ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2333/2019

Ședința publică din data de 10 decembrie 2019

Asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21.03.2014 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâții AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, C. S.A., Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Consiliul Local al Sectorului 1 București, Sectorul 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, S.C. D. S.A. și S.C. E. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună, în principal, obligarea pârâtei AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE (în continuare A.N.L.) la plata sumei de 200.162,48 euro, contravaloarea a 900.731,16 RON, cu titlu de daune interese, în sumă egală cu penalitățile de întârziere sau cu daunele interese descrise în Anexa 2 la cererea de chemare în judecată, ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale privind urmărirea asigurării executării si finalizării lucrărilor de construire a locuinței tip S29B, situată pe lotul x, în jud. Ilfov, localitatea Voluntari, cu numărul cadastral x și înscris în CF nr. x, conform încheierii nr. 16474/2004, în amplasamentul Henri Coanda, ce se vor acumula în continuare, până la data predării efective a locuinței, iar în subsidiar, obligarea pârâților, în solidar sau în cote corespunzătoare culpei fiecăruia la plata sumei evaluate provizoriu la 200.162,48 euro, contravaloarea a 900.731,16 RON, după cum urmează:

- în ceea ce o privește pe pârâta A.N.L., cu titlu de daune interese în sumă egală cu penalitățile de întârziere sau cu daunele interese descrise în Anexa 2, în solidar sau pentru o cotă de 90%, evaluată provizoriu;

- în ceea ce îi privește pe ceilalți, în solidar, sau pentru o cotă de 0,90% fiecare, evaluată provizoriu, cu titlu de daune interese în sumă egală cu penalitățile de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere, calculate la valoarea contractului, de 121.755 euro, conform Anexei nr. 1 sau egale cu daunele interese descrise în Anexa nr. 2 la cererea de chemare în judecată.

De asemenea, au solicitat să fie obligată pârâta C. S.A. să încheie cu pârâta A.N.L. contractul de cesiune și novație cu schimbare de creditor a contractului de credit ipotecar bancar pentru persoane fizice nr. 1154/22.07.2005, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 200 RON/zi de întârziere și să constate intervenită compensația legală între obligația de plată a creditului de către reclamanți și obligația de plată a penalităților de întârziere de către pârâta A.N.L., până la concurența celei mai mici sume, să se constate stingerea ipotecii constituite prin contractul de ipotecă nr. x/22.07.2005, autentificat de Biroul Notarului Public F., precum și a interdicției de înstrăinare și să dispună radierea acestora din cartea funciară nr. x a Judecătoriei Buftea, cu cheltuieli de judecată, proporțional cu suma de plată pentru fiecare pârât în parte.

Prin sentința civilă nr. 4301 din 15 iulie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, în privința capătului subsidiar; a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în ceea ce privește capătul subsidiar având ca obiect răspunderea civilă delictuală; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive pentru capătul subsidiar de cerere privind răspunderea civilă delictuală a pârâților Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Orașul Voluntari, S.C. E. S.R.L., Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București și S.C. D. S.A.; a respins excepțiile inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune; a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâților Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local Sector 1 București, Consiliul Local Voluntari și Sectorul 1 București; a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților pentru capătul subsidiar de cerere privind răspunderea contractuală a pârâților Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Orașul Voluntari. S.C. E. S.R.L., Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, S.C. D. S.A.; a respins acțiunea în contradictoriu cu pârâții Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local Sector 1 București, Consiliul Local Voluntari și Sectorul 1 București pentru lipsa capacității procesuale de folosință; a respins acțiunea în raport cu capătul subsidiar din cerere privind răspunderea contractuală a pârâților Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Orașul Voluntari, S.C. E. S.R.L., Municipiul București și S.C. D. S.A., pentru lipsa calității procesuale active; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.A. pentru capătul subsidiar de cerere privind răspunderea contractuală și a respins acțiunea în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, E. S.R.L., Municipiul București, D. S.A., Consiliul General al Municipiului București, Agenția Națională pentru Locuințe, a obligat pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, E. S.R.L., Municipiul București, D. S.A. și Agenția Națională pentru Locuințe, la plata în solidar a sumei de 184.009 RON reprezentând despăgubiri aferente perioadei 21.03.2011-21.03.2014, a respins capetele de cerere II și III formulate în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca nefondate; a respins capătul de cerere având ca obiect plata daunelor morale, ca nefondat; a respins cererea reconvențională ca nefondată, a respins capătul de cerere principal ca nefondat, a obligat pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, județul Ilfov, Orașul Voluntari, E. S.R.L., Municipiul București și D. S.A. la plata în solidar a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.785,18 RON (taxă judiciară de timbru și onorariu de expert).

