ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2517/2020

Ședința publică din data de 9 decembrie 2020

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 04 iulie 2013 sub nr. x/2013, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâții AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE (A.N.L.), C. S.A., MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ȘI TURISMULUI, CONSILIUL LOCAL AL SECTORULUI 1 BUCUREȘTI, CONSILIUL JUDEȚEAN ILFOV, prin Președintele acestuia, JUDEȚUL ILFOV, prin Președintele Consiliului Județean, ORAȘUL VOLUNTARI, CONSILIUL LOCAL VOLUNTARI, prin Primar, MUNICIPIUL BUCUREȘTI, prin Primar General și CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, prin Primar General, solicitând instanței:

1.1 în principal:

• să oblige pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE la plata sumei de 151.323,05 euro, contravaloarea a 674.719,21 RON, cu titlu de daune interese în sumă egală cu penalitățile de întârziere, ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale privind urmărirea asigurării executării și finalizării lucrărilor de construire a locuinței situate pe lotul x, în amplasamentul Henri Coandă (calculate conform Anexei 1 la cererea de chemare în judecată), precum și daunele interese de 0,15% pe zi de întârziere, calculate la valoarea contractului de 136.882 euro, ce se vor acumula în continuare până la data predării efective a locuinței;

1.2 în subsidiar:

• să oblige pârâții AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE (A.N.L.), MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ȘI TURISMULUI, CONSILIUL LOCAL AL SECTORULUI 1 BUCUREȘTI, CONSILIUL JUDEȚEAN ILFOV, JUDEȚUL ILFOV, ORAȘUL VOLUNTARI, DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L., MUNICIPIUL BUCUREȘTI, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, D. S.A. și CONSILIUL LOCAL VOLUNTARI, în solidar sau în cote corespunzătoare culpei fiecăruia, la plata sumei de sumei de 151.232,05 euro, contravaloarea a 674.719,21 RON, cu titlu de daune interese în sumă egală cu penalitățile de întârziere și penalități de întârziere, ca urmare a "neexecutării obligațiilor contractuale privind urmărirea asigurării executării și finalizării lucrărilor de construire a locuinței situate pe lotul x, în amplasamentul Henri Coandă (calculate conform anexei 1 la cererea de chemare în judecată), precum și daunele interese de 0,15% pe zi de întârziere calculate la valoarea contractului de 136.882 euro, ce se vor acumula în continuare până la data predării efective a locuinței;

La data de 24.09.2013, reclamanții au depus cerere precizatoare prin care au învederat următoarele:

1.1. în principal:

să fie obligată pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE la plata sumei de 151.323,05 euro, contravaloarea a 674.719,21 RON, cu titlu de daune interese în sumă egală cu penalitățile de întârziere calculate conform anexei 1 (respectiv pentru perioada 25.07.2008-01.08.2010), precum și daune interese (egale cu 0,15% pe zi de întârziere la valoarea contractului de construire de 136.882 euro), calculate în continuare până la data predării efective a locuinței sau la daunele descrise în anexa 2 la cerere (fila x vol. I), reprezentând:

- contravaloarea lipsei de folosință pentru aceeași perioadă, estimată la suma de 2.500 euro/lunar;

- dividende neîncasate de la societatea F. S.R.L. în medie lunară de 700 euro;

- comisionul de 3% reținut de A.N.L., precum și de 0,5% reținut de C. cu ocazia tragerilor;

- daune morale în cuantum de 2.500 euro/lunar.

1.2. în subsidiar:

obligarea pârâților AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE (A.N.L.), MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ȘI TURISMULUI, CONSILIUL LOCAL AL SECTORULUI 1 BUCUREȘTI, CONSILIUL JUDEȚEAN ILFOV, JUDEȚUL ILFOV, ORAȘUL VOLUNTARI, DISTRIGAZ SUD RETELE S.R.L., MUNICIPIUL BUCUREȘTI, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, D. S.A. și CONSILIUL LOCAL VOLUNTARI, în solidar sau în cote corespunzătoare culpei fiecăruia, la plata aceleiași sume de bani menționate la capătul de cerere nr. x;

Prin sentința civilă nr. 5778 din 21 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă acțiunea ca fiind prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 327/A/2016 din 22 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, cu opinie majoritară, în complet de divergență, a fost admisă excepția lipsei de interes a apelului declarat de C. S.A. S-a respins apelul declarat de C. S.A., ca lipsit de interes.

