ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 254/2021

Ședința publică din data de 9 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 29, 32, 33, 94, 113 pct. 9, art. 194, art. 223 alin. (3), art. 411 din Legea 134/2010 privind C. proc. civ., art. 1349, art. 1357-1371 și următoarele din Noul C. civ., art. 27 pct. 2, 28 din Noul C. proc. pen., art. 57, 58 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal, Legea 19/2000, Legea 76/2002, Legea 95/2006.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București, excepția tardivității și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A.N.A.F. reprezentată de Direcția Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu. Pârâtul a mai invocat și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată și nefondată.

Prin sentința civilă nr. 1472/2016 din 1 februarie 2016, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a acțiunii civile în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016*.

Prin sentința civilă nr. 6066/06.10.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția tardivității, excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiate; totodată, a respins cererea de chemare în judecată ca prematur formulată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a arătat că excepția tardivității introducerii cererii nu poate fi reținută, observându-se că, potrivit deciziei penale nr. 756/A/09.09.2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2014, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin mandatar Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, iar în temeiul art. 397 alin. (5) C. proc. pen. s-a menținut măsura sechestrului asigurător instituită de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu prin ordonanța din 27.02.2013 (dosar nr. x/2012), măsură care încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 zile de la pronunțarea deciziei.

Excepția lipsei calității procesual active a reclamantului și excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului au fost, de asemenea, respinse, conținutul argumentelor ce vizează fondul urmând a fi examinate odată cu analiza pe fond a cauzei.

Tribunalul a arătat că motivele invocate de pârât nu pot fi reținute, având în vedere că în cauză s-a formulat o acțiune civilă invocându-se drept temei răspunderea civilă delictuală, iar situația în care se afla B. S.A., sub incidența Legii nr. 85/2006, ce prevede o procedură specială, nu este de natură a înlătura posibilitatea de atragere a răspunderii persoanei fizice pentru neplata obligațiilor cu reținere la sursă.

Prima instanță a reținut a fi întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului pentru fapta ilicită de a nu achita sumele datorate cu titlu de contribuții cu reținere la sursă în calitate de administrator al societății, încălcându-se art. 57 alin. (1) și art. 58 alin. (1) din Codul fiscal.

Tribunalul a observat că dezincriminarea urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 363/07.05.2015, prin care a fost admisă excepția de neconstituționale a prevederilor art. 6 din Legea 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, nu produce efecte asupra obligațiilor civile care ar putea decurge din fapta comisă, acestea urmând a fi soluționate de instanța penală sau, după caz, civilă, potrivit regulilor din dreptul civil.

Astfel, în caz de achitare prin decizia penala nr. 756/A/2015 a Curții de Apel Alba Iulia întrucât fapta nu mai este prevăzuta de legea penală, există posibilitatea unei acțiuni civile, care trebuie însoțită de probatorii conform art. 249 C. proc. civ.

Deși s-au considerat întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului, tribunalul a arătat că cererea nu poate fi primită întrucât nu s-a dovedit cuantumul prejudiciului, temeiul legal al cererii de dobânda și/sau penalități și modalitatea de calcul prin probatorii concludente.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 400A din 08 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul reclamantului Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentat de Direcția Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și, pe cale de consecință, s-a schimbat în parte sentința apelată în sensul că, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 594.291 RON, reprezentând despăgubiri, a sumei de 694.371 RON, reprezentând accesorii (majorări și penalități) calculate până la data de 15.09.2018, precum și a accesoriilor aferente debitului principal ce se vor calcula în continuare, până la data plății efective a acestuia; s-au respins restul pretențiilor reclamantului; s-au păstrat, în rest, dispozițiile sentinței apelate. S-a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de pârâtul A..

În considerentele acestei decizii, instanța de prim control judiciar a reținut că prin decizia penală nr. 756/A/09.09.2015, Curtea de Apel Alba Iulia a dispus achitarea apelantului-pârât din prezenta cauză, A., trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, având în vedere faptul că, prin Decizia nr. 363/2015, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 6 din Legea nr. 241/2005.

Anterior, Judecătoria Sibiu dispusese condamnarea inculpatului (apelant-pârât în prezenta cauză), precum și obligarea acestuia la plata către apelantul-reclamant din prezenta cauză a sumei de 876,046 RON, reprezentând debit și accesorii. De altfel, la solicitarea inculpatului, Judecătoria Sibiu judecase cauza potrivit procedurii recunoașterii învinuirii.

