ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 266/2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, la data de 2 februarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A. Membră a C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acesteia; să dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; să dispună denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ. (taxa judiciara de timbru, timbru judiciar, onorariu avocat, alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea prezentului litigiu). În drept au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, Directiva Consiliului 93/13/CEE, art. 453 C. proc. civ., art. 970 și urm. C. civ. Prin sentința civilă nr. 8480 din 15 iunie 2015, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București. Cauza a fost înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 București, la data de 14.08.2015, sub dosarul nr. x/2015. Prin sentința civilă nr. 11719 din 4 noiembrie 2015, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 9 decembrie 2015, sub nr. x/2015. La data de 21 ianuarie 2016, reclamanta A. și-a precizat acțiunea, prin care a indicat că diferența de curs valutar este în cuantum de 284.210 RON, valoare aferentă primului capăt de cerere, petitele 2 și 3 fiind accesorii. Prin sentința civilă nr. 867 din 15 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată. În motivarea acestei sentințe, prima instanță a reținut, din analiza coroborata a clauzelor art. 1.1, art. 1 pct. 2, 8.1 și art. 9.1 din contractul de credit, că împrumutatul are obligația de a rambursa creditul în valuta în care a fost acordat. Tribunalul a reținut că atât C. civ. din 1864, cât și noul C. civ. consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, acesta fiind tradițional în contractele de împrumut. Prima instanță a mai reținut, în ceea ce privește clauzele atacate, că acestea nu impun reclamantei să folosească un anume curs valutar, al paratei, astfel încât nu se poate reține existența unei clauze abuzive. Nu se poate susține existenta dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, câtă vreme variația cursului de schimb poate genera fie o creștere a gradului de îndatorare a împrumutatului (în situația aprecierii CHF în raport cu moneda națională), fie o scădere a pragului de îndatorare a împrumutului (în situația în care se apreciază moneda națională în raport cu CHF), a argumentat prima instanță. În consecință, ambele părți și-au asumat riscul ca pe parcursul executării contractului suma ce trebuie restituită să valoreze mai mult sau mai puțin în raport cu moneda națională. Prima instanță nu a retinut susținerile reclamantei, în sensul că nu a avut posibilitatea să ia cunoștință despre riscul valutar la momentul încheierii contractului, pârâta încălcându-și obligația de informare și de consiliere și de a indica cu exactitate condițiile de creditare prețul sau tariful datorat, in condițiile in care contractul cuprinde clauze clare, referitoare la obligația împrumutatului de a restitui suma împrumutată în CHF, reclamanta fiind deci în măsură să aprecieze că există posibilitatea creșterii pragului de îndatorare ca urmare a creșterii CHF în raport cu moneda națională, astfel încât reclamanta a acceptat în deplină cunoștință de cauză fluctuația cursului valutar. De asemenea, în condițiile în care variația cursului valutar este o împrejurare de fapt previzibilă, tribunalul a motivat că nu era necesară o informare, constatare sau avertizare specială cu privire la acest aspect. Tribunalul a arătat că în cauza C-415/11 Mohamed Aziz, paragraful 71, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că, potrivit articolului 4 alin. (1) din Directiva93/13 CEE, caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie apreciat luându-se în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului. În privința dezechilibrului semnificativ, în cauza C-415/11 Mohamed Aziz, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că pentru a ști dacă o clauză provoacă un "dezechilibru semnificativ" între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, trebuie să se țină seama în special de normele aplicabile în dreptul național în lipsa unui acord între părți în acest sens. Instanța națională va putea evalua, prin intermediul unei asemenea analize comparative, dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situației juridice în care se găsește consumatorul menționat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naționale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive. Prima instanță a argumentat că nu poate fi reținută nici reaua-credință a băncii, întrucât, conform clauzelor contestate, fluctuația cursului valutar are efecte asupra obligației de plată, putând determina, fie creșterea gradului de îndatorare, fie scăderea gradului de îndatorare. Reaua-credință a băncii s-ar fi putut reține în cazul în care în care clauzele contractuale ar fi exclus posibilitatea scăderii gradului de îndatorare a împrumutului, în ipoteza în care cursul CHF-LEU ar fi fost favorabil consumatorului sau în situația în care banca ar fi avut posibilitatea să stabilească cursul valutar. Tribunalul a motivat că obligația generala precontractuala de informare nu își are temeiul în art. 970 C. civ., intrucat aceste dispozitii legale au in vedere etapa executării contractului, deci o etapă ulterioară încheierii contractului, iar referirea la principiul bunei-credințe prevazut de acest articol se face forțând limitele textului legal, întrucât in contract nu s-a prevazut nici o paritate CHF-leu pentru a se invoca faptul că s-au schimbat împrejurările din momentul semnării contractului, în timp ce art. 970 alin. (2) C. civ. prevede în ceea ce privește convențiile că acestea obliga nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei, dupa natura sa. Prima instanță a reținut că înghețarea cursului valutar, în sensul dorit de reclamantă, ar echivala cu schimbarea obiectului material al contractului, în lipsa unui temei legal. Chiar daca in prezent restituirea imprumutului in CHF este impovaratoare pentru reclamanta ea nu reprezinta un castig pentru banca, in schimb inghetarea cursului de schimb valutar la data incheierii contractului ar reprezenta o pierdere pentru banca ceea ce ar înfrânge principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 si 1584 C. civ. vechi aplicabil in cauza in raport de momentul încheierii contractului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., iar cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub dosarul nr. x/2015. Prin decizia civilă nr. 407 din 21 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul reclamantei A. declarat împotriva sentinței civile nr. 867 din 15 