ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 267/2021

Prin cererea înregistrată 12 august 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă, sub număr de dosar x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. și D. prin C. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună următoarele: 1.constatarea nulității absolute a clauzelor de risc valutar cuprinse în art. 5.1, 5.11 și 10.2 din contractul de credit ipotecar nr. x/07.06.2007 încheiat de reclamanți cu C. S.A. și a celor cuprinse în cap. IV pct. 1 alin. (1) din CGC și cap. IV pct. 2 alin. (1) din Condițiile generale de creditare - CGC din Actului adițional nr. x/18.04.2011, având în vedere caracterul abuziv prin încălcarea de către pârâte a următoarelor obligații: a)obligațiile de informare, consultare și avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; b)obligația de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); c)obligația de a nu utiliza practici comerciale înșelătoare; d)obligația de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit; 2. înghețarea (stabilizarea) cursului de schimb valutar CHF - LEU pentru efectuarea plăților în temeiul Contractului de credit ipotecar nr. x/07.06.2007 si a Actului adițional nr. x/18.04.2011 la valoarea cursului valutar de la data încheierii contractului de credit ipotecar nr. x/07.06.2007, anume 1 CHF = 1,9825 RON, calcularea ratelor și plata lor la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului; 3. obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare care să țină seama de eliminarea clauzelor abuzive menționate la pct. 1) al cererii de chemare în judecată, care să prevadă plata creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la cursul CHF- LEU din data contractării creditului, anume 1,9825 RON; 4. restituirea sumei 108.545,1295 CHF achitate în plus de către reclamanți in temeiul clauzelor abuzive atacate, cu plata dobânzii legale aferente; 5. suspendarea plății sumelor (ratelor lunare) nedatorate ca efect direct al constatării nulității clauzelor ce sunt supuse analizei și controlului instanței în prezenta cerere ca având caracter abuziv. În drept, reclamanții au arătat că înțeleg să invoce toate dispozițiile legale menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, precum și orice alte dispoziții relevante.

Prin sentința civilă nr. 924 din 17 martie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și D. prin C. S.A., ca neîntemeiată. În motivarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că se referă, în esență, clauzele criticate de reclamanți la obligația acestora de a restitui creditul în moneda creditului, aceștia asumându-și riscul valutar. Tribunalul a reținut că sunt neîntemeiate capetele de cerere referitoare la constatarea caracterului nul absolut al clauzelor regăsite în art. 5.1, 5.11 și 10.2 din contractul de credit ipotecar nr. x/07.06.2007, precum și în cap. IV pct. 1 alin. (1) și cap. IV pct. 2 alin. (1) din actul adițional nr. x/18.04.2011-condițiile generale de creditare. În ceea ce privește condiția referitoare la lipsa negocierii s-au reținut dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și faptul că au fost stabilite unilateral și anterior de către banca pârâtă clauzele contractului de credit, reclamanții neavând posibilitatea modificării acestora. Tribunalul a reținut însă că nu este îndeplinită condiția dezechilibrului creat în detrimentul consumatorului, cu nerespectarea cerinței bunei-credințe. Astfel, dezechilibrul semnificativ nu se poate reține atât timp cât în susținerea acestui dezechilibru, reclamanții nu invocă niciun argument concret și convingător cu privire la clauzele atacate. Banca nu l-a plasat pe consumator într-o poziție inferioară celei reglementate prin lege atâta timp cât C. civ. din 1864 consacră în materia împrumutului principiul nominalismului. Nu poate fi reținut un dezechilibru cauzat de moneda în care a fost acordat creditul, atât timp cât rambursarea trebuie efectuată în aceeași monedă. Nu există nicio dovadă că banca a prezentat francul elvețian ca fiind cea mai stabilă monedă. Totodată, la momentul acordării creditului, această monedă se bucura de stabilitate și nu există nicio dovadă că acordarea de credite în CHF a determinat consecințele patrimoniale invocate în cerere. Prima instanță a reținut că reaua-credință a băncii nu este dovedită și nici nu rezultă din simpla acordare a creditului în CHF, iar Banca nu se putea aștepta, în mod rezonabil, să obțină un profit uriaș din variația cursului valutar deoarece nu a anticipat valorizarea CHF. Tribunalul a argumentat că nu se poate reține nici incidența alin. (1) lit. b) din anexa Legii nr. 193/2000 deoarece acordarea unui credit în valută nu reprezintă o condiție contractuală despre care reclamanții nu au avut posibilitatea sa ia cunoștință. În opinia tribunalului, contrar celor susținute de reclamanți, se poate afirma că aceștia au ignorat posibilitatea valorizării CHF, iar această împrejurare nu constituie temei pentru declararea unei clauze contractuale ca fiind abuzivă. De asemenea, așa numitele obligații de avertizare și consiliere, a reținut prima instanță, nu au temei legal sau contractual. Nu se poate afirma, a motivat tribunalul, nici faptul că toate riscurile sunt transferate în