ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2332/2020

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă, la data de 23 iulie 2015 sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C., prin mandatar D. S.A. și D. S.A., au solicitat instanței constatarea ca fiind nulă absolut a clauzei abuzive privind riscul valutar, cuprinsă în art. 6.1.3. din Contractul de facilitare de credit și de garanție nr. x/07.02.2008; dispunerea înghețării cursului CHF-RON la valoarea de 2,17 RON pentru 1 CHF, de la data încheierii și semnării Contractului de facilitare de credit și de garanție nr. x/07.02.2008, respectiv calcularea și plata fiecărei rate succesive datorate, la valoarea de 2.17 RON pentru 1 CHF, de la data încheierii contractului începând cu prima rată și până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părți; obligarea pârâtelor la plata sumei de 89.199,71 RON, reprezentând diferența achitată în plus pentru perioada martie 2008 - iunie 2015; obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale aferente sumei de 89.199,71 RON calculată începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective a debitului; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, Legea nr. 193/2000, Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului și art. 966 și urm. C. civ. 1864, art. 1166 și urm., art. 1170, art. 1271, art. 1357 noul C. civ., temei de drept material.

S-a arătat că, la data de 7 februarie 2008, reclamanții au încheiat cu D. S.A. contractul de facilitare de credit și de garanție nr. x/07.02.2008 pentru acordarea unui credit în valoare de 191.520 CHF.

Prin adresa depusă la tribunal, reclamanții au precizat că primul capăt al cererii este neevaluabil în bani, iar valoarea totală a capătului doi al cererii este de 791.318,45 RON.

La termenul din 15 ianuarie 2016, pârâtele au invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului, Tribunalul București, secția a VI-a civilă reținând că excepția este neîntemeiată, raportat la faptul că valoarea litigiului este reprezentată de diferența dintre valoarea creditului la momentul introducerii acțiunii, respectiv 791.318,45 RON și valoarea în RON la momentul încheierii contractului, care este de 415.598 RON, diferența rezultată fiind de 375.720,05 RON, mult peste pragul de 200.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 514/2016 din 29 ianuarie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Tribunalul a reținut că, întrucât nu s-a făcut dovada unei negocieri efective a clauzelor contestate, este îndeplinită prima condiție prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 însă clauza stipulată la art. 6.1.3 din contractul inițial, nu întrunește condițiile cumulative pentru a fi considerată abuzivă deoarece se activează doar în situația în care împrumutatul nu achită sumele datorate la scadență. Clauza nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, fiind legitim ca banca să preia din conturile reclamanților sumele necesare achitării ratelor lunare, iar la nevoie, să efectueze și schimbul valutar.

Cât privește cererea de stabilire a cursului valutar la momentul semnării contractului și cererea privind riscul valutar, prima instanță le-a apreciat ca neîntemeiate întrucât contractului de credit, fiind o specie a împrumutului de consumație, i se aplică principiul nominalismului monetar instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât achitarea ratelor în moneda acordată, respectiv CHF, indiferent de fluctuațiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită, indiferent de modul în care ar fi calificat contractul, comutativ sau aleatoriu. Prin urmare, nu este îndeplinită condiția stipulată la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

Prima instanță a apreciat că nu se poate da curs solicitării reclamanților de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii deoarece aceasta ar veni în contradicție cu principiul nominalismului monetar. Teoria impreviziunii vizează reajustarea întinderii drepturilor obligațiilor părților or, prin modul deformulare a acestui capăt de cerere, reclamanții nu tind spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei.

Ca atare, prima instanță a constatat că nu sunt întrunite condițiile privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.

Cât privește cererea de denominare în monedă națională a plăților, prima instanță a apreciat-o neîntemeiată, deoarece dispozițiile legale prevăd posibilitatea acordării creditelor în valută și reglementează riscul valutar, ceea ce implică restituirea creditelor și achitarea costurilor aferente contractului în aceeași monedă, prin urmare nu se poate reține aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții A. și B., care a fost soluționat prin decizia civilă nr. 233 din 1 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în sensul respingerii ca nefondat.