Prin aceeași decizie penală de achitare, Curtea de Apel Alba Iulia a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de apelantul-reclamant din prezenta cauză, astfel încât acesta s-a adresat instanței civile cu cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar.

A arătat instanța de apel că pretențiile apelantului-reclamant vizează contribuțiile reținute la sursă și nevirate la bugetul de stat în perioada mai 2009 - octombrie 2011 pentru angajații B. S.A. și că, în acea perioadă, apelantul-pârât a fost unic administrator al B. S.A.

S-a reținut că, potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, necontestat de părți în ceea ce privește debitul principal, obiecțiunile privind doar accesoriile, totalul general al debitelor restante provenite din nevirarea sumelor reținute la sursă de către B. S.A. în perioada respectivă este de 594,291 RON.

Instanța de apel a reținut, contrar primei instanțe, că apelantul-reclamant a dovedit existența și cuantumul prejudiciului.

Cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale în persoana apelantului-pârât, instanța de apel a arătat că, potrivit art. 58 din Codul fiscal, forma în vigoare în perioada mai 2009 - octombrie 2011, plătitorii de salarii și de venituri asimilate salariilor au obligația de a calcula și de a reține impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării plății acestor venituri, precum și de a-l vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri.

De asemenea, obligațiile de virare de către angajatori a contribuțiilor de asigurări sociale pentru angajați, a contribuțiilor de sănătate pentru angajați si a contribuțiilor de șomaj pentru angajați erau reglementate similar, în perioada în discuție de art. 22 din Legea nr. 19/2000, respectiv, după data de 01.01.2011 de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, de art. 215 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și de art. 27 din Legea nr. 76/2002.

Este cert că B. S.A. nu a virat la bugetul de stat contribuțiile reținute la sursă, fapt afirmat expres inclusiv de apelantul-pârât prin întâmpinarea depusă în fața tribunalului, a reținut instanța de apel.

Pentru a răspunde apărării apelantului-pârât în sensul că el nu este parte în raportul juridic de drept fiscal ce conține obligația societății B. S.A. de a vira la buget contribuțiile reținute la sursă și dreptul corelativ al statului, instanța de apel a argumentat că, deși parte în raportul juridic de drept fiscal este societatea, în calitate de angajator al persoanelor pentru care s-au reținut și nu s-au virat contribuțiile, acest lucru nu exclude angajarea răspunderii civile delictuale a apelantului-pârât dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru fapta proprie.

Instanța de apel a reținut că, prin natura funcției sale, administratorul este cel care trebuie să aducă în mod concret la îndeplinire obligațiile societății, în acest sens fiind art. 70 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și art. 142 alin. (1) din același act normativ.

Instanța de apel a mai reținut că administratorul unei societăți răspunde, în anumite condiții, față de societate, ceea ce nu exclude însă și răspunderea personală față de terți, dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Coroborând dispozițiile art. 72 din Legea nr. 31/1990, art. 209 alin. (1) C. civ., art. 219 alin. (2) C. civ., art. 35 alin. (1) și alin. (4) din Decretul nr. 31/1954, instanța de apel a motivat că, deși parte în raportul juridic fiscal era societatea, îndeplinirea concretă a obligațiilor trebuia făcută de apelantul-pârât, în calitate de administrator.

Instanța de apel a arătat că nevirarea contribuțiilor reținute, reprezintă o faptă ilicită, fiind încălcate, pe de o parte, prevederile art. 22 din Legea nr. 19/2000, respectiv, după data de 01.01.2011 art. 32 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, art. 215 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și art. 27 din Legea nr. 76/2002 și, pe de altă parte, dispozițiile legale care stabilesc atribuțiile administratorilor unei societăți pe acțiuni și unei societăți în general.

Explicațiile pârâtului din întâmpinarea depusă în fața primei instanțe conform cărora nu au existat posibilități de plată a sumelor reținute la sursă fără a periclita societatea, nu au relevanță a reținut instanța de apel, dimpotrivă, aceste susțineri arată că neplata contribuțiilor s-a făcut cu intenție, în vederea folosirii sumelor respective pentru alte plăți, și nu din necunoașterea legii.