sarcina împrumutatului. Tribunalul a mai reținut că dispozițiile contractuale privind rambursarea creditului reprezintă o redare fidelă a dispozițiilor legale privind contractul de împrumut, precum și că optând pentru un credit în franci elvețieni, reclamanții au acceptat posibilitatea variației cursului valutar, iar acest aspect nu determină caracterul abuziv al clauzelor atacate. Referirea la art. 970 C. civ. vechi se face forțând limitele textului legal întrucât in contract nu s-a prevăzut nici o paritate CHF - leu pentru a se invoca ca s-au schimbat împrejurările din momentul semnării contractului, iar art. 970 alin. (2) C. civ. prevede ca ele (convențiile)" obliga nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea da obligației, după natura sa", a motivat prima instanță. In acest sens, a reținut tribunalul, legea consacra principiul nominalismului monetar si restituirea unui împrumut in aceeași moneda in care a fost acordat, iar echitatea trebuie sa vizeze analiza obligației de restituire prin prisma efectelor fata de ambele părți. Caracteristica esențială a creditului nu este moneda în care creditul este obținut, esențiale într-un contract de credit fiind cuantumul sumei puse la dispoziție, dobânda, costurile adiționale, modul de rambursare, toate aceste informații fiind puse la dispoziția reclamanților, astfel că au fost respectate dispozițiile O.G. nr. 21/1992, a reținut tribunalul. Așa numitul risc valutar nu derivă din folosirea creditului, astfel încât nu sunt aplicabile dispozițiile Codului consumului (Legea nr. 296/2004), a argumentat prima instanță. Tribunalul a reținut că, în cauză, norma aplicabilă în dreptul român este nominalismul monetar, iar prin contractul de credit nu s-a derogat de la această normă. Cum banca nu impune realizarea schimbului valutar la unitățile sale, acordând reclamanților posibilitatea sa găsească cel mai bun curs valutar, s-a reținut că este exclus a se constata ca restituirea creditului in moneda acordata are caracter abuziv. Tribunalul a reținut că prin O.U.G. nr. 50/2010 s-au transpus prevederile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, dar acest act normativ nu își găsește aplicarea în cauză, având în vedere principiul neretroactivității și data încheierii contractului a cărui analiza face obiectul cauzei. Hotărârea pronunțata de CJUE in cauza C-26/13 nu privește si nu tranșează chestiunea riscului valutar, in aceasta cauza fiind vorba despre acordarea unui împrumut in moneda naționala care urma sa fie restituit in funcție de CHF si nu ca in speța dedusa judecații unde împrumutul a fost acordat in CHF, a motivat prima instanță. Contractul de credit în valută conține un element de risc valutar, a reținut tribunalul, însă acesta nu îl transformă automat într-un contract abuziv. Semnificativ este faptul că atât C. civ. din 1864, cât și noul C. civ. consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația valorii acesteia. Întrucât principiul nominalismului este unul legal, excepțiile de la acest principiu nu pot fi instituite pe cale jurisprudențială, ci doar pe cale legală, a reținut tribunalul. Creditul acordat de bancă nu a adus atingere drepturilor și intereselor legitime ale reclamanților, în sensul art. 25-27 din Codul consumului și art. 3 - art. 7 din O.G. nr. 21/1992, ci a servit intereselor legitime patrimoniale ale acestora, a argumentat prima instanță. Petitele referitoare la înghețarea (stabilizarea) cursului de risc valutar și obligarea băncii la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia creditului din CHF în RON urmând a se face la data contractării creditului, la cursul CHF-LEU din acea zi sunt lipsite total de temei juridic, a reținut prima instanță. Contractul a fost încheiat în CHF la solicitarea reclamanților, devenind incidente prev. art. 969 C. civ. din 1864, iar reclamanții au optat pentru primirea unei sume de bani în franci elvețieni și s-au obligat să returneze suma primită în aceeași monedă. Ca urmare a manifestării de voință a reclamanților, în cadrul contractului de credit încheiat de părți s-au introdus date referitoare la moneda creditului. Dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu sunt menite a crea o nouă ordine de drept în care contractul să devină lipsit de forță obligatorie, ci are menirea de a particulariza dispozițiile legale generale aplicabile in rem și in personam. A mai reținut tribunalul că art. 5.1 din contract stipulează că rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul, prin urmare, reclamanții s-au obligat să restituie suma împrumutată în moneda CHF. În realitate, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții pretind modificarea unei obligații esențiale, solicitând instanței să intervină în însăși cauza contractului de credit, aspect ce excedează protecției oferite de prevederile Legii nr. 193/2000, a argumentat prima instanță. Tribunalul a reținut, totodată, că reclamanții și-au asumat riscul valutar din moment ce au accesat un credit în altă monedă decât cea în care realizau veniturile. Prima instanță a apreciat că nu poate fi admisă nici solicitarea reclamanților de a se dispune stabilizarea cursului de schimb valutar la cursul de la momentul survenirii evenimentului care ar fi generat pretinsul dezechilibru contractual sau la cursul de schimb de la data introducerii cererii de chemare în judecată, astfel cum au precizat la termenul din 17.03.2017, având în vedere principiul nominalismului monetar, împrejurarea că reclamanții și-au asumat în mod liber și conștient riscul valutar și inexistența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Totodată, tribunalul a apreciat că se impune să fie respinse ca neîntemeiate și capetele de cerere referitoare la restituirea sumei achitate în plus de reclamanți, provenită din diferența de curs valutar și suspendarea plății ratelor lunare până la rămânerea definitivă a fondului cauzei, aceste capete de cerere având un caracter accesoriu.