Instanța de apel a reținut ca nefondată critica privind statuarea caracterului abuziv de către tribunal și totodată, respingerea cererii având în vedere că prima instanță a apreciat ca îndeplinită doar prima condiție din cele trei prevăzute de lege în mod cumulativ pentru declararea unei clauze ca fiind abuzive, respectiv art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv lipsa negocierii. Or, constatând neîndeplinite restul condițiilor în mod corect cererea a fost respinsă.

Considerentele tribunalului referitoare la analiza impreviziunii priveau un alt aspect și nu condiția prevăzută de lege și menționată în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Or, în analiza impreviziunii, o instituție juridică diferită de aceea a clauzei abuzive, tribunalul a analizat dezechilibrul financiar și juridic din punctul de vedere al acestei noțiuni.

A fost respinsă și critica privind suportarea diferențelor de curs valutar doar de către consumator, indiferent de creșterea sau scăderea valorii CHF în raport cu moneda națională, întrucât contrariul acestor susțineri rezultă din art. 6.1., iar finalul art. 6.1.3. din convenție se referă la un aspect cu totul diferit de cel invocat de către parte, respectiv la situația de achitare a ratelor prin debitarea directă.

Critica referitoare la pronunțarea extra petita în relație cu art. 1578 C. civ. nu a fost reținută întrucât din hotărârea primei instanțe rezultă faptul că aceasta nu a soluționat o altă pretenție, ci, stabilind situația de fapt, a aplicat normele juridice incidente, respectiv textul de lege anterior menționat, invocat și de partea adversă.

Instanța de apel a reținut ca fiind corectă concluzia tribunalului în ceea ce privește aplicabilitatea în cauză a principiului nominalismului din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a cauzei CJUE C-186/2013.

Instanța europeană în cauza C-186/2013 nu a făcut distincție între normele ce se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele dispozitive supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În cauză, prevederile contractuale reprezintă transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 C. civ. care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din contract în sensul obligării apelantei să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Textul legal are caracter supletiv, astfel că părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens. În cazul în care contractul nu cuprinde clauzele derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1865.

Pe cale de consecință, s-a reținut că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, reținându-se și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2017.

În atare situație, având în vedere considerentul al treisprezecelea al Directivei 93/13, hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-186/16 în cauza Andriciuc, precum și dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instanța de apel, constatând că prevederile contractuale contestate - clauza de risc valutar - reflectă transpunerea în contract a unei dispoziții legale, a apreciat că sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecție, cu consecința că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora, și nici cele susținute în fața tribunalul privind limbajul inteligibil, obligația informării obligația de concilierea, de transparență dezechilibrul.

Cât privește critica privind pronunțarea asupra unui aspect neinvocat, respectiv denominarea, aceasta nu poate duce la admiterea căii de atac deoarece tribunalul a analizat termenul în sensul cererii cu care a fost învestit, respectiv, plata ratelor la valoarea în RON la data încheierii contractului și restituirea sumelor suplimentare.

Referitor la teoria impreviziunii, instanța de apel a apreciat că în mod corect tribunalul nu a făcut aplicarea acesteia. Suplimentar s-a mai reținut că pentru aplicarea acestei instituții, partea trebuia să indice în concret momentul la care raportul contractul, valabil încheiat, a fost dezechilibrat ca urmare a apariției unor evenimente externe părților precum și modul în care echilibrul contractual s-ar fi restabilit. De) asemenea, s-a observat că impreviziunea este fundamentată pe apariția unui eveniment excepțional și exterior voinței părților ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului. Evoluția crescătoare sau descrescătoare a valutei raportat la perioada contractuală nu este un aspect care în mod rezonabil nu putea fi prevăzut. O creștere exacerbată, determinată de situații faptice excepționale ar fi putut teoretic constitui un astfel de eveniment excepțional însă nu acesta este cazul în speță.

La data de 2 martie 2018, reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei evocate anterior.

Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În motivarea recursului, s-a susținut, în esență, că instanța de apel a soluționat apelul prin aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că apelul a fost soluționat din perspectiva normelor de drept comun, respectiv art. 1578 C. civ.