Împotriva acestei sentințe, A. și B., AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Județul Ilfov prin Președinte, Municipiul București prin Primar General, Orașul Voluntari prin Primar, G. S.A., și S.C. E. S.R.L. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 338A din 19 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelurile formulate de apelanții - reclamanți A. și B. și de apelanții - pârâți AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Județul Ilfov prin Președinte, Municipiul București, prin Primarul General, Orașul Voluntari, prin Primar, S.C. D. S.A. și S.C. E. S.R.L. și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE să plătească reclamanților despăgubiri în cuantum de 184.009 RON, aferente perioadei 21.03.2011 - 21.03.2014, în temeiul răspunderii civile contractuale; a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, S.C. E. S.R.L., Municipiul București și S.C. D. S.A. și a obligat pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum de 6.785,18 RON; a menținut sentința în ceea ce privește soluționarea excepțiilor, respingerea ca nefondate a capetelor de cerere II și III formulate în contradictoriu cu C. S.A., respingerea ca nefondat a capătului de cerere având ca obiect obligarea la plata daunelor morale și respingerea ca nefondată a cererii reconvenționale și a obligat apelanții -reclamanți la plata către apelantul - pârât Orașul Voluntari a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin cererea depusă la data de 24 aprilie 2018, reclamanții A. și B. au solicitat completarea deciziei civile nr. 338A din data de 19.02.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în sensul obligării pârâtei A.N.L. să plătească apelanților-reclamanți daune interese în cuantum de 66.119, 60 euro în completare pentru perioada cuprinsă între 21.03.2014 și 06.02.2018 și în continuare să plătească daune interese de 1.406, 80 euro/lună până la predarea efectivă a locuinței, după realizarea recepției la terminarea lucrărilor, cu obligarea la cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 984A din 12 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a admis cererea de completare a deciziei civile nr. 338A din data de 19.02.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, formulată de apelanții - reclamanți A. și B., în contradictoriu cu apelantele - pârâte AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Municipiul București, G. S.A. și E. S.R.L..

S-a dispus completarea deciziei civile nr. 338A/19.02.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în sensul că a fost obligată pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE să plătească reclamanților despăgubiri de 1406,8 euro/lună începând cu data de 22.03.2014 și până la predarea efectivă a locuinței.

Împotriva deciziei civile nr. 338A din 19 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, A. și B., AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE și S.C. E. S.R.L. au declarat recurs.

Prin memoriul lor de recurs, recurenții-reclamanți A. și B. au arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcare dispozițiilor art. 969, 998, 999, 1294, 1349, 1357-1375, 1381-1395 și art. 1413 din C. civ. de la 1864; au invocat, astfel, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Concretizând, au arătat că motivarea instanței de apel cu privire la caracterul cert al prejudiciului moral care le-a fost creat prin nepredarea la termen a locuinței este neclară și superficială și au prezentat pe larg argumentele pentru care capătul de cerere vizând acordarea daunelor morale este întemeiat.

Totodată, au susținut că sunt îndeplinite și exigențele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atât timp cât curtea de apel, deși le-a admis apelul, nu a acordat daune pentru perioada cuprinsă între 21.03.2014 și data predării efective a locuinței, fără a motiva respingerea acestui capăt de cerere.

O altă critică formulată de acești recurenți vizează obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-pârât Orașul Voluntari.

În acest sens, au susținut că, atât timp cât apelul lor a fost admis, culpa procesuală aparține Agenției Naționale pentru Locuințe, astfel că această parte trebuie să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată.

În final, au arătat că în mod nelegal, cu încălcarea principiului pacta sunt servanda, instanța de apel a acordat daune exprimate în RON, iar nu în euro.

Recurenta S.C. E. S.R.L., prin cererea de recurs, a arătat că înțelege să critice exclusiv soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune.