Prin urmare, a conchis instanța de prim control judiciar, în persoana apelantului-reclamant sunt întrunite condițiile existenței unei fapte ilicite, vinovăției (sub forma intenției), precum și prejudiciului, în suma calculată de expert și necontestată. Totodată, Curtea a considerat că legătura de cauzalitate este evidentă, decizia apelantului-pârât de a nu vira contribuțiile reținute conducând la lipsirea bugetului de stat de sumele respective.

Pârâtul a invocat, prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe și prin apelul incident, faptul că răspunderea sa ar putea interveni doar în condițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 coroborat cu art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Din dispozițiile art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, a reținut instanța de apel, se observă că legea reglementează o formă specială de răspundere nu doar pentru administratori, dar și pentru "orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului" printr-una din modalitățile prevăzute în text, iar, în același timp, Legea nr. 85/2006 nu prevede nicăieri că aceasta ar fi singura formă de răspundere a administratorilor unei societăți.

Ca atare, existența unor forme speciale de răspundere a administratorilor societăților aflate în procedura insolvenței nu exclude antrenarea răspunderii civile delictuale în condițiile dreptului comun.

În ceea ce privește dispozițiile art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, instanța de apel a arătat că, în ipoteza în care se consideră că acțiunea menționată de acest text de lege este cea reglementată de dispozițiile art. 138 și urm. din Legea nr. 85/2006, sunt valabile considerentele anterioare în sensul neexcluderii răspunderii civile delictuale a apelantului-reclamant, iar, în ipoteza în care se consideră că aceasta este o acțiune diferită de cea reglementată de dispozițiile art. 138 și urm. din Legea nr. 85/2006, atunci chiar textul respectiv poate reprezenta temei pentru atragerea răspunderii apelantului-pârât.

Pe de altă parte, a arătat instanța de apel, situația apelantului-pârât se încadrează în dispozițiile art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, el încălcând obligația de a vira contribuțiile reținute la sursă.

Prin urmare, indiferent de calificarea acțiunii prevăzute de art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 în raport cu cea reglementată de dispozițiile art. 138 și urm. din Legea nr. 85/2006, concluzia este în sensul că răspunderea civilă delictuală a apelantului-pârât nu este înlăturată.

Apărarea apelantului-pârât în sensul că răspunderea sa ar putea fi angajată doar în urma emiterii unei decizii de către organul fiscal competent în condițiile art. 26 din Codul de procedură fiscală, a reținut instanța de apel, nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, ne aflăm în prezența unei acțiuni întemeiate pe regulile răspunderii civile delictuale, iar nu în procedura specială prevăzută de Codul de procedură fiscală, emiterea deciziei nereprezentând o condiție necesară pentru stabilirea răspunderii pârâtului în cauza de față și, pe de altă parte, posibilitatea atragerii răspunderii solidare în condițiile Codului de procedură fiscală nu înlătură posibilitatea de a se solicita angajarea răspunderii civile delictuale, dacă și condițiile acesteia din urmă sunt îndeplinite.

În ceea ce privește accesoriile, instanța de apel a constatat că, potrivit art. 119 alin. (1) din Codul de procedură fiscală 2003, pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere, precum și că accesoriile calculate, de expert, de la data scadenței fiecărei obligații și până la data de 15.09.2018 sunt de 694.371 RON.

A reținut instanța de apel că accesoriile curg față de apelantul-pârât, care răspunde pentru fapta proprie, nefiind incidente dispozițiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, care privesc strict debitoarea aflată în insolvență, astfel încât le va acorda de la data scadenței și până la data plății efective, datele scadente fiind cele avute în vedere de expert, pentru fiecare lună a perioadei mai 2009- octombrie 2011.

Instanța de prim control judiciar a păstrat sentința apelată în ceea ce privește soluția asupra excepțiilor.

Apelantul-pârât a mai criticat hotărârea tribunalului din perspectiva presupusei greșite soluționări a excepțiilor lipsei calității procesuale active și lipsei calității procesuale pasive, însă, având în vedere considerentele de mai sus, aferente apelului principal, a reținut instanța de prim control judiciar că excepțiile sunt neîntemeiate.

De asemenea, apelantul-pârât a criticat hotărârea primei instanțe și în ceea ce privește considerentele conform cărora sunt întrunite în persoana acestuia condițiile răspunderii civile delictuale, însă acestor susțineri li s-a răspuns prin soluționarea apelului principal, ele fiind găsite neîntemeiate, a argumentat instanța de prim control judiciar.