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 1955 din 12 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat. În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că tribunalul a analizat pretențiile într-o maniera suficientă și completă, iar faptul că părțile nu sunt de acord cu soluția instanței aceasta nu echivalează cu neanalizarea susținerilor acestora. Instanța de apel a reținut că prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE au fost transpuse în dreptul intern prin art. 4 alin. (6) din legea nr. 193/2000, iar, pe cale de consecință, odată constatată încadrarea unei anumite clauze în cadrul obiectului principal al contractului, sunt excluse de la analiză condițiile prevăzute la art. 4 alin. (1) din legea nr. 193/2000. A mai reținut instanța de apel că trebuie avută în vedere la stabilirea obiectului principal al contractului natura juridică specifică a contractului de credit, precum și faptul că, deși fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce definește obiectul contractului, în condițiile în care sunt exprimate în mod clar și inteligibil, nici legea nr. 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu definesc noțiunea de obiect al contractului. Având în vedere cele arătate, precum și statuările CJUE din cauza Kasler, dar și din cauza Matei instanța de apel a motivat că prevederile contractuale contestate, reținând motivele pentru care au fost contestate, au strânsă legătură cu acordarea creditului și fac parte din obiectul principal al contractului, odată ce criticile apelanților vizează însăși moneda în care s-au acordat creditele și în strânsă legătură, riscul valutar. Clauzele ce au fost contestate nu au vizat conținutul lor concret și nici raportul contractual în integralitate, ci, doar referitor la moneda creditului și riscul valutar, iar în aceste condiții instanța de apel a apreciat că aspectele contestate țin de obiectul contractului și orice altă distincție ar fi una artificială. De asemenea, instanța de apel a motivat că nu se pot reține susținerile în sensul că nu se pot include în obiectul principal al contractului clauzele contestate, prin raportare la Hotărârea CJUE pronunțată în cauza Kasler deoarece în cauza de față restituirea creditului are loc în "aceeași monedă în care a fost restituit", situația fiind diferită față de acea avută în vedere de instanța europeană. Nu se poate ignora faptul că instanța europeană a stabilit că intră în competența instanței naționale posibilitatea de a verifica caracterul esențial al clauzei prin raportare la natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul juridic și factual, iar în cauza de față în mod corect s-a apreciat că prevederile referitoare la moneda creditului fac parte din obiectul principal al contractului, a reținut instanța de apel. Se impune a se preciza, însă, a argumentat instanța de prim control judiciar, că nici Legea nr. 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, cu condiția exprimării în mod clar și inteligibil a acesteia. Trebuie totodată observat, în legătură cu această ultimă cerință, dacă aspectele invocate de către apelanți, referitoare la obligația de informare si practicile comerciale înșelătoare au afectat într-un mod nepermis dispozițiile contractuale apreciate ca făcând parte din obiectul contractului. Instanța de apel a reținut că verificarea îndeplinirii obligației de informare în concret, raportat la datele speței este importantă în această materie, precum și că acordarea creditelor bancare în monedă străină nu a fost și nu este interzisă în legislația românească, posibilitatea acordării de credite și constituirii de depozite în valută fiind acceptată expres sau tacit de reglementarea bancară, fără ca aceste contracte să capete în acest mod caracter aleatoriu. De asemenea, creditul în CHF nu poate fi considerat, prin el însuși, un produs toxic, periculos ori neconform. Faptul că apelanții au acceptat contractarea creditului într-o monedă diferită de cea a veniturilor lor, a reținut instanța de apel, nu poate fi ulterior imputată băncii care a oferit produsul de creditare, cu atât mai mult cu cât pentru momentul creditării dobânda oferită și costurile totale erau mai mici decât cele rezultând din oferte exprimate în altă monedă. În concret, alegerea a avut în vedere nu exclusiv moneda de contractare, ci și celelalte elemente ale ofertei bancare ce i-au determinat în final să accepte creditul acordat pentru satisfacerea unor interese economice concrete. În acest cadru, instanța de apel a subliniat că obligația de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiții de transparență care să-i permită evaluarea consecințelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiții de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigențelor europene și naționale, dar nu nerezonabilă. Astfel, nu i s-ar putea impune băncii, în condiții de rezonabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluției pe termen lung a cursului CHF - leu în cadrul obligației generale de informare corectă aparținând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activității specifice ce o desfășoară. Pe toată durata contractului, exista însă posibilitatea refinanțării creditului într-o altă monedă dacă aprecia că modificările cursului valutar fac prea oneros contractul în raport de ofertele de creditare existente pe piață. Instanța de apel a subliniat că în afara situației în care s-ar fi dovedit că banca a ascuns cu intenție informații pe care le-ar fi deținut cu privire la evoluția cursului CHF - Leu în perioada de derulare a contractului, afirmată, dar nedovedită în cauză, riscul fluctuațiilor le-ar fi putut afecta deopotrivă pe ambele părți, neputându-se susține că a fost de plano asumat exclusiv de consumator. În continuare, dezechilibrul apărut ulterior semnării contractului din cauza unor factori externi depășește cadrul regimului nulității care privește încălcarea cerințelor legale la data încheierii actului juridic. Totodată, instanța de apel a subliniat că împrejurarea susținută în sensul cunoașterii de către pârâtă a modului în care va fluctua cursul valutar și ascunderii față de consumator a acestei informații esențiale privind convenția încheiată nu putea fi reținută de prima instanță pe baza probelor administrate dincolo de afirmațiile părții pentru a considera că a avut loc o informare defectuoasă a consumatorului și că profesionistul a acționat cu reaua-credință a pârâtei. Întreaga argumentare cu privire la acest aspect, a reținut instanța de apel, se bazează pe prezumții decurgând din evenimente externe și ulterioare încheierii contractului, nerelevante în cadrul procesual de față. Apelanții-reclamanți aveau obligația de a prezenta măcar un minim de dovezi din care să reiasă că banca a avut cunoștință că urma o apreciere semnificativă a francului elvețian, prezentarea unor documente publice nefiind de natură să dovedească faptul că intimata-pârâtă avea cunoștință de modificările de curs valutar care urmau și că a dorit să profite de pe urma acestora, respectivele documente putând fi consultate chiar și de apelanții- reclamanți la încheierea contractelor or în cursul derulării acestora. În ceea ce privește pretinsul comportament neloial al pârâtei, instanța de apel a reținut că cele susținute sunt simple alegații, care nu pot atrage concluzia că informațiile puse la dispoziției au fost false, mincinoase, sau au putut induce în eroare consumatorul. Prin raportare la cele reținute referitoare la dreptul la informare și la practicile înșelătoare, instanța de apel a conchis că nu se poate reține lipsa caracterului clar și inteligibil a clauzelor contestate și cât timp se apreciază că analiza se face din punctul de vedere al art. 4. alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în prezența unui caracter clar și inteligibil, legea exclude o analiză din punctul de vedere al art. 4.1. Instanța de apel a reținut că dispozițiile legale invocate din materia protecției consumatorilor privitoare la obligația de prestare a unor servicii care să nu afecteze viața, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului și de înlocuire a produselor și serviciilor defectuoase (art. 17, art. 25 și art. 27 din Codul Consumului, art. 12 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992) nu sunt incidente în cauză. Instanța de apel a constatat că tribunalul a interpretat și aplicat în mod corect principiul nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. 1864, care validează practica restituirii creditului în aceiași monedă și în suma numerică împrumutată indiferent de modificarea prețului acestei monede. Prin hotărârea pronunțată în data de 20.09.2017, fiind sesizată cu întrebări preliminare într-un litigiu similar cu cel de față, CJUE a arătat, în concret, care sunt etapele pe care instanța națională trebuie să le parcurgă pentru a analiza caracterul abuziv al unei clauze de risc valutar, cum sunt cele în discuție în dosarul de față, a motivat instanța de apel. Conform hotărârii CJUE instanța națională trebuie să verifice dacă prevederea (clauza) în discuție reflectă doar o dispoziție de drept, deși nu reflectă doar o dispoziție de drept și deși face parte din obiectul principal al contractului, este exprimată într-un mod clar și inteligibil, dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar și inteligibil - respectă cerința bunei-credinței și, în fine, dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar și inteligibil - instituie un dezechilibru semnificativ. Față de redactarea evidentă a hotărârii menționate anterior, instanța de apel a reținut că analiza se face în ordinea indicată de CJUE, în etapele enumerate de către aceasta și doar în măsura în care toate condițiile unei anumite etape sunt îndeplinite se poate trece, mai departe, la cercetarea următoarei faze. Având de verificat în primul rând dacă prevederile