A susținut această recurentă că, în contra celor reținute de instanța de apel a avut interes în promovarea căii de atac împotriva sentinței primei instanțe, care nu a soluționat excepția prescripției în sensul celor solicitate.

Astfel, a invocat cu caracter subsidiar intervenirea prescripției, în sensul că, deși nu a încheiat niciun raport juridic cu reclamanții, în măsura în care nefondat s-ar aprecia contrariul, a intervenit prescripția pentru întreaga perioadă.

În acest context, a arătat și că, în condițiile în care prima instanță nu a avut în vedere întreaga perioadă din perspectiva intervenirii prescripției, avea interes.

În final, a arătat că în mod nelegal a reținut curtea de apel că soluția primei instanțe cu privire la excepția prescripției ar fi dobândit putere de lucru judecat, întrucât nu a fost apelată de reclamanți.

Concretizând, a susținut că soluția de admitere a prescripției pentru perioada anterioară ultimilor 3 ani a dobândit într-adevăr autoritate de lucru judecat, ne fiind contestată de nicio parte.

Soluția de respingere a prescripției pentru perioada ultimilor 3 ani anteriori formulării cererii de chemare în judecată a dobândit însă, urmare a soluționării cauzei în primă instanță, putere de lucru judecat provizorie, conform dispozițiilor art. 430 alin. (4) C. proc. civ.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ.

Prin memoriu său de recurs, AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE a solicitat, în principal, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului ca neîntemeiat în ceea ce privește atragerea răspunderii sale, iar, în subsidiar, casarea sa și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că instanța de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Pe de altă parte, a arătat că din motivarea hotărârii nu rezultă care este temeiul de drept în baza căruia instanța și-a format convingerea și care din actele civile și/sau normative enumerate au fost cele determinante în calificarea obligațiilor asumate de A.N.L. și, pe cale de consecință, în stabilirea culpei acesteia.

A mai arătat această recurentă că instanța de apel, prin hotărârea pronunțată, nu a făcut altceva decât sa reitereze motive dintr-o altă speță similară, respectiv decizia Curții de Apel București nr. 1563A/07.10.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2011, care a fost înlăturată de Înalta Curte prin decizia nr. 1227/20.09.2017.

Mai mult, a susținut că instanța de apel i-a pus în sarcină o serie de obligații, asumate în opinia sa prin contractul de mandat și a înlăturat răspunderea celorlalte părți pe considerentul că, deși pârâții și-au asumat, fiecare în parte, obligații concrete în vederea realizării utilităților, acestea cad în sarcina A.N.L.

Or, atragerea răspunderii sale contractuale trebuie analizată numai prin prisma prevederilor contractului de mandat, care reprezintă izvorul raportului juridic preexistent născut între ea și reclamant.

În continuare, a prezentat pe larg actele juridice care reglementează raporturile juridice dintre părțile implicate și a subliniat că nu are obligația legală și nici nu și-a asumat prin vreun document obligația asigurării finanțării și realizării efective a lucrărilor de execuție a utilităților în amplasamentul Henri Coandă, dar și că faptul că obligația de viabilizare sau de finanțare a viabilizării nu este în sarcina sa a fost reținut și de instanțele de judecată, în mod definitiv, stabilindu-se astfel părțile responsabile pentru realizarea utilităților în întregul cartier Henri Coandă.

În opinia acestei recurente, prin ignorarea hotărârilor deja pronunțate și chiar puse în executare, se ignoră un adevăr juridic deja tranșat, care a produs efecte juridice și se ajunge astfel la soluții contradictorii, care nu oferă o garanție a respectării principiilor de drept aplicabile și care vatămă grav drepturile subiectelor de drept implicate, indiferent de calitatea lor procesuală.

A mai susținut recurenta că împrejurarea că are ca obiectiv realizarea locuințelor, nu schimbă câtuși de puțin natura juridică a contractului încheiat între părți (mandat) și nici nu modifică dispozițiile legale de drept comun aplicabile mandatului.

Astfel, prin art. 1 al contractului de mandat, i se conferă atribuții de reprezentare a beneficiarului în relația cu constructorul, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform condițiilor stabilite prin contractul de construire.

Or, toate înscrisurile depuse la dosar fac dovada numeroaselor demersuri inițiate la forurile abilitate în vederea asigurării infrastructurii și utilităților, iar faptul că aceste demersuri nu au avut succes până la acest moment nu-i este imputabil, atât timp cât nu este factor de decizie în acest sens, iar obligația sa era una de diligență.