Prin urmare, a fost respins ca nefondat apelul incident formulat de pârât.

Cu privire la decizia instanței de apel, recurentul-pârât susține că prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. sunt incidente în cauză, întrucât instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

În argumentarea acestui motiv de recurs, pârâtul arată că instanța de apel a admis acțiunea Statului Român, astfel cum a fost întemeiată pe dispozițiile generale ale răspunderii civile delictuale cuprinse în prevederile aer. 1349 C. civ., fără a lua în considerare apărarea pârâtului ce a constat în faptul că Statul Român, în calitate de creditor în raportul juridic de drept fiscal existent între acesta si S.C. B. S.A., are deschisă împotriva societății debitoare o cale legală subsidiară.

Arată recurentul că intimatul-reclamant și-a întemeiat acțiunea, printre altele, pe dispozițiile Codul fiscal, respectiv prevederile art. 57 și 58, ce instituie anumite obligații fiscale în sarcina persoanelor fizice sau juridice ce au calitatea de angajatori. Conform art. 136 din Codul fiscal, plătitorii de venituri sunt persoanele fizice sau juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora, atât pe perioada în care persoanele fizice care realizează venituri din salarii ori asimilate salariilor desfășoară activitate, cât și pe perioada în care acestea beneficiază de concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate.

Conchide recurentul că prevederile art. 57 și 58 din Codul fiscal, coroborate cu prevederile art. 136 din același act normativ, invocate de intimatul-reclamant ca temei juridic al acțiunii în pretenții, instituie în sarcina plătitorilor de salarii și venituri asimilate acestora obligația de a calcula, reține și vira la bugetul de stat impozitul aferent, astfel că dispozițiile se referă la angajatori, iar nu la persoanele fizice ce nu dețin calitatea de angajatori, cum este cazul recurentului.

În primul rând, recurentul învederează că a ridicat excepția lipsei calității procesuale active a Statutului Român, arătând că a fost chemat în judecată în vederea acoperirii prejudiciului cauzat bugetului consolidat al statului, în calitate de administrator al societății B. S.A., societate față de care a fost deschisă procedura generală a insolvenței în dosarul nr. x/2012 aflat pe rolul Tribunalului Sibiu, procedură în care intimatul-reclamant Statul Român deține calitatea de creditor înscris la masa credală, inclusiv cu creanța ce face obiectul prezentei acțiuni în pretenții împotriva pârâtului.

În al doilea rând, recurentul arată că a susținut că presupusul prejudiciu nu a fost creat de recurent, ca persoană fizică, motiv ce a fundamentat invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive, ci, eventual, în calitate de administrator al S.C. B. S.A., intimatul-reclamant având la dispoziție o cale legală specială reglementată de Legea nr. 85/2006 a insolvenței.

În sprijinul susținerilor sale, recurentul indică dispozițiile art. 73 alin. (2) din Legea 31/1990, republicată, ce prevăd că "acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparține și creditorilor societății, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată".

Contrar argumentului Curții de Apel regăsit în considerentele deciziei a cărei legalitate o contestă, ce constă în faptul că existența căii legale speciale de acoperire a creanței în cadrul procedurii insolvenței sau a acțiunii legale, reglementate de dispozițiile speciale ale art. 138 și 139 din Legea nr. 85/2006, nu exclude posibilitatea uzării de acțiunea în pretenții reglementată de normele generale ale C. civ., recurentul înțelege să invoce dispozițiile art. 73 alin. (2) din Legea 31/1990, republicată.

În plus, mai arată recurentul că Statul Român prin A.J.F.P. Sibiu deține atât calitatea de intimat-reclamant în prezenta cauză, cât și calitatea de creditor înscris la masa credală în dosarul nr. x/2012, calități prin intermediul cărora solicită, în mod inadmisibil, îndestularea de două ori a aceleiași creanțe. Așadar, susține recurentul, instanța de control judiciar, prin admiterea apelului și admiterea acțiunii în pretenții, a creat premisele îmbogățirii fără just temei a Statului Român raportat la recunoașterea posibilității intimatului-reclamant de a uza în mod concomitent de două căi legale (acțiunea în pretenții împotriva recurentului întemeiată pe instituția juridică a răspunderii civile delictuale, reglementată cu titlu general în C. civ. și acțiunea întemeiată pe Legea nr. 85/2006 a insolvenței, în vigoare la data deschiderii procedurii insolvenței și declarării falimentului în dosarul nr. x/2012).

