor plătite în baza contractului de prestări servicii, la care se adaugă dobânda legală, în virtutea principiului restitutio in integrum și repunerii părților în situația anterioară, precum și criticile vizând necesitatea întocmirii unui supliment la raportul de expertiză care să le stabilească, instanța supremă constată că acestea au fost formulate strict formal, de vreme ce instanțele de fond nu au analizat capătul de cerere accesoriu vizând restituirea prețului, în condițiile în care au apreciat că este neîntemeiat capătul principal de cerere.

De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare, în sens procedural, a recursului. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. au fost invocate doar formal.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., în insolvență, reprezentată prin lichidator judiciar C.., împotriva încheierii din 12.09.2019 și deciziei civile nr. 524/24.10.2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2020.