ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2603/2020

Ședința publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20.10.2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A., D. prin mandatar C. S.A. solicitând instanței să constate nulitatea absolută a clauzelor 6.1 și 6.1.3 din condițiile speciale ale Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 06.03.2008, să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar LEU/CHF pentru efectuarea plăților, in temeiul contractului de credit menționat, la valoarea de la momentul semnării contractului (2,3383LEI/CHF) și să oblige pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferența de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate și până la data plății efective a debitului principal.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin sentința civilă nr. 3085 din 19 mai 2016, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., ca neîntemeiată; a obligat reclamanții la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.740,19 RON.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin decizia civilă nr. 1421 din 18 iunie 2018 a respins ca nefondat apelul reclamanților.

Împotriva deciziei civile nr. 1421 din 18 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, recurenții-reclamanți A. și B. au declarat recurs, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și reținerea spre rejudecare, iar ca urmare a admiterii recursului, admiterea apelului și schimbarea soluției instanței de fond cu consecința admiterii în tot a acțiunii.

In dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenții au susținut, în esență, că înțeleg să critice soluția instanței de apel, ca urmare a aplicării greșite a normelor de drept material, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a CJUE.

Au arătat recurenții că instanța de apel a aplicat în mod greșit legea în sensul că a statuat excluderea de la analiză, inclusiv a clauzei referitoare la obligația recurenților de a restitui creditul în CHF prin raportare la o normă supletivă (principiul nominalismului monetar - art. 1578 din C. civ. Vechi).

Totodată, instanța de apel nu a avut în vedere norma de drept material reprezentată de paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-186/16 iar paragraful 30 (prin coroborare cu paragraful 29) reliefează faptul că numai normele imperative reflectate în clauzele contractuale analizate nu pot fi supuse analizei prin aplicarea Directivei 93/13.

Cu privire Ia caracterul clar și inteligibil al clauzelor referitoare la riscul valutar contestate în prezenta cauză), au solicitat recurenții instanței de recurs să aibă în vedere punctele 44-49 ale hotărârii menționate, cu precizarea că în speță, nu s-a realizat nicio informare a consumatorilor cu privire la deprecierea severă a mijloacelor de plată și la majorarea ratelor împrumutului.

Clauzele contestate menționează exclusiv obligația de restituire a creditului în moneda CHF, fără niciun fel de informație legată de posibilitatea deprecierii acestei monede, care a dus la creșterea ratelor împrumutului iar conform hotărârii menționate, profesioniștii, în speță, instituția bancară, trebuie să prezinte posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în moneda

Cu privire la respectarea de către bancă a cerinței bunei-credințe, solicită recurenții a se avea în vedere punctele 55-57 ale hotărârii menționate, cu precizarea că în speță, nu s-a dovedit faptul că a existat o negociere individuală.

Totodată, au arătat recurenții că CJUE stabilește că posibilitatea anticipării creșterii cursului de schimb valutar trebuie analizată prin raportare la cunoștințele profesionistului-banca și revine instanței de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor din cauza principală și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului, în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, existența unui eventual dezechilibru, în sensul dispoziției menționate.

Au mai susținut recurenții ca instanța de apel a aplicat în mod greșit norma de drept material prevăzută de art. 6 din Legea nr. 193/2000, considerând că nu se poate dispune convertirea creditului în RON la cursul LEU/CHF valabil la data semnării contractului, respectiv restituirea sumelor plătite în plus.

Întrucât conform art. 6 lipsirea de efecte juridice privește numai componenta acestor clauze cu privire la care se stabilește caracterul abuziv, deci numai acea parte a clauzei prin care s-a instituit obligația de rambursare în CHF, respectiv clauzele care menționează riscul valutar, în mod necorespunzător, întrucât raportarea la CHF a jucat rolul unei clauze asigurătorii împotriva riscurilor valutare, prin înlăturarea față de subsemnații a acestei raportări la CHF, contractul de credit urmează să producă efecte în continuare fără a mai conține vreo asemenea clauză valutară, cu consecința fixării cursului LEU/CHF la nivelul din momentul contractării.

În continuare, s-a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit norma de drept material referitoare la impreviziunea contractuală, respectiv Decizia CCR nr. 623/25.10.2016. Față de cele reținute prin decizie, au arătat recurenții că îndeplinesc condiția impreviziunii prin dovedirea existenței riscului supraadăugat în cazul derulării contractului acestora. Acest risc supraadăugat este dat de creșterea foarte mare a cursului de schimb valutar LEU/CHF față de momentul semnării contractului.

S-a mai susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prin includerea clauzelor referitoare la riscul valutar în obiectul principal al contractului.