A fost respins apelul declarat de reclamanți împotriva încheierii de ședință din 19.09.2014.

A fost admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 5778 din 21 noiembrie 2014, a fost anulată sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu opinia parțial separată, în sensul admiterii excepției lipsei de interes a apelului declarat de C. S.A. și respingerii apelului ca lipsit de interes; cu respingerea apelului declarat de reclamanți împotriva încheierii de ședință din 19.09.2014 și împotriva sentinței apelate, ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 15.04.2016, când s-a dispus continuarea judecății și acordarea unui termen în acest la data de 17.06.2016.

La data de 28.02.2017 reclamanții au depus o nouă cerere precizatoare a pretențiilor față de pârâta A.N.L., arătând că solicită:

în principal:

- să fie obligată pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 151.323,05 euro, contravaloarea a 674.719,21 RON, cu titlu de daune interese în suma egală cu penalitățile de întârziere de 0,15% din valoarea contractului pentru perioada cuprinsă între data de 25.07.2008 - 01.08.2010 și la plata sumei de 213.747.52 euro contravaloarea sumei de 949.466.48 RON la cursul B.N.R. din data înregistrării cererii de chemare în judecată, tot cu titlu de daune interese în sumă egală cu penalitățile de întârziere de 0,15% din valoarea contractului, pentru perioada cuprinsă între 01.08.2010 - 04.07.2013 și în continuare până la data finalizării și predării la cheie a locuinței tip S7A pe lotul x, situat în Județul Ilfov, Voluntari, număr cadastral x și CF x, în amplasamentul Henri Coandă, constând în:

- contravaloarea lipsei de folosință în sumă de 2.500 euro/lună echivalentă cu chiria practicată pe piața liberă relevantă pentru imobile similare ca valoare și poziție, pentru perioada cuprinsă între 25.07.2008 - 04.07.2013, precum și contravaloarea lipsă de folosință ce se va acumula până la data predării efective la cheie a locuinței;

- daune morale în sumă de 3.584,50 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 25.07.2008 - 04.07.2013, precum și daunele morale ce se vor acumula până la data predării efective la cheie a locuinței.

Prin încheierea din 28 februarie 2017, instanța a pus în dezbaterea părților clarificarea cadrului procesual în urma deciziei de anulare a sentinței apelate, sens în care s-a constatat că pârâți în cauza de față sunt doar C. și A.N.L. Prin aceeași încheiere, a fost unită cu fondul excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților pe capătul II al cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 2383 din 02 august 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, a fost admisă în parte cererea de majorare a onorariului de expert, respectiv de la 1.000 RON la 2.500 RON, fiind obligat reclamantul A. la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de diferență onorariu pentru expertul judiciar G..

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B., în privința primului capăt de cerere, fiind respins primul capăt de cerere formulat de această reclamantă ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă.

A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților pentru capătul II al cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., fiind obligată pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE la plata către reclamant a sumei de 246.450 euro, pentru perioada cuprinsă între 25.07.2008 - decembrie 2017, reprezentând despăgubiri contravaloare lipsă de folosință, conform raport expertiză, în temeiul răspunderii contractuale.

Au fost respinse restul pretențiilor formulate de reclamanți ca neîntemeiate.

A fost obligată pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE la plata către reclamantul A. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 727 din 18 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanta- pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva sentinței civile nr. 2383 din 02 august 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013. A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligată pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE la plata către reclamantul A. a sumei de 215.621 euro, reprezentând contravaloare lipsă folosință pentru perioada mai 2009 - decembrie 2017. Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței apelate. S-a luat act că intimații-reclamanți și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii reclamanții A. și B. și pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, au declarat recurs.

