ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2301/2020

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 8 martie 2018, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtele D., prin mandatar E. S.A. și E. S.A., au solicitat:

(1) să se constate ca fiind abuzivă și, în consecință, nulă absolut clauza de la art. 6.1 teza I din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 103914/19.03.2008 privind rambursarea creditului în valută în care a fost acordat;

(2) să se dispună înghețarea cursului LEU-CHF la rata de schimb aferentă datei la care a fost încheiat contractul de credit (19 martie 2008);

(3) să fie obligate pârâtele la restituirea către reclamantul A. a sumelor încasate în plus cu titlu de rată a creditului, sume rezultate din diferența de curs valutar la care au fost plătite ratele de credit;

(4) să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1989 din 21 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții A., B. și C. împotriva pârâtelor D. prin mandatar E. S.A. și E. S.A., fiind obligați reclamanții la plata sumei de 4.996,32 RON către pârâta E. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții A., B. și C..

Prin decizia civilă nr. 265A/2019 din 15 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins apelul formulat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 1989 din 21 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, fiind obligați apelanții să plătească intimatei E. S.A. suma de 2.771,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A., B. și C. au declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanții A., B. și C. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții arată că instanța de apel a respins apelul reclamanților, ce viza cererea privitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei din contract 6.1, cu referire la încasarea de către intimata-pârâtă a ratelor contractuale "rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul".

Instanța de apel, printr-o amplă motivare, a analizat apelul, cu precădere, din perspectiva prevederilor de drept comun (art. 1578 și 1579 din C. civ. de la 1864, teoria impreviziunii), or, în cauza de față este vorba despre o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, contract care, deși trebuie să respecte condițiile de validitate ale oricărui contract, din punct de vedere al caracterului abuziv al unor clauze cuprinse în el, trebuie analizat, din perspectiva Legii nr. 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CEE, a jurisprudenței CJUE și a jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, în această materie.

Din această perspectivă, caracterul negociat al contractelor nu poate fi apreciat doar prin simpla semnare a contractului, deoarece părțile nu se află pe poziții de egalitate, nici în ce privește cunoștințele de specialitate, nici în ce privește puterea de negociere, intimata-pârâta fiind un profesionist care se ocupă cu acordarea de credite, recurenții fiind simple persoane fizice care nu au avut posibilitatea să negocieze, în cunoștință de cauză, contractul, ci doar să-1 semneze sau nu.

Instanța de apel a reținut, în mod greșit, jurisprudența CJUE privind limitele obligației de informare, aceasta făcând referire la o clauză ce privea un litigiu între doi comercianți, or, în speța de față este aplicabilă legislația și jurisprudența privind protecția consumatorilor.

Există o practică constantă, atât a înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a CJUE, cu privire la faptul că o instanță poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar și inteligibil.

Această problemă a fost tranșată în jurisprudența CJUE, jurisprudență ce este obligatorie pentru instanțele din România.

Ca atare, instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil, astfel încât se poate afirma că instanțele nu au doar dreptul, ci au, chiar, această obligație.

Instanța de apel, analizând cauza prin prisma legislației naționale (art. 1578 din C. civ. de la 1864, principiul nominalismului si a teoriei impreviziunii), nu a realizat o analiză din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei pe care reclamanții au criticat-o ca fiind abuzivă.

În acest context, recurenții apreciază că instanța de prim control judiciar trebuia să analizeze ce înseamnă sintagma "redactarea clauzelor într-un limbaj clar și inteligibil", această analiză trebuind făcută nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislației speciale, privind protecția consumatorului.

Or, instanța de apel nu a procedat în acest fel, aceasta nefăcând o analiză asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei de la art. 6.1 în ce privește consecințele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit și semnificativ, între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, situație ce pune în discuție buna-credință a băncii la încheierea acestui contract, în ce privește clauza respectivă.

Or, nefăcând o asemenea analiză, recurenții apreciază că instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt, astfel că se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților la 19.09.2019.

Prin încheierea din data de 23.01.2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul.

Prin încheierea din data de 21.05.2020 judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 09 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 20.07.2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, pricina fiind repusă pe rol la termenul din data de 12.11.2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Criticile referitoare la clauza de risc valutar au fost întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Această normă legală prevede trei ipoteze pentru care se poate dispune casarea unei hotărâri judecătorești, respectiv nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii sau cuprinde numai motive străine de natura pricinii.

Se reține în ceea ce privește prima ipoteză că hotărârea este motivată potrivit dispozițiilor imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În ceea ce privește cea de a doua ipoteză, Înalta Curte constată că nici aceasta nu este incidentă în prezenta cauză, decizia instanței de apel fiind clară și logică, instanța de apel a analizat întreaga situație de fapt existentă în dosar prin raportare la întreg probatoriul administrat în cauză și că s-a preocupat să verifice dacă hotărârea apelată este fundamentată pe dispozițiile legale aplicabile speței.

În ceea ce privește cea de a treia ipoteză s-a susținut că instanța de apel a analizat apelul cu precădere din perspectiva prevederilor de drept comun, art. 1578 și art. 1579 C. civ., or în cauza de față cererea are ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze cuprinse într-un contract de credit.

Criticile recurenților sub acest aspect sunt nefondate, întrucât raționamentul instanței de apel se raportează atât la dispozițiile C. civ., analizând principiul nominalismului monetar, cât și la legislația europeană și națională de protecție a consumatorului, respectiv la Directiva 93/13/CEE și Legea nr. 193/2000.

Analiza făcută de instanța de apel este una corectă, raportat la situația de fapt incidentă în cauză cu aplicarea dispozițiilor legale incidente.

În mod corect a apreciat instanța de apel că în prezenta cauză este vorba despre un contract de credit căruia i se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 C. civ. 1864, față de data încheierii contractului de credit, anterioară intrării în vigoare a noului C. civ.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Recurenții-reclamanți invocă faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutat, raportându-se la situația intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda națională.

În situația în care ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de bancă.

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar și în lipsa acestei clauze contractuale, pârâta-intimată ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către aceasta a modului cum va evoca cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta-intimată avea cunoștință că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil față de moneda națională și a acționat în consecință pentru a-și procura câștiguri necuvenite.

În cauză, creditul a fost acordat în franci elvețieni, reclamanții au primit suma împrumutată în CHF, iar restituirea urmează a se face în moneda creditului.

În mod corect a reținut Curtea de Apel faptul că obligația de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiții de transparență care să-i permită evaluarea consecințelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiții de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigențelor europene și naționale. Nu se poate impune băncii în condiții de rezonabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluției pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligației generale de informare corectă aparținând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activității specifice ce o desfășoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutații și-au asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziții supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenția încheiată.

Este de reținut soluția pronunțată de CJUE la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19 în care s-a statuat:

"Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive".

Curtea a reținut că în această privință, pe de o parte, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are nici un efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Așa fiind, criticile referitoare la clauza privind riscul valutar sunt nefondate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B., A. și C. împotriva deciziei civile nr. 265 A/2019 din 15 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Constatând îndeplinite cerințele art. 452 și 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenții-reclamanți B., A. și C. să plătească intimatei E. S.A. suma de 3.963,58 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul pentru plata avocatului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B., A. și C. împotriva deciziei civile nr. 265 A/2019 din 15 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte E. S.A. și D. PRIN MANDATAR E. S.A.

Obligă recurenții-reclamanți B., A. și C. la plata sumei de 3.963,58 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei E. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2020.