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a avut în vedere considerentele hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza 186/16 Ruxandra Paula Andriciuc și alții contra B. cu precădere aspectele reținute cu referire la posibilitatea ca prevederile contractuale în discuție să reflecte principiul nominalismului monetar consacrat de articolul 1578 din C. civ. român, astfel încât, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13 clauzele menționate în litigiu să fie excluse din domeniul de aplicare al acesteia. A reținut instanța de apel că prima verificare pe care instanța națională este obligată să o facă în cazul clauzelor prin care s-a instituit obligația împrumutatului de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care a fost acordat creditul este aceea de a stabili dacă respectiva clauză se încadrează în sfera articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13. În vederea efectuării acestei analize, instanța de apel a considerat că trebuie avut în vedere și considerentul nr. 13 al Directivei 93/13, conform căruia, actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive. În consecință, nu este necesar ca directiva să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți. În această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Rezultă din cele de mai sus, a motivat instanța de apel, că prevederile contractuale care preiau o dispoziție din dreptul intern cu caracter supletiv sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din directivă, subliniind că instanța europeană nu a făcut distincție între normele ce se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. Prin urmare, sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 nu numai normele imperative, ci și normele supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. Instanța de prim control judiciar a reținut că aceasta este și situația dispozițiilor art. 1578 din C. civ., dispoziții cu caracter supletiv, ceea ce înseamnă că ele se aplică în raporturile dintre părți în lipsă de stipulație contrară în cadrul convenției. Astfel de norme, cu caracter supletiv, stabilesc o anumită conduită pentru părți, care este obligatorie, și nu facultativă, în cazul în care acestea nu au prevăzut, prin voința lor, o altă conduită. Ca atare, normele supletive sunt deopotrivă obligatorii, caracterul lor supletiv neinfluențând caracterul obligatoriu al acestora în cazul în care părțile nu au derogat în vreun fel prin acordul lor de voință de la conduita prescrisă prin astfel de norme. Prin urmare, clauzele ce redau dispozițiile art. 1578 din C. civ. sunt excluse, în baza art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acesteia, a reținut instanța de apel. Ca atare, dacă părțile nu au stabilit altfel în convenția de credit dedusă judecății, norma de drept național aplicabilă în materia contractelor de împrumut, stipulată de art. 1.578 din C. civ. de la 1864, este incidentă și obligatorie pentru părți, iar clauza ce preia principiul instituit de această prevedere legală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța de judecată neavând posibilitatea de a mai examina condițiile legale pentru constatarea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, inclusiv din perspectiva excepției instituite de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. În același context, instanța de apel a avut în vedere și considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 62/07.02.2017 cu referire la principiul nominalismului monetar, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a legii conversiei creditelor în CHF la cursul istoric.

La 26 aprilie 2018, împotriva deciziei civile nr. 407 din 21 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a declarat recurs reclamanta A., în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate, cu consecința admiterii pe fond a cererii de chemare în judecată, constatarea ca abuzive a clauzelor de risc valutar si înghețarea cursului valutar. În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva motivării contradictorii, recurenta a susținut că, la fila x din decizia recurată, instanța de apel apreciază si motivează in mod greșit aplicarea principiului nominalismului, hotărârea cuprinzând motive contradictorii, în sensul că acțiunea este bazată pe Legea nr. 193/2000, iar împrejurarea că s-ar aplica atât dispozițiile în parte a legii speciale, cât și principiul nominalismului, în mod vădit prezintă o contradicție din punct de vedere juridic, fiind astfel incident și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În susținerea acestui ultim motiv de recurs, recurenta-reclamantă a considerat că poate fi aplicabil fie principiul nominalismului, daca acțiunea ar fi fost bazata pe dreptul material (răspundere civila contractuala, nulitate absoluta), fie Legea 193/2000 cu consecința constatării nulității absolute in ipoteza declarării acelor clauze ca fiind abuzive. Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a reținut ca nefiind întemeiata cererea cu privire la constatarea caracterului abuziv a clauzei de risc valutar, insa, deși acțiunea își avea fundamentul aproape in totalitate pe dispozițiile Legii 193/2000, a fost analizat succint apelul declarat, neamintindu-se niciunul dintre elementele ce ar putea sa constituie fundament pentru declararea unei clauze ca fiind abuzive, respectiv negocierea acesteia, dezechilibrul contractual și reaua-credință a băncii. A mai arătat recurenta-reclamantă că instanța de apel a interpretat eronat Hotărârea pronunțată de CJUE în Cauza 186/16 Andriciuc vs B.. În cauză, analiza principiului nominalismului făcută de instanța de apel este inexactă. Astfel, s-a reținut că reclamantei, în calitate de împrumutată, i s-ar aplica principiul nominalismului fără să țină seama că în esență reclamanta nu a încasat franci, ci a încasat RON, în raport de extrasul de cont ce face corp comun cu dosarul de creditare. A susținut recurenta că, in raport de cauza C26/2013, obiectul contractului intra sub incidența verificării legalității acestuia cu privire la cursul valutar ce este obiect al contractului, conform CJUE, nefiind exclus de la analiza. De asemenea, a arătat recurenta, instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil, astfel încât se poate afirma că instanțele nu au doar dreptul, ci au, chiar, această obligație. Instanța de apel nu a procedat la o analiză asupra caracterului inteligibil și clar al clauzei de la art. 8 din convenție în ceea ce privește consecințele economice ale acesteia din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit și semnificativ, între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatoarei, situație ce pune în discuție buna-credință a băncii la încheierea acestui contract de credit.