Motivele recursului declarat de recurenții-reclamanți sunt, în esență, următoarele:

Cu titlu prealabil recurenții-reclamanți arată că recursul vizează respingerea pretențiilor aferente perioadei iulie 2008-mai 2008 (prin schimbarea în parte a sentinței apelate, urmare a admiterii apelului promovat de A.N.L.), motiv pentru care solicită casarea în parte a deciziei recurate.

Potrivit recurenților-reclamanți, hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1.324 C. civ. de la 2009 privind actul juridic unilateral, ale art. 1.166, art. 1.171, art. 1.172, art. 1.173 privind contractul cu titlu oneros și comutativ, ale art. 1.179 pct. 2 și art. 1.186 privind consimțământul și momentul încheierii contractului, ale art. 1.166, art. 1.171, art. 1.172, art. 1.173 privind interpretarea contractului, ale art. 1.399, art. 1.400 privind condiția.

În opinia recurenților-reclamanți, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a apreciat în mod greșit efectul juridic al adresei nr. x/13.06.2008 ca fiind de prelungire a termenului de predare a locuinței cu 10 luni, din iulie 2008 în mai 2009, indiferent dacă este analizat ca un act juridic unilateral, sau dacă este analizat ca o manifestare de voință în formarea unei clauze contractuale.

Instanța de apel a apreciat acest act juridic, ca fiind unul unilateral, deși raporturile juridice născute între părți sunt bilaterale, comutative și sinalagmatice, așa încât doar prin voința ambelor părți pot fi aduse modificări în mod direct contractului de mandat și indirect contractului de construire (ale cărei clauze au fost predeterminate de intimata-pârâtă A.N.L., inclusiv în ceea ce privește termenul de predare, în funcție de data emiterii ordinului de începere al lucrărilor, făcută tot de către intimata-pârâtă A.N.L.

Recurenții-reclamanți arată că analiza instanței de apel cu privire la adresa nr. x/13.06.2008 este greșită, expunând pe larg situația de fapt și făcând trimitere la corespondența dintre părți și la susținerile cuprinse în întâmpinare.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă sunt următoarele:

Un prim motiv de recurs vizează faptul că instanța de apel nu a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de această parte.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului A., arată că instanța de apel în mod greșit a reținut că A.N.L., în temeiul art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. 5182/21.05.2004, s-a înscris la masa credală prin adresa nr. x/12.07.2011, fapt ce constituie recunoașterea dreptului la despăgubiri pentru întârziere al reclamanților.

În raport de dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, recurenta-pârâtă susține că, pentru ca recunoașterea sa să producă efect întreruptiv, este necesar ca manifestarea de voință să privească dreptul a cărui acțiune se prescrie, respectiv recunoașterea făcută de A.N.L. să vizeze pretențiile solicitate de reclamant.

Or, în opinia recurentei-pârâte, nu poate fi considerată cauză întreruptivă a cursului prescripției înscrierea la masa credală, întrucât cererea de declarare a creanței vizează penalități solicitate de această instituție ca drept propriu, în baza art. 64 din contractul de antrepriză, nu și plata de penalități în calitate de mandatar al beneficiarilor, nefiind împuternicită în acest sens.

Prin urmare, A.N.L. nu a recunoscut în vreun fel că ar avea obligația de a plăti despăgubiri pentru neîndeplinirea obligațiilor privind finalizarea imobilului și realizarea utilităților și infrastructurii necesare utilizării imobilului, nefiind incidente prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Recurenta-pârâtă arată că în adresa de înscriere la masa credală nu este cuprins contractul de antrepriză generală nr. 5182/21.05.2004 din prezenta cauză.

Astfel, având în vedere faptul că se solicită penalități de întârziere începând cu data de 25.07.2008, raportat la data introducerii acțiunii respectiv 04.07.2013, recurenta-pârâtă arată că dreptul material la acțiune este prescris, potrivit dispozițiilor Decretului nr. 167/1958.

Recurenta-pârâtă susține că prestațiile nu sunt succesive, obligațiile pretins neexecutate, conform susținerilor reclamanților, fiind acelea de asigurare a executării și finalizării lucrărilor de edificare a construcției, termenul maxim în care respectivele obligații se cereau a fi îndeplinite fiind unic și anume data la care trebuia predată locuința.