Reiterează recurentul aceleași critici și față de obligarea acestuia la plata accesoriilor calculate, defalcat pentru fiecare lună din intervalul mai 2009- octombrie 2011 și până la data plății efective. În plus, mai arată că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că situației de fapt, în ceea ce privește modalitatea de calcul a accesoriilor, nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 ce instituie regula că nicio dobândă, majorare, penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanțelor născute anterior datei deschiderii procedurii, Curtea reținând ca fiind aplicabile dispozițiile art. 119 alin. (1) din Codul de procedură fiscală. În acest procedeu de interpretare a legii, Curtea a omis dispozițiile art. 119 alin. (4) Codul de procedură fiscală prin care legiuitorul a impus ca toate accesoriile datorate conform art. 119 alin. (1) să fie stabilite prin decizii întocmite în condițiile aprobate prin ordin al ministrului economiei și finanțelor, în prezenta cauză nefiind întocmite asemenea decizii.

Cu privire la decizia instanței de apel, recurentul-pârât a arăta că prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 sunt incidente în cauză, întrucât depășirea puterii judecătorești constituie o formă specifică a încălcării sau aplicării greșite a unor norme de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, arată pârâtul că, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziție specială într-o materie dată nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înțeleasă, întrucât este o consecință directă a principiului specialia generalibus derogant, soluția judicioasă ce ar trebui pronunțată fiind respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

În acest sens, recurentul învederează că, în mod nelegal, instanțele de fond au reținut că pretenției deduse judecății i se aplică dispozițiile de drept comun conținute în C. civ., respectiv instituția juridică a răspunderii civile delictuale, situația de fapt circumscriindu-se sferei răspunderii civile instituite de normele cu caracter special, cuprinse în cadrul dispozițiilor art. 138 și 139 din Legea nr. 85/2006. Mai învederează că răspunderea personală a administratorului poate fi atrasă în condițiile legii speciale civile.

Apreciază recurentul că a fost nesocotit principiul rolului activ al instanței de judecată, instituit prin dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., deoarece instanța de judecată nu a stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Susține acesta că instanța civilă nu a administrat mijloacele de probă necesare în vederea stabilirii întrunirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale a recurentului, respectiv prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate și vinovăția autorului faptei ilicite, formându-și convingerea doar pe baza mijloacelor de probă administrate în dosarul penal nr. x/2014, cu precădere pe necontestarea de către pârât a cuantumului prejudiciului și pe faptul că pârâtul a solicitat judecarea cauzei penale conform procedurii simplificate a recunoașterii învinuirii.

Recurentul reiterează în fața instanței de recurs că recunoașterea atât în fața instanței penale, cât și civile, a cuantumului prejudiciului ce a constat în nevirarea către bugetul de stat a contribuțiilor de asigurări sociale, s-a referit la recunoașterea faptului că, societatea, al cărei administrator a fost recurentul în perioada mai 2009- octombrie 2011, nu a putut reține și vira aceste contribuții ca urmare a situației financiare dificile premergătoare intrării în faliment. Subliniază acesta că recunoașterea cuantumului debitului principal și a accesoriilor calculate până la data intrării în faliment a fost făcută în calitate de administrator al S.C .B. S.A., această societate fiind răspunzătoare de plata acestor contribuții și accesorii, recunoașterea nefiind făcută în calitate de persoană fizică.

Intimata-reclamantă A.J.F.P. Sibiu a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

În esență, a arătat că decizia recurată este legală, instanța de apel făcând o aplicare corectă a normelor de drept material incidente în cauză și că instanța de apel nu a depășit atribuțiile autorității judecătorești, cu intrarea în cele ale autorității executive sau legislative, întrucât soluția pronunțată a fost dată în temeiul unor dispoziții legale în vigoare, iar instanța de judecată nu a procedat la modificarea sau completarea legilor și nici nu a creat norme juridice pe care să le aplice în soluționarea cauzei.