Intimata-pârâtă S.C. B. S.A., prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului reclamantei A. și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică, susținând în principal că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 privind caracterul abuziv al clauzelor ce fac obiectul litigiului și care să conducă la nulitatea acestora. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 26.02.2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept. Prin încheierea din 15 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul, iar prin încheierea din 14 ianuarie 2020, a fost suspendată judecata recursului, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19. Prin rezoluția din 25 septembrie 2020 s-a stabilit termen la 12.01.2021, care a fost preschimbat, din oficiu, pentru 9 februarie 2021, când cauza a fost repusă pe rol, având în vedere că nu mai subzistă motivele care au condus la suspendarea judecății.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: Din perspectiva motivării contradictorii, recurenta a susținut că, la fila x din decizia recurată, instanța de apel apreciază si motivează in mod greșit aplicarea principiului nominalismului, hotărârea cuprinzând motive contradictorii, în sensul că acțiunea este bazată pe Legea nr. 193/2000, iar împrejurarea că s-ar aplica atât dispozițiile în parte a legii speciale, cât și principiul nominalismului, în mod vădit prezintă o contradicție din punct de vedere juridic. Această critică nu este fondată, întrucât considerentele deciziei recurate relevă raționamentul instanței de apel cu privire la aplicarea Legii nr. 193/2000 și a principului nominalismului monetar, neputându-se susține existența unor motive contradictorii, care să determine incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 1578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile speței, și a condițiilor care trebuie să fie verificate de instanța națională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii. Criticile recurentei-reclamante sunt nefondate întrucât, pe de o parte, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva B. S.A., iar, pe de altă parte, soluția instanței de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva B. S.A. Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva B. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate. Verificările ce se impun a fi realizate de către instanța națională din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat, dacă se constată că nu este inclusă clauza în excepția menționată anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidența noțiunii de "obiect principal al contractului", par. 32 Cauza C-186/16. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noțiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar și inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanță publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46 din aceeași decizie a instanței europene, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului și, deci, clauza nu are caracter clar și inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dacă este respectată cerința bunei-credințe, par. 56 Cauza C-186/16. În același sens, prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, în paragrafele 27 -31, astfel: "27. împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi. 28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. 29. În speță, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secțiunea 4 punctul 1 din condițiile generale ale contractului de refinanțare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului." 31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13." În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36. Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37. Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a statuat, printr-o aplicare corectă a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că, în speță, clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință. Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, în mod corect, instanța de apel a reținut că, fiind vorba de un împrumut de consumație cu dobândă, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864 și că acea clauză contractuală privind rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat și suportarea de împrumutat, respectiv codebitor a eventualelor diferențe de curs valutar nu poate fi considerată ca afectând interesele economice legitime ale împrumutatei. Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății." În consecință, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000. Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți. Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele: "întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri". Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva B. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative și a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei. Înalta Curte reține că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive. Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligația pentru apelanta-reclamantă, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părțile nu au derogat. Rațiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 și consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv. Cum această primă condiție nu este îndeplinită și cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, în mod corect instanța de prim control judiciar a considerat că prevederea contractuală referitoare la riscul valutar nu poate face obiectul examinarii caracterului abuziv din perspectiva condițiilor reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe și a întrunirii caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat. Așadar, cum soluția instanței de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, argumentele recurentei-reclamante prin care se susține că instanța de apel nu a procedat la o analiză asupra caracterului inteligibil și clar al clauzei de la art. 8 din convenție în ceea ce privește consecințele economice ale acesteia din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit și semnificativ, între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatoarei, situație ce pune în discuție buna-credință a băncii la încheierea acestui contract de credit, nu pot fi reținute. Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..