Despăgubirile solicitate de reclamanți sub forma daunelor pentru nepredarea la termen a imobilului au regimul juridic al unor prestații accesorii, fiind vorba de o sancțiune pentru neexecutarea la termenul convenit a unei obligații principale.

În cazul de față, potrivit recurentei-pârâte, reclamanții cunoșteau faptul că prin neefectuarea lucrărilor (de construcții) până la termenul de predare convenit, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul lor - adică la data când imobilul trebuia predat, această dată reprezentând începutul termenului de prescripție atât prin raportare la data comiterii pretinsei fapte ilicite cât și la data cunoașterii prejudiciului.

În ceea ce privește răspunderea contractuală a A.N.L., recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, contracte prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Recurenta-pârâtă susține că antrenarea răspunderii contractuale a A.N.L., conform raționamentului expus de instanță, a fost analizată nu doar în baza contractului de mandat, ci în baza tuturor contractelor încheiate de A.N.L., a tuturor actelor normative care guvernează activitatea Agenției și în baza tuturor relațiilor stabilite.

Or, în opinia recurentei-pârâte, răspunderea contractuală are la bază neîndeplinirea unei obligații asumate de aceasta în relația cu reclamantul printr-un contract, obligație care constituie conținutul acelui raport juridic, pe când încălcarea oricărei alte obligații, izvorâte din lege sau alte raporturi juridice, străine raportului analizat, antrenează răspunderea delictuală a celui care se face vinovat de respectiva încălcare. Prin urmare, orice altă obligație stipulată în alte acte normative nu pot face obiectul prezentului litigiu.

Recurenta-pârâtă arată că prevederile contractului de mandat stabilesc în mod clar că intimatul-reclamant, în calitate de mandant, împuternicea A.N.L., în calitate de mandatar să îl reprezinte în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general în vederea urmăririi și finalizării lucrărilor la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire și să utilizeze, din conturile de avans și de credit ale mandantului, sumele necesare recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L., să îl reprezinte în relația cu banca finanțatoare și să gestioneze și să utilizeze garanția de bună execuție.

Aplicând raționamentul instanței de apel, recurenta-pârâtă susține că mandatarul (A.N.L.) este obligat la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosința a imobilului, în temeiul răspunderii contractuale, în condițiile în care exista relație contractuală distinctă pentru obținerea rezultatului, între reclamant și constructor, contract care este ulterior contractului de mandat, și că, deși nu a încasat prețul rezultatului, este răspunzătoare pentru nerealizarea lui.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă arată că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, se observă că A.N.L. a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligațiilor asumate prin mandat, notificând constructorii în repetate rânduri, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor astfel că nu se poate reține că nu și-a îndeplinit obligația asumată de urmărire a execuției lucrărilor.

În opinia recurentei-pârâte, instanța în mod greșit a pus în sarcina A.N.L. o serie de obligații, în condițiile în care atragerea răspunderii contractuale a A.N.L. trebuie analizată numai prin prisma prevederilor contractului de mandat.

Astfel, în baza contractului de mandat, obligația A.N.L. este aceea de a urmări executarea lucrărilor (nu de a finaliza locuința) și de a depune toate diligențele pe lângă constructor în vederea realizării locuinței, obligație pe care Agenția a respectat-o și a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosar.

Principala obligație a mandatarului este de a executa mandatul (obligație de a face) în limitele și cu respectarea împuternicirii pe care a primit-o de la mandant (art. 1539 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "mandatarul este îndatorat a executa mandatul atât timp cât este însărcinat" cu acesta). Obligația mandatarului de a îndeplini mandatul este obligație de mijloace (de diligentă), și nu de rezultat.