contractuale contestate reflectă doar o dispoziție de drept intern, instanța de apel a constatat că acestea transpun în convenție principiul nominalismului monetar consacrat la art. 1578 C. civ. din 1864, așa cum a reținut și tribunalul. Această normă este una dispozitivă supletivă însă nici prin hotărârea pronunțată în cauza Andriciuc și nici prin Directiva 93/13 nu sunt eliminate din excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directivă acest tip de norme. După cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință, a motivat instanța de apel. Instanța europeană nu a făcut distincție între normele ce se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele dispozitive supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință, a mai reținut instanța de prim control judiciar. Că acesta este sensul statuării CJUE rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13, din prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, precum și din considerentele prezentate în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG, la care se face trimitere și în hotărârea Andriciuc. Astfel, în lumina jurisprudenței CJUE se poate reține că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele dispozitive supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință, a argumentat instanța de apel. Trimiterea la Regulamentul nr. 17/2012 al BNR nu duce la o altă concluzie, întrucât, pe de o parte textul nu era în vigoare la momentul încheierii contractului, iar pe de altă parte, sensul unor termeni poate diferi în cuprinsul unor acte normative, aspect care rezultă din simpla lecturare a definiției produsului din Codul Consumului comparativ cu reglementarea din Regulament. În ceea ce privește susținerile că răspunderea pentru produsele defectuoase este o răspundere obiectivă, culpa profesionistului nefiind necesar a fi probată, instanța de apel a reținut că, din punct de vedere teoretic, sunt corecte, însă, nu pot fi primite afirmațiile pe care se fundamentează solicitarea de angajare a răspunderii intimatelor-pârâte. Toate susținerile în sensul că banca a cunoscut despre valorizarea CHF și a intenționat să profite de ea în detrimentul consumatorilor, în lipsa unor minime dovezi în acest sens, rămân simple afirmații, a reținut instanța de apel. Simplele susțineri în sensul promovării agresive a produsului credit în CHF ori prezentarea distorsionată a acestui produs de creditare, nu sunt suficiente pentru a se ajunge la răsturnarea sarcinii probei, deoarece în acest caz s-ar ajunge să se pună în sarcina pârâtei efectuarea unei probe negative. Cât privește criticile privitoare la clauza de risc valutar formulate prin raportare la dispozițiile Legii nr. 193/2000, instanța de apel a apreciat că acestea nu pot fi primite, reținând incidența în litigiu a cauzei C-186 și faptul că tribunalul a soluționat în mod corespunzător acest petit. Astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că, prin hotărârea pronunțată în data de 20.09.2017, fiind sesizată cu întrebări preliminare într-un litigiu similar cu cel de față, CJUE a arătat, în concret, care sunt etapele pe care instanța națională trebuie să le parcurgă pentru a analiza caracterul abuziv al unei clauze de risc valutar, cum sunt cele în discuție în dosarul de față. Conform hotărârii CJUE instanța națională trebuie să verifice dacă prevederea (clauza) în discuție reflectă doar o dispoziție de drept (pgf. 29), dacă respectiva clauză, deși nu reflectă doar o dispoziție de drept și deși face parte din obiectul principal al contractului (pgf. 41), este exprimată într-un mod clar și inteligibil (pgf. 49), dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar și inteligibil - respectă cerința bunei-credinței și, în fine, dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar și inteligibil - instituie un dezechilibru semnificativ. A motivat instanța de apel că, față de redactarea evidentă a hotărârii menționate anterior, analiza se face în ordinea indicată de instanța europeană, în etapele enumerate de către aceasta și doar în măsura în care toate condițiile unei anumite etape sunt îndeplinite se poate trece, mai departe, la cercetarea următoarei faze. Instanța de prim control judiciar a argumentat că CJUE nu a făcut distincție între normele ce se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele dispozitive supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. Că acesta este sensul statuării CJUE, a motivat instanța de apel, rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13, din prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, precum și din considerentele prezentate în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG și în hotărârea Andriciuc. Astfel, a conchis instanța de apel, în lumina jurisprudenței CJUE se poate reține că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele dispozitive supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. În ceea ce privește critica referitoare la nepronunțarea cu privire la cele două capete de cerere privind restituirea sumei de 108.545,1295 CHF achitate în plus, instanța de apel a reținut că atâta timp cât capetele principale au fost respinse, nici pretențiile accesorii nu pot fi admise, nefiind vorba despre vreo nepronunțare asupra acestora.