Apreciază intimata-reclamantă că, în mod corect instanța care a judecat apelul a reținut că, deși parte a raportului juridic de drept fiscal este societatea, în calitate de angajator al persoanelor pentru care s-au reținut și nu s-au virat contribuțiile, acest lucru nu exclude angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru fapta proprie (fapta ilicită, vinovăția, legătura de cauzalitate și prejudiciul) și că, prin natura funcției sale, administratorul este cel care trebuie să aducă în mod concret la îndeplinire obligațiile societății, reținând incidența dispozițiilor art. 70 alin. (1), art. 72, art. 142 alin. (1), art. 291 din Legea nr. 31/1990 și ale 209 C. civ., art. 219 alin. (2) C. civ., art. 35 alin. (1) și (4) din Decretul nr. 31/1954.

Arată intimata-reclamantă că, fapta ilicită o reprezintă nevirarea contribuțiilor cu încălcarea, pe de o parte, a dispozițiilor art. 57, 58 din Legea nr. 270/2003, art. 22 din Legea nr. 19/2000, respectiv după data de 01.01.2011, art. 32 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, art. 215 alin. (1) din Legea 95/1996 și art. 27 din Legea nr. 76/2002 și, pe de altă parte, a dispozițiilor legale care stabilesc atribuțiile administratorilor unei societăți comerciale. În același sens sunt și dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea 82/1991 potrivit cărora, răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității îi revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării entității respective, iar potrivit art. 7 din același text de lege, administratorul social răspunde de activele aflate în patrimoniul societății.

Reclamanta consideră neîntemeiate susținerile recurentului cu privire la faptul că, răspunderea sa ar putea interveni numai în condițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, coroborat cu art. 73 alin. (2) din Legea 31/1990, deoarece acea răspundere se referă la situația în care societatea a ajuns în stare de insolvență sau dizolvare din cauze imputabile administratorului statutar. Ori, în prezenta cauză, acțiunea în răspundere a administratorului social are ca izvor prevederile art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., cel care conferă posibilitatea persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă în procesul penal, să introducă acțiune la instanța civilă, dacă prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.

Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat motivele de recurs.

În plus, acesta a precizat că invocă, în susținerea motivelor de recurs, decizia nr. 38 din 4 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 790 din 14 septembrie 2018.

Arată acesta că, potrivit deciziei nr. 38 din 4 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că toți creditorii bugetari trebuie să se supună prevederilor legii insolvenței în procesul de realizare a creanței, în cazul în care acești creditori și-au înscris creanțele la masa credală. În concluzie, în cursul procedurii de insolvență nu mai pot fi aplicate, în ceea ce privește realizarea creanțelor, dispoziții contrare dintr-o altă lege, chiar dacă aceasta reglementează o procedură de stabilire a creanțelor fiscale, cum este Codul fiscal.

Mai arată recurentul că, din chiar cuprinsul întâmpinării depuse de intimata-reclamantă reiese că acesta și-a înscris la masa credală creanța solicitată prin prezenta acțiune, creanță ce se impută S.C. B. S.A. în procedura insolvenței.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 3 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul.

În ceea ce privește motivul de recurs privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, deoarece argumentele susținute de către recurent în dezvoltarea sa se referă în realitate la modul cum instanța de apel a aplicat/interpretat anumite dispoziții legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, respectiv modul cum s-a procedat la analiza dispozițiilor legale de drept comun în această materie în concurs cu dispozițiile legale cu caracter special.

Or, o atare critică urmează a fi analizată de către instanța de recurs din perspectiva incidenței motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ..

Astfel, referitor la incidența acestui din urmă motiv de recurs, se constată că este întrunit acest motiv de casare, pentru considerentele ce vor urma.

Instanța de apel a reținut în mod nelegal faptul că deși reclamantul Statul Român prin ANAF are calitatea de creditor înscris la masa credală a debitoarei S.C. B. S.A., împotriva căreia era deschisă procedura insolvenței încă din anul 2012, această împrejurare nu exclude antrenarea răspunderii civile delictuale pe calea dreptului comun.

Pe de altă parte, instanța de apel, așa cum susține cu temei și recurentul, nu a explicat în mod convingător modul cum s-ar aplica în concurs norma generală cuprinsă în dispozițiile art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 cu trimitere la Legea nr. 64/1995, ca primă lege specială a insolvenței în dreptul comercial român, după 1990, urmată de Legea nr. 85/2006 și în prezent, Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenței) în concurs cu legea specială în materia atragerii răspunderii patrimoniale a administratorului (Legea nr. 85/2006 sub imperiul căreia a fost deschisă procedura insolvenței împotriva debitoarei S.C. B. S.A.).