Instanța de apel, în opinia recurentei-pârâte, a încălcat principiului înscris în art. 969 C. civ., întrucât nu se pot contopi obligațiile asumate de constructor cu cele asumate de mandatar sau cu cele asumate de autoritățile locale, nu se pot transfera obligațiile din sarcina unuia în sarcina celuilalt, la fel cum extinderea sau restrângerea limitelor mandatului acordat expres, în scris, de intimată, și acceptat în același mod de mandatar, nu se poate "deduce" sau nu se poate prezuma doar pentru că, într-o anumită situație, aceasta apare ca fiind mai favorabilă.

Astfel, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, contracte prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Mai mult, potrivit recurentei-pârâte, în baza contractului de construire (la care A.N.L. nu este parte), obligația de predare a locuinței revine constructorului, A.N.L., în calitate de mandatar, având doar obligația de supraveghere a execuției lucrărilor. Prin urmare, între A.N.L. și intimați nu există raporturi juridice contractuale din care să decurgă pentru Agenție obligația de predare a locuinței și, implicit, răspunderea pentru prejudiciul creat de constructor.

Recurenta-pârâtă arată că intimații au înțeles să stabilească o relație contractuală proprie, directă, cu constructorul, în această relație exclusivă fiind stipulată în mod expres obligația constructorului de a achita acestuia penalități de întârziere, în cazul depășirii termenului de finalizare a locuinței.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, recurenta-pârâtă susține că se observă că a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligațiilor asumate prin mandat, notificând constructorii în repetate rânduri, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel în mod greșit a reținut faptul că în perioada 25.08.2005-13.02.2007, pârâta nu a întreprins niciun demers în vederea finalizării la timp a construcției, iar cele întreprinse ulterior au fost pur formale, lipsite de orice finalitate, recurenta-pârâtă expunând exhaustiv situația de fapt.

Prin urmare, hotărârea pronunțată de instanța de apel este netemeinică și nelegală sub acest aspect, instanța de apel ignorând, în opinia recurentei-pârâte aceste apărări ale sale și demersurile ulterior întreprinse de A.N.L. (notificări, contracte de cesiune, etc.) pe care le-a considerat " pur formale".

De asemenea, recurenta-pârâtă arată că din înscrisurile existente la dosar rezultă diligentele întreprinse pe lângă autoritățile publice, în vederea realizării utilităților din cartierul Henri Coandă, această obligație revenind în exclusivitate părților semnatare ale convenției nr. 1909/2004, care s-au obligat și și-au asumat responsabilitatea realizării acestora.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că din obligațiile pe care părțile și le-au asumat în realizarea utilităților (proiectare, finanțare și execuția rețelelor de canalizare, de alimentare cu apă, de comunicații, instalații de iluminat public, finanțare și execuția rețelei de alimentare cu gaz metan, proiectarea, finanțarea și execuția rețelei de alimentare cu energie electrică, execuția rețelei de drumuri, sistematizarea verticală, realizarea dotărilor urbane: spații comerciale, spații pentru servicii publice, grădinițe, școli, spații pentru sport, spații verzi etc.) nici una nu este în sarcina A.N.L., ci a celorlalte părți semnatare ale convenției nr. 1909/2004.

Recurenta-pârâtă susține că A.N.L. nu are obligația de realiza utilitățile în amplasamentul Henri Coandă și deci nu poate răspunde contractual pentru lipsa de folosință a imobilului, astfel cum a fost stabilit și de către instanțele de judecată, în mod definitiv.

Recurenta-pârâtă concluzionează că nu poate fi făcută responsabilă pentru neîndeplinirea unei obligații pe care nu și-a asumat-o contractual și nici o altă prevedere legală nu i-o impune.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, hotărârea pronunțată de instanța de apel prin care se reține că imposibilitatea utilizării imobilului conform destinației sale de locuință nu este numai rezultatul nefinalizării efective a construcției, ci și a lipsei unei infrastructuri adecvate și a utilităților, în privința căreia este de asemenea responsabilă pârâta, este nelegală și netemeinică.

Potrivit recurentei-pârâte, a avea atribuții într-un domeniu, ca instituție de interes public, nu înseamnă că devii automat garant exclusiv al statului în acel domeniu, cu atât mai mult cu cât, în cazul de față, există mai multe instituții, autorități, entități participante la realizarea acestui proiect, cartierul Henri Coandă.