În cauză, trebuie aplicate normele de drept material speciale, respectiv dispozițiile Legii nr. 193/2000, ale Directivei 93/13/CEE dar și ale jurisprudenței CJUE și Înaltei Curți de Casație si Justiție.

În acest sens, s-a învederat că, în raporturile contractuale dintre un profesionist și un consumator se aplică normele speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale reglementate de Legea nr. 193/2000.

Recurenții au susținut că, prin clauza de risc valutar nu se transpune principiul nominalismului ci, dimpotrivă, fiind în realitate o clauză de indexare prin care consumatorul este ținut să ramburseze valoarea creditului, astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă și, deci, să suporte singur riscul valutar. Prin urmare, aceasta poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv.

Obligațiile ce incumbă profesionistului potrivit legii speciale justifică, posibilitatea instanței de judecată de a utiliza instrumente de control a clauzelor stipulate în contractele de consum în scopul realizării dezideratelor ordinii publice. Din acest motiv, chiar dacă s-ar aprecia faptul că, în cauză, clauza de indexare, care vizează strict moneda de plată, este mecanismul care asigură respectarea principiului nominalismului în ce privește moneda de cont-valută, excepția prevăzută de art. I alin. (2) din Directiva 93/13/CEE nu poate fi reținută de plano, întrucât abuzul de putere economică al profesionistului nu este exclus.

Această interpretare ar distorsiona sensul art. 1578 C. civ. și scopul pentru care a fost instituită, și anume protejarea debitorului.

Recurenții-reclamanți au mai precizat că includerea clauzei de risc valutar în contract este de natură să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât constituie sursa supraîndatorării debitorului.

Clauza privind riscul valutar nu poate fi asimilată unei clauze de asumare a riscului schimbării împrejurărilor în sensul pe care teoria impreviziunii îl dă acestei condiții.

S-a arătat că nu se poate analiza problema suportării riscului valutar în mod natural de către debitor pentru că o asumare implicită a riscului valutar are în vedere tranzacția în ansamblul său, tranzacție a cărei natură și consecințe patrimoniale să fie înțelese pe deplin și asumate în mod conștient de către consumator.

Din perspectiva legislației privind protecția consumatorului, soluția atribuirii naturale a riscului valutar în sarcina consumatorului poate avea drept premise o tranzacție ale cărei posibile consecințe patrimoniale sunt pe deplin cunoscute, înțelese și acceptate de către consumator.

În scopul realizării unei concilieri reale a intereselor părților este necesar, în opinia recurenților, să se recurgă la două principii, care joacă un rol director și unul corector al conținutului contractului respectiv principiul proporționalitătii și principiul coerenței.

Recurenții-reclamanți au învederat că interesul împrumutatului este acela de a-și da consimțământul, în deplină cunoștință de cauză, că produsul de creditare care face obiectul contractului corespunde așteptărilor sale și că angajamentul asumat nu este și nu va deveni disproporționat în raport cu bunurile și veniturile sale.

S-a învederat că intervenția instanței naționale, cu scopul corectării sau înlăturării împrejurărilor abuzive, ilicite în procedura de declarare a clauzelor litigiului drept abuzive, trebuie să aibă prevalență în vederea prezervării dreptului la un proces echitabil, al salvgardării prompte a contractului.

Intervenția instanței este imperios necesară pentru restabilirea echilibrului contractual, fiind permisă prin corelarea principiului bunei-credințe cu cel al echității. Refacerea echilibrului contractual perturbat prin activarea efectelor specifice unei clauze abuzive face necesară plasarea prestațiilor în trecut când aspectul cantitativ s-a raportat la un alt curs valutar. Astfel, modificarea valorii prestațiilor va ține cont de proporția inițială a acestora.

Reechilibrarea presupune fixarea valorii obligației exprimate în valută pe toată durata contractului în funcție de factorul de referință de la data încheierii contractului care este cursul valutar practicat la acea dată, acest element fiind, din perspectiva debitorului, singurul factor de predicție la momentul accesării creditului pentru evaluarea în ansamblu a gradului său de îndatorare și a valorii finale a obligației.

