ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2162/2020

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 4 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta D. S.A., să se constate caracterul nul absolut și abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit nr. x din 30 mai 2008 la art. IV pct. 1 din condițiile generale de creditare și în graficele de rambursare aferente contractului de credit și, în consecință, să se dispună eliminarea acestora, să se dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb leu-CHF la cursul de la data semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată durata creditului și denominarea în moneda națională a plăților în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, restituirea tuturor sumelor încasate de bancă cu titlu de diferență de curs ca urmare a suportării riscului valutar doar de către împrumutați, la care se vor adăuga dobânzile legale aferente calculate de la data încasării până la data restituirii, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1978/2016 din 31 martie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 117/A din 23 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel în mod greșit a reținut că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în Cauza Andriciuc contra României.

În memoriul de recurs se mai arată că banca este obligată să furnizeze consumatorului orice informație care să-i permită acestuia să evalueze consecințele economice ale clauzei de risc valutar, asupra obligațiilor sale financiare viitoare, atunci când îi acordă un împrumut în monedă străină, și că instanța națională este obligată să verifice dacă această obligație de informare a fost îndeplinită. În speță, susțin autorii căii de atac, banca nu poate face dovada îndeplinirii obligației de informare.

Se mai afirmă că banca a prezentat oferta de credit în franci elvețieni ca fiind singura variantă de creditare ce putea fi accesată de recurenți, fără ca aceștia să fi solicitat în mod expres contractarea unui credit în această monedă și fără a îi informa, în calitatea sa de profesionist, despre eventualele fluctuații ale monedei străine.

Autorii căii de atac apreciază că se impune revizuirea efectelor contractului pentru a se dispune stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului întrucât aprecierea cursului valutar a fost imprevizibilă, iar recurenții nu au cunoștințe de specialitate pentru a anticipa riscurile devalorizării. Se critică motivarea instanței de apel prin care aceasta a reținut că în vederea aplicării instituției impreviziunii, partea nu a indicat în concret momentul de la care raportul contractual, valabil încheiat, a fost dezechilibrat ca urmare a unor evenimente externe voinței părților și se arată că evenimentul exterior este dublarea valorii monedei creditului raportat la data încheierii contractului.

Se mai solicită și denominarea plăților în moneda națională față de prevederile regulamentului valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă D. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 17 octombrie 2018, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 16 ianuarie 2019, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 117/A din 23 ianuarie 2018 și s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 20 martie 2019, cu citarea părților.

La termenul de la 20 martie 2019, instanța supremă a suspendat judecata recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea Cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior prin rezoluție a fost dispusă citarea părților pentru termenul de la 4 noiembrie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Casarea unei hotărâri în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Subsumat acestui motiv de recurs, autorii căii de atac invocă greșita reținere de către instanța de apel a excluderii de la analiza caracterului abuziv a clauzei de risc valutar, cu încălcarea interpretărilor stabilite în Cauza C-186/16 Andriciuc.

Înalta Curte reține că argumentele prezentate în memoriul de recurs se referă în esență la obligația recurenților-reclamanți de a restitui creditul în moneda în care le-a fost acordat, respectiv CHF.

Aceste critici sunt nefondate.

Prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Andriciuc, CJUE a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13 pentru a se stabili caracterul abuziv al unei clauze contractuale, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

În esență, recurenții-reclamanți critică statuările instanței de apel prin care aceasta a reținut că, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și al art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale a căror nulitate absolută se cere a se constata sunt excluse de la analiza caracterului abuziv deoarece reflectă o normă internă cu caracter supletiv, respectiv principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Instanța de apel a respectat criteriile stabilite de CJUE prin decizia pronunțată în Cauza C-186/16 Andriciuc referitoare la analiza caracterului abuziv al unei clauze incluse într-un contract de împrumut încheiat între consumator și bancă. Din considerentele acestei decizii, rezultă că instanța națională trebuie să stabilească următoarele:

Prin decizia recurată, curtea de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de recurenții-reclamanți, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Așadar, clauzele contractuale considerate a fi abuzive de recurenții-reclamanți reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, aceeași concluzie reieșind și din decizia atacată.

În mod corect instanța de apel a stabilit că astfel de clauze sunt excluse de la controlul caracterului abuziv. Această concluzie se sprijină pe o serie de temeiuri legale și soluții jurisprudențiale.

Directiva 93/13 stabilește în considerentul al treisprezecelea din preambul că "actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive", că nu este necesar ca această directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și că, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Statuarea din preambul este reluată de art. 1 alin. (2) care prevede că "Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii." Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât și norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reținută de CJUE în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunțate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova și C-186/16 Andriciuc.

Astfel, în considerentele 26 și 28 ale deciziei pronunțate în cauza Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, CJUE a statuat că "după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință"; "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la paragrafele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte". Aceeași interpretare este evidențiată și în cauza C-280/13 Barclays Bank S.A., în care s-a arătat că "Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor și la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege și norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuție în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora".

Decizia pronunțată de CJUE în Cauza C-34/13 Monika Kusionova aduce în discuție condițiile pe care trebuie să le îndeplinească clauza contractuală pentru a se subscrie ipotezei de excludere. Pe de o parte, "clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință".

În același sens sunt și considerentele hotărârii pronunțate în Cauza C-186/16 Andriciuc, pe care o invocă și recurenții-reclamanți. În această speță se arată că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27); că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunțată în Cauza C-81/19 N.G. și OH împotriva Banca Taransilvania S.A., CJUE a statuat că "Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluții, instanța europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 astfel cum a fost interpretată de jurisprudența CJUE arătată mai sus, a fost preluat în legislația națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Din analiza prevederilor legale mai sus menționate astfel cum au fost interpretate în jurisprudența CJUE, rezultă că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se aplică și clauzelor contractuale care redau conținutul unor norme legale cu caracter supletiv. În speța de față, clauzele contractuale în discuție reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, astfel că nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, astfel cum a reținut instanța de apel, făcând o corectă aplicare a interpretărilor din Cauza C-186/18 Andriciuc și din celelalte hotărâri pronunțate de CJUE.

Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiții ale caracterului abuziv, cum ar fi obligația de informare, Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă și analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici pe aceste aspecte.

Instanța supremă va înlătura și susținerile prin care se solicită revizuirea efectelor contractului de credit în sensul stabilizării (înghețării) cursului de schimb leu-CHF la cursul de la data semnării contractului și denominarea în moneda națională a plăților în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională întrucât se reiterează susținerile făcute în fața instanței de apel, fără a se dezvolta veritabile critici de nelegalitate. În mod corect a reținut instanța de apel că aceste solicitări ale părților tind la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervina în acordul de voință al părților, demers care nu este permis nici de prevederile legale și nici de jurisprudența europeană (C-618/10 Banco Espanol de Credito).

Criticile referitoare la soluția instanței de apel de a respinge capătul de cerere referitor la revizuirea efectelor contractului de credit pe motivul intervenirii unui eveniment imprevizibil (fluctuația de curs valutar) nu pot fi primite deoarece analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, iar o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. Și C. împotriva deciziei civile nr. 117/A din 23 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 117/A din 23 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 noiembrie 2020.