Recurenta-pârâtă susține că, din actele pe care instanța trebuia să le analizeze, reiese că nu poate fi ținută să răspundă pentru: nepredarea la termen a imobilului (obligație ce cade în sarcina antreprenorului) și pentru realizarea utilităților în locul celor care s-au obligat la acest lucru prin convenție.

În privința obligării sale la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosință cauzată de nerealizarea utilităților, recurenta-pârâtă arată că problema utilităților a fost tranșată definitiv și irevocabil de instanțele de judecată, stabilindu-se părțile responsabile pentru realizarea utilităților în întregul cartier Henri Coandă (și nu doar la anumite imobile).

În ceea ce privește stadiul realizării utilităților pe zona Voluntari în cartierul Henri Coandă, unde se află și imobilul reclamanților, recurenta-pârâtă arată că acesta este cel comunicat de Primăria Municipiului București în adresa nr. x/22.05.2019, din care reiese că primăria este responsabilă de realizarea utilităților la imobilul intimaților.

Recurenta-pârâtă arată că intimații-reclamanți au ales să achiziționeze un imobil prin programul A.N.L., întrucât au existat o serie de facilități și cu toate că erau nemulțumiți, au rămas mulți ani în acest program.

Totodată, recurenta-pârâtă susține că intimatul-reclamant A. nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate de a asigura finanțarea lucrărilor și de achita debitele restante, determinând, prin propriul său comportament, întârzieri în realizarea lucrărilor de construcții și blocarea acestora, instanța de ignorând aceste aspecte și documentele depuse la dosarul cauzei.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel în mod greșit a reținut că acțiunile formulate de către beneficiari ai unor construcții ce urmau a fi edificate în cartierul de locuințe Henri Coandă împotriva autorităților responsabile de realizarea utilităților de infrastructură și utilități, întemeiate pe răspunderea delictuală, au fost respinse.

În ceea ce privește prejudiciul, recurenta-pârâtă arată că instanța a dispus efectuarea unei expertize de specialitate pentru a se determina eventualul prejudiciu cauzat reclamantului, constând în lipsa de folosință a imobilului contractat prin nepredarea la timp a acestuia, stabilind în sarcina A.N.L. existența unui prejudiciu, pentru nepredarea la termen.

Recurenta-pârâtă arată că, în materia răspunderii contractuale, prejudiciul cauzat creditorului trebuie să fie consecința directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligațiilor prevăzute în contractul încheiat între părți. Or, în baza contractului de mandat, obligația A.N.L. este aceea de a urmări executarea lucrărilor și de a depune toate diligențele pe lângă constructor în vederea realizării locuinței, obligație pe care Agenția a respectat-o și a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosar.

Recurenta-pârâtă expune aspecte de ordin teoretic cu privire la noțiunea de prejudiciu, condițiile pe care acesta trebuie să le îndeplinească, inclusiv în ceea ce privește prejudiciul suferit prin pierderea unei șanse, susținând că, în speță, nici în contractul de mandat, nici în convenția nr. MM1909 nu s-a stipulat nicio clauză penală, tocmai în considerarea faptului că aceasta exista în contractul de construire, încheiat exclusiv între reclamant și constructor.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă consideră că nu se poate ignora faptul că raportul de expertiză întocmit în cauză conține o evaluare ipotetică a unui imobil, raportat la o situație ipotetică - imobil finalizat, într-un cartier similar, finalizat. Prin urmare, având în vedere faptul că nu a fost dovedit efectiv un prejudiciu produs și nici unul viitor cert, iar prin raportul de expertiză nu a fost evaluată o sumă reprezentând venitul care ar fi putut fi obținut din închiriere, ci doar o sumă reprezentând chiria practicată (oferta de închiriere) pe piața liberă pentru imobile deloc similare celui din prezenta cauză.

Totodată, recurenta-pârâtă susține că reclamanții prin cererea de chemare în judecată au înțeles să pretindă despăgubiri pentru lipsa de folosința, ori folosința este un atribut al dreptului de proprietate, drept care în speță nu a fost constituit, făcând trimitere la practica judiciară.