Dimpotrivă, din considerentele alternative oferite de către instanța de apel care apreciază că "indiferent de calificarea acțiunii prevăzute de art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990", răspunderea civilă delictuală a apelantului-pârât nu este înlăturată, nu rezultă cum clarifică instanța modul de aplicare în concurs a celor 2 categorii de norme, cu atât mai mult cu cât apelantul-pârât a invocat acest lucru prin motive de apel.

O atare reținere este cel puțin contradictorie deoarece instanța de apel, judecând calea devolutivă de atac, avea obligația procedurală de a răspunde tuturor susținerilor invocate prin motivele de apel de către apelantul-pârât, sub aspectul calificării acțiunii în răspundere civilă cu care a fost învestită instanța de fond, iar nu să concluzioneze echivoc în sensul că indiferent de situație acțiunea de față este întemeiată.

Sub acest aspect, critica recurentului se încadrează și în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar aceasta este întemeiată, deoarece decizia recurată cuprinde motive contradictorii, imprecise, incompatibile cu obligația instanței de a oferi o motivare precisă, neechivocă, clară și concisă.

De asemenea, instanța de apel apreciază cu încălcarea normelor de drept material referitoare la interpretarea normei generale în concurs cu norma specială, faptul că răspunderea reglementată de art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 poate opera în concurs cu răspunderea specială reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 (lege aplicabilă procedurii insolvenței deschisă împotriva debitoarei), adică acestea nu se exclud, dimpotrivă, pot coexista.

Instanța de recurs apreciază că dimpotrivă, împrejurarea că procedura insolvenței a fost deschisă în anul 2012 împotriva debitoarei societate comercială la care pârâtul a fost administrator și cu privire la care se susține implicit că ar fi cauzat prin fapta sa ilicită, un prejudiciu creditorului Statul Român, prin ANAF, acesta fiind înscris și la masa credală cu creanța sa împotriva debitoarei, creează premisele unei acțiuni în răspundere patrimonială întemeiată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006.

O atare procedură are caracter special și derogă de la răspunderea civilă delictuală de drept comun, fără ca vreunul dintre creditori să aibă posibilitatea de a se îndestula pe cale separată de procedura insolvenței, cu prioritate față de ceilalți creditori de la masa credală sau într-o altă ordine de preferință decât cea reglementată de legea specială, o atare aserțiune fiind contrară principiilor ce guvernează procedura insolvenței, respectiv cele referitoare la caracterul concursual și colectiv al procedurii insolvenței.

De altfel, dispozițiile art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 stabilesc că răspunderea administratorilor va putea fi antrenată " numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995...", prin sintagma utilizată de legiuitor " numai în caz de...", legiuitorul stabilind o excludere a răspunderii patrimoniale a persoanelor fizice care au avut calitatea de administratori ai societății mai înainte de deschiderea procedurii insolvenței și implicit, în alte condiții decât cele reglementate de legea specială (conotația textului de lege fiind una negativă, de excludere, ar nu una pozitivă de coexistență a celor 2 categorii de răspoundere, cum greșit și extensiv apreciază instanța de apel). Mai mult, în doctrină se consideră că în condițiile în care legile succesive privind procedura insolventei (în sens larg, prin aceasta înțelegând și procedura reorganizării și falimentului ce a fost reglementată inițial prin Legea nr. 64/2995) au reglementat expres răspunderea administratorilor și a altor organe de conducere (art. 138 din Legea nr. 85/2006) dispoziția din art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 este inaplicabilă, fiind considerată implicit abrogată de dispozițiile legilor speciale ale insolvenței.

Ca atare, instanța de recurs, reținând incidența motivelor e casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Instanța de apel va analiza concursul dintre legea generală și legea specială, ținând seama de dezlegările date problemelor de drept de către instanța de casare, precum și susținerile apelantului-pârât referitoare la excluderea de la aplicare a legii generale în condițiile existenței procedurii de atragere a răspunderii patrimoniale a administratorului specifică procedurii insolvenței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 400A din 8 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 februarie 2021.