La 10 decembrie 2018, reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1955 din 12 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. In argumentarea cererii de recurs, după o scurtă prezentare a situației de fapt, se susține, în esența, că decizia instanței de apel a fost dată cu greșita interpretare și aplicare a legislației speciale privind protecția consumatorilor și a normelor europene în domeniul protecției consumatorilor. Recurenții au susținut că în cuprinsul deciziei recurate instanța de apel motivează făcând referire la exceptarea de la analiza ce definește obiectul contractului, in condițiile in care clauzele sunt exprimate in mod clar si inteligibil, iar nici Legea nr. 193/2000 si nici Directiva nu definesc noțiunea de "obiect al contractului". Pentru a justifica cele susținute prin hotărâre, instanța de apel face referire la Cauza Kasler vs. Ungaria (C-26/13), concluzionând că argumentele acestei decizii sunt fundamentul care determină imposibilitatea analizei clauzei de risc valutar prin prisma condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Contrar acestei opinii exprimata de instanța de apel in sentința recurata de la filele x, recurenții au arătat că interpretarea legala a legii in coroborare cu cauza Kasler duce la concluzii opuse. In acest sens, Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CE, directivă care face trimitere la principiul potrivit căruia persoanele care achiziționează bunuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către cumpărător sau furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale și împotriva excluderii inechitabile a unor drepturi esențiale din contracte. Au mai arătat recurenții că inegalitatea economica, tehnica si juridica intre cei doi contractanți este situația premisă care explică spiritul întregii legislații privind protecția consumatorilor, în sensul de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului s-au survenit pe parcursul contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere in favoarea consumatorului si, in acest fel, determinând un dezechilibru juridic în sens contrar. Legea restabilește echilibrul în contract, suprimând sau atenuând voința contractuala a profesionistului, iar această competență de reechilibrare a prestațiilor părților o au instanțele, adaptând contractele sau suplinind in contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist, dar care îl protejează pe consumator. S-a mai arătat că, prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comercianților cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. In materia protecției consumatoriier, prin adoptarea Directivei 93/13/CEE transpusă în legislația națională prin Legea 193/2000, legiuitorul a urmărit atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței posibilitatea de a anula clauzele abuzive. Curtea de Justiție a Uniunii Europene, au susținut recurenții, a stabilit în cauza C-240/98 că protecția conferita consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este investit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea, iar în cauza C-241/98, instanța europeană recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, precum și că această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți, existând, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele. Recurenții au arătat că tribunalul corect a reținut că acest contract de credit este un contract de adeziune, singura posibilitate a consumatorilor fiind aceea de a alege între creditele existente pe piață, însă în toate cazurile contractele erau tipizate, iar singura opțiune este aceea de a semna sau nu contractul pentru tragerea creditului. Potrivit art. 2 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, au arătat recurenții, este abuzivă o clauză care nu a fost negociată individual (cum este cazul contracteler de împrumut încheiate cu societățile bancare), este contrară bunei credințe și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, evident in detrimentul consumatorului. Clauzele de efectuare a plăților în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutați nu au fost negociate direct cu reclamanții, având în vedere caracterul prestabilit și impus consumatorilor al contractelor de credit, consumatorii exprimându-și adeziunea la aceste contracte tipizate, fără a avea posibilitatea de a influența natura lor. Raportând comportamentul reclamantului la noțiunea de consumator mediu și normal informat este mai mult decât evident faptul că acesta nu putea să prevadă o modificare radicală a cursului de schimb valutar pentru francul elvețian. Astfel, banca avea obligația de a explica riscurile clienților, de a le pune la dispoziție informațiile necesare, astfel încât aceștia să aibă posibilitatea de a evalua consecințele economice ale contractării creditelor. Au susținut recurenții că hipervalorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorilor întrucât aceștia nu au cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb și, în consecință, asumarea în cunoștință de cauză a riscului valutar, în acest sens stabilind și Curtea Constituțională a României prin decizia invocata în cadrul cererii de apel, ca urmare tocmai a invocării neconstituționalității de însăși intimata C.. Recurenții au menționat că omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF constituie o încălcare a obligației de consiliere, sancționată în dreptul european si național întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate. Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar si inteligibil și trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce-l privește. Recurenții au mai arătat că cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13, nu poate fi redusă, numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical, deoarece consumatorul se află într-o poziție de inferioritate față de vânzător. Contrar a ceea ce a stabilit instanța de apel, au susținut recurenții, sunt aplicabile in speță statuările CJUE din cauza C-26/13, paragraful 59, întrucât articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat in sensul că obiectul principal al contractului nu acoperă o clauză, cuprinsa intr-un contract de împrumut încheiat in moneda străina intre un vânzător sau un furnizor si un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, in temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplica cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât in cazul in care se constata ca respectiva clauza stabilește o prestație esențiala a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează. O astfel de clauză nu poate fi considerata ca înglobând o "remunerație" al cărei caracter adecvat să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă, în temeiul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13. Au mai arătat recurenții că potrivit hotărârii CJUE date in cauza C-26/13, articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul ca, în ceea ce privește o clauză contractuala, precum cea în discuție in litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactata in mod clar si inteligibil trebuie înțeleasa ca impunând nu numai ca respectiva clauza sa fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca respectivul contract să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se refera clauza respectiva, precum si relația dintre acest mecanism si cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator sa poată sa evalueze, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecințele economice care rezulta clin aceasta in ceea ce îl privește. Raportându-se la modul in care CJUE a interpretat dispozițiile Directivei 93/13, recurenții au susținut că instanța urmează a avea in vedere prevederile art. 4 alin. (1) si 2 din Legea nr. 193/2000. Cerința negocierii clauzelor contractuale impusa de lege trebuie sa fie efectivă, pârâta având obligația de a explica reclamanților, anterior încheierii contractului, modul de comportare pe piața monetara a valutei CHF, de a aduce la cunoștința acestora că în perioade de criză economică această moneda are tendințe de hipervalorizare, așa încât consumatorul sa fie conștient ca in momentul in care își asuma restituirea unui credit in moneda naționala, dar echivalent monedei CHF pe o perioada destul de lunga, va suporta riscul valutar cauzat de hipervalorizarea valutei CHF. Au susținut recurenții că, văzând statuările CJUE Cauza 26/13 Kasler, paragraf 75, clauza care impune suportarea de către reclamantul-consumator a riscului valutar nu expune in mod transparent funcționarea concreta a mecanismului de schimb al monedei străine la care se refera clauza respectiva, precum si relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul sa poată sa evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezulta din aceasta in ceea ce îi privește. Cată vreme instanța naționala poate sa constate caracterul abuziv al unei clauze contractuale și fara a fi sesizata de autoritatea publica in materie protecției consumatorilor, din identitate de rațiune, trebuie considerat ca si in cazul unei acțiuni judiciare promovate direct de cel ce se consideră prejudiciat de o clauza pretins abuziva instanța poate proceda la modificarea clauzelor contractuale in sensul înlăturării prevederilor constatate ca abuzive, au mai arătat recurenții. Prin urmare, legea interna permitea ca in cazul in care intr-o procedura judiciara instanța de judecata constata existenta unei clauze abuzive intr-un contract sa dispună modificarea acesteia, in măsura in care se aprecia că poate rămâne în ființă contractul. Recurenții au arătat că în prezenta cauză pârâta nu a făcut dovada că la momentul contractării creditului in franci elvețieni, le-a adus la cunoștință reclamanților posibilitatea devalorizării monedei creditului, deși în calitatea sa de profesionist avea această posibilitate cunoscând predicțiile cursului valutar pentru franci elvețieni. Prin urmare, pârâta a ascuns informații esențiale relative la riscul de depreciere a monedei naționale, ceea ce produce un dezechilibru semnificativ. S-a mai arătat că, în condițiile în care creditul in franci elvețieni era un produs nou pe piață și în lipsa unor informații corespunzătoare cu privire la monedă în care reclamanții au contractat împrumutul, respectiv cu privire la istoricul evoluției francului elvețian și riscuri generate de variațiile cursului de schimb valutar, reclamanții s-au obligat să returneze sumele împrumutate la termenele și în cuantumurile menționate in contract, având ca premisă cursul de schimb valutar CHF-LEU din perioada respectivă. Recurenții au mai susținut că se impune calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractelor pe întreaga perioadă de valabilitate a acestora și, de asemenea, ca efect al constatării nulității clauzelor privind efectuarea plăților în moneda creditelor - CHF, se impune restituirea prestațiilor (plăților) efectuate de către reclamanți în temeiul acestor clauze abuzive, care impune si emiterea unui nou grafic de rambursare. Printr-o altă critică recurenții-reclamanți au invocat greșita interpretare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind principiul nominalismului. Evocând dispozițiile art. 1578 alin. (2) și alin. (3) din C. civ. de la 1864, recurenții au susținut că aceste reglementări sunt temelia juridică pe care s-a edificat, doctrinar și jurisprudențial, așa-numitul principiu al nominalismului monetar, care pretinde înghețarea creanței bănești la nivelul valorii sale nominale din data nașterii creanței, astfel încât, indiferent de inflație și de fluctuațiile valorice ale monedei de plată de până la epoca plății, debitorul să fie ținut doar de