Prin urmare, recurenta-pârâtă concluzionează că este netemeinică și nelegală pronunțarea unei soluții care vizează valorificarea unui drept de proprietate neconstituit încă, deoarece se tinde la realizarea unui drept înainte de nașterea lui, de constatarea existenței lui.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenții-reclamanți.

Recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare față de recursul declarat de recurenta-pârâtă, solicitând respingerea acestuia.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 15 iulie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis excepția nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți și a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă, fixând termen, în ședință publică, la data de 9 decembrie 2020, pentru soluționarea acestora.

Analizând recursul declarat de recurenții-reclamanți sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurenții-reclamanți.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) statuând sancțiunea nulității pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul legii de procedură anterioare sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurenții a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Casarea unei hotărâri, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Recurenții-reclamanți susțin că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1.324 C. civ. de la 2009 privind actul juridic unilateral, ale art. 1.166, art. 1.171, art. 1.172, art. 1.173 privind contractul cu titlu oneros și comutativ, ale art. 1.179 pct. 2 și art. 1.186 privind consimțământul și momentul încheierii contractului, ale art. 1.166, art. 1.171, art. 1.172, art. 1.173 privind interpretarea contractului, ale art. 1.399, art. 1.400 privind condiția.

Înalta Curte constată că, în expunerea argumentelor, recurenții-reclamanți invocă faptul că instanța de apel a apreciat în mod greșit efectele juridice ale adresei nr. x/13.06.2008, expun pe larg situația de fapt și fac trimitere la corespondența dintre părți și la susținerile cuprinse în întâmpinare.

Recurenții-reclamanți tind, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

De fapt, argumentele expuse de recurenții-reclamanți reprezintă nemulțumirea acestora cu privire la respingerea pretențiilor, aferente perioadei iulie 2008-mai 2008, vizând aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerințe care nu au fost respectate de către recurenții-reclamanți.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată următoarele:

O primă critică vizează faptul că instanța de apel nu a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe.

Critica recurentei-pârâte nu poate fi reținută.

Astfel cum reiese din considerentele instanței de apel cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, curtea a reținut că în primul ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 5778 din 21 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâtă și a fost respinsă acțiunea ca fiind prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 327 din 22 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în complet de divergență, a fost anulată sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Curtea de apel a statuat că dreptul material la acțiune al reclamanților pentru pretențiile solicitate prin capătul de cerere nr. x aferente perioadei menționate în cuprinsul acestuia, nu este prescris.

Decizia civilă nr. 327 din 22 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă este definitivă, nefiind atacată cu recurs.

Așadar, excepția prescripției dreptului material la acțiune soluționată prin decizia din apel a dobândit autoritate de lucru judecat, motiv pentru care în ciclurile procesuale ulterioare, instanțele nu mai pot analiza această excepție.

Criticile recurentei-pârâte referitoare la răspunderea sa în temeiul contractului de mandat, la neîndeplinirea de către recurentul-reclamant a obligațiilor contractuale asumate de a asigura finanțarea lucrărilor și de achita debitele restante, determinând, prin propriul său comportament, întârzieri în realizarea lucrărilor de construcții și blocarea acestora, aprecierea greșită a instanței de apel în sensul că acțiunile formulate de către beneficiari ai unor construcții ce urmau a fi edificate în cartierul de locuințe Henri Coandă împotriva autorităților responsabile de realizarea utilităților de infrastructură și utilități, întemeiate pe răspunderea delictuală, au fost respinse și la prejudiciul pretins de reclamanți reprezintă aspecte de aspecte de netemeinicie.

Înalta Curte reține că argumentele expuse de recurenta-pârâtă în susținerea acestor critici excedează cazurile de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ., situându-se în afara competențelor instanței de recurs, atâta timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare și evaluare a probelor administrate și la cuantificarea prejudiciului prerins, toate fiind elemente de apreciere, nu de legalitate.

Având în vedere cele reținute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 727 din 18 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 727 din 18 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 727 din 18 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 decembrie 2020.