Instanța de apel a încadrat clauzele referitoare la riscul valutar în obiectul principal al contractului însă, în opinia recurenților, numai acordarea împrumutului și restituirea lui cu dobândă pot fi considerate ca făcând parte din obiectul principal al contractului. în consecință, clauzele referitoare la moneda creditului nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Prin întâmpinarea înregistrată la 14.01.2019, intimatele C. S.A. și D. au solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, într-un prim subsidiar, anularea recursului întrucât motivele de casare nu se încadrează în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. și în al doilea subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din 06 decembrie 2019, s-au respins excepțiile inadmisibilității și nulității recursului invocate de intimatele - pârâte D. și C. S.A., s-a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B., stabilindu-se termen la data de 4 aprilie 2019, pentru judecata pe fond a căii de atac, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul de judecată din 14 februarie 2020 Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecării recursului până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Legea nr. 193/2000, ale Directivei 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., prin prisma motivului de nelegalitate invocat, respectiv greșita interpretare a prevederilor legale, raportat la incidența art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și a art. 1 alin.,(2) din Directiva 93/13 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte constată că se impun anumite precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 06 martie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Toate actele normative sus-arătate, din domeniul protecției consumatorului, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se pretinde că au fost greșit interpretate și aplicate de către instanța de apel, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive.

Astfel, Legea nr. 193/2000 este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acguis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării.

Așadar, interpretarea prevederilor Legii nr. 193/2000, inclusiv domeniul de aplicare al acestui act normativ și cauzele de excludere de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv pentru anumite clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în materie.

Rolul C.J.U.E. este acela de a stabili un standard unitar de interpretare a prevederilor Directivei 93/13/CEE, aplicabil în toate statele membre, eliminându-se marja de apreciere discreționară a judecătorului național și riscul de disparitate în aplicarea mecanismului de control al clauzelor abuzive.

Altfel spus, atunci când dreptul Uniunii nu lasă la aprecierea statelor membre sensul și domeniul de aplicare al unei anumite noțiuni cuprinse în cadrul unei dispoziții de drept al Uniunii, principiul aplicării uniforme și cel al egalității impun ca respectiva noțiune să primească pe întreg teritoriul Uniunii "o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de contextul prevederii și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză" (a se vedea, printre altele, Hotărârea Fish Legal și Shirlay, C-279/12, pct. 42).

În aceste condiții, se impune a arăta că acele clauze contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil, așa cum s-a precizat în precedentele considerente, raportului juridic dedus judecății.

Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Or, în exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva E. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35).

În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. sus arătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ. Trecând peste calitatea transpunerii acestei dispoziții de drept unional, sensul și interpretarea normei naționale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudența C.J.U.E.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți, relative la greșita aplicare a prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 sau a art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE sunt vădit străine de raportul juridic dedus judecății și, prin urmare, nu se impune a fi analizate. Este evident că excluderea clauzelor de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege sau a îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt recurenții, întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deși nici o dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și din care reiese, în esență, că obligația împrumutaților este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Așadar, se observă că prevederile contractuale ale părților din prezenta speță nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenților și intimatelor și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării împrumutaților să restituie suma arătată în contract.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârea pronunțată de Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Întreaga argumentare a recurenților privind aplicarea greșită a normelor de drept materiale referitoare la impreviziunea contractuală, respectiv a Deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale, va fi înlăturată.

În primul rând, considerentele în care Curtea Constituțională a dat dezlegări referitoare la principiul nominalismului monetar și teoriei impreviziunii prin decizia nr. 623/2016 sunt integrate în decizia nr. 62/2017, pronunțată tot de Curtea Constituțională în soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor legii pentru completarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, exempli gratia în paragrafele 45-50 ale deciziei nr. 62/2017, ca atare această corelare făcută chiar de instanța de contencios constituțional este obligatorie, neputând fi contrazisă.

În al doilea rând, incidența deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale este de domeniul evidenței în cauza de față (ea însăși grefată pe un contract de credit încheiat de o instituție bancară cu un consumator), chiar dacă vizează o problematică dezvoltată pe tărâmul Legii nr. 77/2017, întrucât și acest act normativ are adresabilitate către raporturile juridice dintre consumatori și instituțiile de credit, potrivit art. 1 alin. (1) din lege.

Ca urmare, toate argumentele aduse de instanța de apel și întemeiate pe dezlegările date de instanța de contencios constituțional prin deciziile deja evocate sunt judicioase.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1421 din 18 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurenților-reclamanți A. și B. în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimatele-pârâte C. S.A. și D. prin mandatar C. S.A., urmează a se aplica dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și a obliga recurenții-reclamanți la plata sumei de 5659,52 RON reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1421 din 18 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenții-reclamanți A. și B. la plata sumei de 5659,52 RON cheltuieli de judecată către intimatele-pârâte C. S.A. și D. prin mandatar C. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2020.