A susținut această recurentă că motivarea instanței de apel este superficială și contravine prevederilor legale incidente, în condițiile în care nu sunt examinate faptele, existența și aprecierea lor aparținând puterii suverane a altor instanțe, fiind preluate ca atare din alte hotărâri, deși, în dreptul românesc, practica judiciară nu este izvor de drept.

Astfel, instanța de apel a reținut că, prin decizia nr. 5197/25.04.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a constatat cu putere de lucru judecat refuzul nejustificat al A.N.L. de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental cartierul de locuințe Henri Coandă.

Or, decizia sus-menționată a fost pronunțată de o instanță de contencios administrativ, într-un raport juridic ce aparține contenciosului administrativ, hotărârea fiind pronunțată pe baza probelor administrate în acea situație particulară, care nu viza culpa A.N.L. în realizarea utilităților.

Prin urmare, între cele două spețe nu există identitate, puterea de lucru judecat a deciziei nr. 5197/25.04.2013 neputând opera în cauza de față.

În acest context, a subliniat că toate acțiunile în care a fost sau este parte, având ca obiect atragerea răspunderii sale contractuale sau delictuale, în baza contractului de mandat încheiat cu beneficiarii, sau în baza Convenției MM 1909/2004, au fost supuse analizei și soluționate de instanțele de drept comun, în fața cărora, așa cum a reținut și instanța supremă prin decizia nr. 458/16.03.2017, nu poate fi invocată, cu putere de lucru judecat, o hotărâre din contencios administrativ (se analizează raporturi diferite, obiecte diferite și sunt aplicabile norme de drept diferite).

Așa fiind și având în vedere că Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat mai multe hotărâri prin care a statuat că A.N.L. nu poate fi trasă la răspundere pentru inexistența utilităților sau nefinalizarea la termen a construcției, a susținut că aceeași putere de lucru judecat ar putea opera și în privința acestora.

În continuare, a evocat jurisprudența instanței supreme și a subliniat că, raportat la toate aspectele arătate și reținute de instanță, se poate afirma că există putere de lucru judecat și cu privire la comportamentul său diligent, hotărârile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în acest sens fiind numeroase și pronunțate atât anterior, cât și ulterior hotărârilor selectiv reținute de instanța de apel.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 01 noiembrie 2018, recurenții A. și B. au depus o cerere prin care au solicitat să se ia act de faptul că nu au înțeles să achite taxa judiciară de timbru, astfel că cererea lor de recurs nu trebuia comunicată intimaților.

De asemenea, recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității recursurilor declarate de S.C. E. S.R.L. și de AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE și excepția lipsei de interes a recursului declarat de S.C. E. S.R.L.; în subsidiar, au solicitat respingerea ca nefondate a celor două recursuri.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, precum și o completare la raport, iar prin încheierea din 5 martie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului, astfel cum a fost completat, către părți, cu mențiunea că acestea pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Numai intimații Consiliul Local Sector 1 București și Sectorul 1 București au depus un punct de vedere la raport, prin care au arătat că sunt de acord cu soluția propusă prin raport.

Prin încheierea din 21 mai 2019, Înalta Curte a admis excepția netimbrării recursului declarat de recurenții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 338A din 19 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a admis excepția lipsei de interes a recursului declarat de recurenta S.C. E. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Totodată, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 338A din 19 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, stabilind termen de judecată la 22 octombrie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea din 22 octombrie 2019, instanța a dispus amânarea judecării cauzei la data de 10 decembrie 2019, până la parcurgerea procedurii de filtru în dosarul nr. x/2018, în vederea soluționării unitare a celor două dosare.

Totodată, la data de 25 august 2018, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 984A din 12 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, precum și suspendarea executării hotărârii până la soluționarea recursului, conform art. 484 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că hotărârea prin care Agenția Națională pentru Locuințe a fost obligată la plata de despăgubiri (pentru fiecare luna până la predarea efectivă a locuinței la cheie) este vădit nelegală și netemeinică, întrucât instanța de fond a reținut o răspundere civilă contractuală a A.N.L. în măsura în care nu a analizat raporturile juridice obligaționale între părți care să conducă la stabilirea naturii răspunderii civile a A.N.L., nu a efectuat o analiză a elementelor răspunderii civile, care să identifice faptele ilicite săvârșite de A.N.L. și care să fi condus, printr-o legătură de cauzalitate, către prejudiciul pretins de A. și B., creând astfel un prejudiciu recurentei prin obligarea la plata unor sume nedatorate.