La data de 26 aprilie 2018, intimatele-pârâte D. S.A. și C. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică. Intimatele-pârâte au susținut că modalitatea de redactare a clauzelor este neechivocă, fiind menționată în mod expres moneda creditului, astfel încât întinderea obligației era cunoscută din momentul încheierii contractului, fără ca persoana vizată să aibă nevoie de cunoștințe de specialitate. Instanța de apel a interpretat și aplicat corect normele de drept material invocate de recurenți.

La data de 23 mai 2018, recurenții-reclamanți au depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatele-pârâte și, în consecință, admiterea recursului astfel cum a fost formulat și dezvoltat în scris.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 16 octombrie 2018, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., recurenții-reclamanți depunând punct de vedere prin care susțin admisibilitatea recursului în raport de dispozițiile Deciziei nr. 454/2018 a Curții Constituționale.

Prin încheierea din 12 februarie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 233 din 1 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

La 19 martie 2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului, până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, ulterior cauza fiind repusă pe rol.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

Recurenții-reclamanți au susținut aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 1578 C. civ. și Legea nr. 193/2000, arătând că instanța de apel a aplicat cu prioritate în judecarea cauzei, prevederile de drept comun, deși era învestită cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, formulată în baza Legii nr. 193/2000, lege specială în raport cu dispozițiile art. 1578 din C. civ.

Înalta Curte reține că, prin art. 1578 C. civ., legiuitorul român a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut. În virtutea acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziție cu caracter general care nu conține o reglementare diferită în legea specială privind raporturile dintre consumatori și profesioniști, respectiv Legea nr. 193/2000, în sensul că acest principiu nu s-ar aplica atunci când se analizează un raport juridic din perspectiva acestei legi.

Așadar, legea generală se aplică ori de câte ori nu există dispoziții speciale.

Cum în legea specială nu sunt reglementate dispoziții derogatorii de la principiul nominalismului monetar rezultă că, între dispozițiile prevăzute de art. 1578 C. civ. și Legea nr. 193/2000, nu există un raport lege generală-lege specială, care să excludă aplicabilitatea acestui principiu.

Clauzele prin care recurenții-reclamanți s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, ci transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ., prin urmare nu sunt întrunite cele trei cerințe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii sau deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar. Într-o atare situație, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Recurenții au susținut că, în cauză, clauza de risc valutar nu transpune principiul nominalismului ci este o clauză de indexare prin care consumatorul este ținut să ramburseze valoarea creditului, astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă și, deci, să suporte singur riscul valutar, ca atare ea poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv.

Această critică nu poate fi reținută, clauza de risc valutar prin care a fost instituită obligația de plată a ratelor de credit în valuta în care a fost acordat este o clauză permisă de lege, indiferent de calificarea sa, fiind instituită prin dispoziții legale, respectiv art. 1578 C. civ.

Recurenții-reclamanți au susținut că excepția prevăzută de art. I alin. (2) din Directiva 93/13/CEE nu poate fi reținută de plano, întrucât abuzul de putere economică al profesionistului nu este exclus iar o astfel de interpretare ar distorsiona sensul art. 1578 C. civ., determinând deturnarea scopului pentru care ea a fost instituită și anume, protejarea debitorului.

În ceea ce privește această critică este relevantă recenta interpretare dată de CJUE în cauza C-81/19 la 9 iulie 2020 și anume că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Prin urmare, a concluzionat CJUE, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. că, în cauză, clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000 interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE și a celor statuate de CJUE, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutați de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat-CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale prevazute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestei legi. Prevederea legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE potrivit cărora dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reține că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare nu se mai impune analiza criticilor privind încălcarea cerințelor de transparență sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credințe.

Din același considerent al excluderii, nu se poate invoca greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor Legii nr. 193/2000 deoarece atâta timp cât o clauză nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, textele de lege pretins încălcate prin decizia atacată sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecății.

În raport de considerentele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 233 din 1 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Totodată, reținând culpa procesuală a recurenților-reclamanți, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. îi va obliga să plătească intimatei-pârâte D. S.A suma de 3311,18 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 233 din 1 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenții-reclamanți să plătească intimatei-pârâte D. S.A suma de 3311,18 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 noiembrie 2020.