suma nominală datorată. De vreme ce art. 1579 alin. (3) din C. civ. de la 1864 evocă prețul monedei în timpul in care a fost împrumutată, înseamnă că, în cazul creditelor in valută, dacă există o fluctuație a cursului, se va putea efectua plata în RON la un curs înghețat la nivelul celui din data acordării creditului. În caz de refuz al creditorului de a primi o astfel de plată, instanța va putea să-l oblige să accepte o astfel de plată la un curs înghețat în timp la momentul acordării creditului, indiferent de fluctuațiile cursului de schimb, au susținut recurenții. În configurația sa originară, clasică, principiul nominalismului monetar este favorabil debitorului și defavorabil creditorului, fiind un mecanism de protecție a debitorului contra riscurilor de creștere nelimitată a inflației sau, după caz, a cursului de schimb al monedei naționale. Evoluția concepțiilor cu privire la acest principiu a căpătat recent un aspect sinuos in doctrină și in jurisprudență, fiind sesizabilă o deturnare de la înțelesul său originar, real, s-a mai arătat. Recurenții au arătat că decizia pronunțată de CJUE, in cauza Andriciuc și alții contra E., la pct. 37, a reținut că textul legal are caracter supletiv astfel că părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens. S-a mai susținut că, în cazul în care contractul nu cuprinde clauzele derogatorii menționate, devine incidentă norma de drept comun în această materie, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864. Se observă, au mai susținut recurenții, că, in concepția CJUE, nominalismul monetar este o regulă supletivă care poate abate traiectoria raportului juridic de la trendul stabil al valorii nominale a datoriei bănești, ceea ce este un mod indirect de a spune că regula nominalismului monetar, în caz de inflație sau de devalorizare a monedei naționale in raport de valuta plătii, este o regulă favorabilă debitorului și defavorabilă creditorului. Înțelesul exact al principiului nominalismului monetar a fost și a rămas același, respectiv normă supletivă menită a apăra debitorul de efectele prejudiciabile ale fluctuațiilor monetare. În continuare, recurenții-reclamanți au invocat greșita aplicare a art. 481 C. proc. civ. privind neînrăutățirea situației in propria cale de atac. Astfel, recurenții-reclamanți au considerat ca instanța de apel nu a analizat capetele de cerere formulate, întrucât a stabilit contrar solicitărilor acestora că articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE atrage aplicarea art. 4 alin. (1) din aceeași directivă. Instanța de prim control judiciar a apreciat că sunt excluse de la analiza capetele de cerere vizând riscul valutar, cu consecința lipsei analizei capătului de cerere privind înghețarea/stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plaților conform contractului de credit dar si a obligării intimatei-pârâte la emiterea unui nou grafic și la restituirea sumelor solicitate ca fiind achitate in plus in temeiul clauzelor abuzive. De asemenea, recurenții-reclamanți au invocat încălcarea principiului disponibilității instituit de prevederile art. 477 C. proc. civ. susținând interpretarea si aplicarea nelegală a acestui principiu. Astfel, recurenții-reclamanți au arătat că, având in vedere capetele de cerere asupra cărora au solicitat sa se pronunțe prima instanță si asupra cărora au adus critici prin cererea de apel, instanța de apel nu s-a pronunțat in niciun fel, decizia vizând în mod exclusiv doar ceea ce a stabilit tribunalul, însușindu-și pe deplin considerentele reținute de acesta, fara însă a mai analiza si nelegalitatea hotărârii primei instanțe în virtutea criticilor aduse prin cererea de apel. Au mai susținut că au în vedere modul de rezolvare al incidenței principiului nominalismului si modul in care a fost pus in discuție si rezolvat de tribunal, astfel că instanța de apel doar însușindu-și considerentele sentinței, in fapt, nu s-a pronunțat si nu a rezolvat acest aspect. In acest sens, instanța de apel a lăsat nerezolvat aspectul privind interpretarea greșita data dispozițiilor art. 1578 din C. civ. 1864 privind principiul nominalismului.

Intimata-pârâtă F. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat. Prin răspunsul la întâmpinare, recurenții-reclamanți au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a F. S.A., excepția lipsei dovezii calității de reprezentant legal al F. S.A. și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant convențional exercitată de G., prin avocat H./I. pentru F. S.A.. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 3 martie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. La 30 martie 2020, recurenții-reclamanți au depus punct de vedere la raport, prin care au solicitat admiterea în principiu a recursului și acordarea unui termen pentru soluționarea acestuia, cu citarea părților. Prin încheierea din 17 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a prorogat discutarea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive și a lipsei dovezii calității de reprezentant, invocate de recurenți, acestea fiind respinse, potrivit celor reținute în practicaua prezentei decizii.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: Motivele invocate de recurenții-reclamanți se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 1578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile speței, și a condițiilor care trebuie să fie verificate de instanța națională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii. Criticile recurenților-reclamanți sunt nefondate întrucât, pe de o parte, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., iar, pe de altă parte, soluția instanței de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A. Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate. Verificările ce se impun a fi realizate de către instanța națio