Mai mult, a apreciat că decizia din apel a schimbat hotărârea din fond, în sensul în care a obligat A.N.L. la plata de despăgubiri până la predarea locuinței la cheie.

Instanța de apel a reținut că "împrejurarea că omisiunea primei instanțe de a se pronunța cu privire la despăgubirile solicitate în continuare a constituit obiectul unui motiv de apel este lipsită de relevanță, astfel, acest motiv de apel nu a fost analizat de instanța de apel, de vreme ce schimbarea temeiului juridic al răspunderii civile a avut drept consecință o nouă judecată . . . . . . . . . .", încălcând astfel dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât o astfel de "motivare" nu oferă părților și instanței de control judiciar o înlănțuire logică a faptelor și regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată.

În raport de circumstanțele concrete ale cauzei, față de conținutul amplu al înscrisurilor depuse în probațiune, hotărârea instanței de apel apare ca nemotivată și constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Absența motivării din cuprinsul unei hotărâri judecătorești are semnificația necercetării fondului cauzei și atrage după sine casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel, în vederea analizării elementelor răspunderii civile, precum și a tuturor motivelor invocate înaintea instanței.

A susținut recurenta că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit legea, devenind incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Întrucât atragerea răspunderii contractuale a A.N.L. trebuia analizată numai prin prisma prevederilor contractului de mandat - izvorul raportului juridic preexistent născut între intimații-reclamanți și recurenta-pârâtă.

Arată că, în baza contractului de mandat, obligația A.N.L. este aceea de a urmări executarea lucrărilor (nu de a finaliza locuința) și de a depune toate diligentele pe lângă constructor în vederea realizării locuinței, obligație pe care recurenta și-a respectat-o și a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosar.

Întinderea mandatului acordat recurentei este clar definită și stabilită, încadrându-se în limitele și particularitățile unui mandat cu obligații de diligență.

De asemenea a susținut că, în baza contractului de construire (la care A.N.L. nu este parte), obligația de predare a locuinței revine constructorului, iar recurenta în calitate de mandatar are doar obligația de supraveghere a execuției lucrărilor. Prin urmare, între A.N.L. și intimați nu există raporturi juridice contractuale din care să decurgă pentru recurentă obligația de predare a locuinței și, implicit, răspunderea pentru prejudiciul creat de constructor.

Totodată, intimații au înțeles să-și stabilească o relație contractuală proprie, directă, cu constructorul, în această relație exclusivă fiind stipulată în mod expres obligația constructorului de a achita acestuia penalități de întârziere, în cazul depășirii termenului de finalizare a locuinței.

Recurenta a apreciat că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că A.N..L. a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligațiilor asumate prin mandat, notificând constructorii în repetate rânduri, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor. De asemenea, rezulta diligentele întreprinse de A.N.L. pe lângă autoritățile publice, în vederea realizării utilităților din cartierul Henri Coandă, această obligație revenind în exclusivitate părților semnatare ale Convenției nr. 1909, care s-au obligat și asumat responsabilitatea realizării acestora.

Prin urmare, din obligațiile pe care părțile și le-au asumat în realizarea utilităților, recurenta-pârâtă susține că niciuna nu este în sarcina A.N.L., ci a celorlalte părți semnatare ale Convenției nr. 1909/2004.

Faptul că recurenta nu are obligația de realiza utilitățile în amplasamentul Henri Coandă și deci nu poate răspunde contractual pentru lipsa de folosință a imobilului, a fost stabilită și de către instanțele de judecată, în mod definitiv (sentința civilă nr. 620/27.01.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin hotărârea nr. 3291/2015 pronunțată de Tribunalul București; în ceea ce privește S.C. Electrica S.A. - I. există o hotărâre pronunțată de Judecătoria Sector 1 în dosarul nr. x/2008, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1565/16.11.2009 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care aceasta a fost obligată la proiectarea, finanțarea și execuția rețelelor de alimentare cu energie electrică în cartierul Henri Coandă).

Prin urmare, atât timp cât există părți membre semnatare ale Convenției nr. 1909/2004 obligate de instanțele judecătorești la realizarea utilităților privind Cartierul Henri Coandă, acest lucru nu poate fi pus în sarcina recurentei-pârâte.

În ceea ce privește prejudiciul, instanța a dispus efectuarea unei expertize de specialitate pentru a se determina eventualul prejudiciu cauzat reclamanților constând în lipsa de folosință a imobilului contractat prin nepredarea la timp a acestuia, stabilind în sarcina ANL existenta unui prejudiciu, pentru nepredarea la termen.

O astfel de interpretare greșită a actului dedus judecății nu poate duce la atragerea răspunderii contractuale a Agenției, în măsura în care obligația de finalizare și predare la termen a locuinței este exclusiv în sarcina antreprenorului general în baza contractului de construire, în care A.N.L. nu este parte. Prin urmare, măsura luată de instanța de obligare a A.N.L. la plata unor despăgubiri, pe lună, până la predarea locuinței este neîntemeiată și nedovedită.

Pe de altă parte, recurenta a considerat abuzivă decizia în raport de faptul că, la data de 13.07.2018, în urma verificărilor efectuate în amplasament, reprezentanții A.N.L. au constatat faptul că imobilul este locuit de intimați, acesta fiind finalizat.

Prin urmare, stabilirea în sarcina recurentei-pârâte a existenței unui prejudiciu pentru lipsa de folosință, pentru viitor până la predare, reprezintă o măsura abuzivă în situația în care imobilul este locuit, având utilitățile realizate, respectiv energie electrică, puț, fosă septica, conform fotografiilor anexate cererii de recurs.

A susținut că în baza contractului de mandat, obligația A.N.L. este aceea de a urmări executarea lucrărilor și de a depune toate diligentele pe lângă constructor în vederea realizării locuinței, obligație pe care recurenta și-a respectat-o și a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosar. În speță, nici în contractul de mandat, nici în Convenția nr. MM 1909 nu s-a stipulat nicio clauza penală tocmai în considerarea faptului că aceasta există în contractul de construire, încheiat exclusiv între reclamanți și constructor.

În concluzie, având în vedere faptul că nu a fost dovedit efectiv un prejudiciu produs și nici unul viitor cert, locuința intimaților a fost finalizată, iar aceștia folosesc efectiv locuința (nota de constatare nr. x/13.07.2018) și prin raportul de expertiză nu a fost evaluată o sumă reprezentând venitul care ar fi putut fi obținut din închiriere, ci doar o sumă reprezentând chiria practicată (oferta de închiriere) pe piața liberă pentru imobile deloc similare celui din prezenta cauza, recurenta-pârâtă a apreciat că decizia civila este netemeinică și nelegală, astfel încât a solicitat admiterea recursului.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului, astfel cum a fost completat, către părți, cu mențiunea că acestea pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au formulat puncte de vedere.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Înalta Curte a respins excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, invocate de intimații-reclamanți A. și B. și s-a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 984A din 12 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, stabilind termen de judecată la 10 decembrie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Totodată, prin încheierea din 10 decembrie 2019, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 139 raportat la art. 490 alin. (2) și art. 471 alin. (8) C. proc. civ., a dispus conexarea dosarului nr. x/2018 la dosarul nr. x/2014, având în vedere că cele două litigii se poartă între aceleași părți, au aceeași cauză, iar recursul declarat în dosarul nr. x/2018 vizează decizia civilă nr. 984A din 12 martie 2018, prin care a fost completată decizia civilă atacată cu recurs în dosarul nr. x/2014.

La termenul de astăzi, 10 decembrie 2019, Înalta Curte va anula ca netimbrat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 338 A din 19 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și va respinge ca lipsit de interes recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.R.L. împotriva aceleiași decizii, reținând următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B., se constată că instanța a stabilit în sarcina acestora o taxă judiciară de timbru în sumă de 2.896,51 RON, aferentă soluționării recursului pendinte, conform dispozițiilor art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, iar recurenții au fost înștiințați cu privire la obligația de achitare a acesteia, potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, însă nu s-au conformat dispoziției instanței.

Prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru a fost statuat principiul potrivit căruia acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță.

În conformitate cu prevederile art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează și se plătesc anticipat, iar alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 stabilește că, în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, părții i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării.

Totodată, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

Prin cererea depusă la 1 noiembrie 2018, recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat instanței să ia act de faptul că au înțeles să nu achite taxa judiciară de timbru în cuantum de 2.896,51 RON, stabilită în sarcina lor.

Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat, că recurenții nu s-au conformat obligației de timbrare potrivit mențiunilor din adresă, act ce le-a fost comunicat la 23 iulie 2018, aceștia declarând expres că înțeleg să nu achite taxa judiciară de timbru stabilită în sarcina lor, precum și faptul că, în cauză, nu operează scutirea legală de obligația timbrării, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a da eficiență dispozițiilor art. 486 alin. (3) C. proc. civ. și să dispună anularea ca netimbrat a recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 338 A din 19 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Cu privire la recursul declarat de recurenta E. S.R.L. s-a reținut că potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes.

Interesul reprezintă folosul practic pe care o parte îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare, fiind necesar ca el să fie determinat, legitim, personal, născut și actual, astfel cum impun dispozițiile art. 33 teza I din C. proc. civ.

Condiția interesului trebuie să se verifice nu numai în legătură cu cererea de chemare în judecată, ci pe tot parcursul procesului, ori de câte ori se apelează la una sau alta dintre formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii civile (cereri, excepții, exercitarea căilor de atac etc.).

Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea căii de atac, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate.

Cerința interesului de a fi actual trebuie îndeplinită pe tot parcursul procesului, iar nu numai la momentul introducerii acțiunii, întrucât prin hotărârea sa instanța de judecată este chemată să se pronunțe în concret cu privire la valorificarea unui drept, iar nu pe aspecte teoretice și academice.

Conform art. 458 C. proc. civ.:

"Căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes (…)".

Prin decizia civilă nr. 338A din 19 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca urmare a admiterii apelurilor declarate în cauză, a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 4301 din data de 15.07.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în sensul că s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții E. S.R.L., Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Municipiul București și D. S.A., instanța reținând întrunirea condițiilor răspunderii civile contractuale în persoana pârâtei ANL și inexistența oricăror raporturi juridice, contractuale sau delictuale, în ceea ce le privește pe celelalte pârâte. De asemenea, s-a menținut sentința în ceea ce privește soluționarea excepțiilor invocate.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, pârâta E. S.R.L. a solicitat să se constate intervenirea prescripției pentru întreaga perioadă pentru care reclamanții au solicitat despăgubiri, deci inclusiv pentru perioada ultimilor 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată, atât prima instanță, cât și instanța de apel apreciind că excepția este nefondată.

Intervenirea prescripției raportat la pârâta E. S.R.L. a fost invocată cu caracter subsidiar, în sensul că deși nu există niciun raport juridic cu reclamanții, în măsura în care s-ar aprecia contrariul, atunci este intervenită prescripția.

Prin recursul declarat recurenta- pârâtă E. S.R.L. a criticat decizia curții de apel exclusiv în ceea ce privește soluția asupra excepției prescripției extinctive, la momentul promovării căii de atac existând interesul de a ataca hotărârea cu privire la acest aspect.

Însă, având în vedere soluția pronunțată de instanța de apel, precum și faptul că recurenții-reclamanți au înțeles să nu mai timbreze recursul promovat în cauză, se constată că interesul promovării recursului de către recurenta-pârâtă E. S.R.L. nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, în sensul că nu mai este actual, iar recurenta nu mai poate justifica un interes în exercitarea căii de atac.

Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca lipsit de interes recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 338 A din 19 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 338 A din 19 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ce vizează nemotivarea în drept a hotărârii urmează a fi înlăturate ca nefondate.

În speță, prin cererea de recurs s-a susținut că decizia atacată este nemotivată, întrucât din motivarea hotărârii atacate nu poate fi dedus temeiul de drept în baza căruia instanța de apel și-a format convingerea și nici identificate actele juridice civile și/sau actele normative determinante în calificarea obligațiilor asumate de recurenta-pârâtă și stabilirea culpei sale.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Se reține, totodată, că potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil.

În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze.

Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că hotărârea recurată întrunește condițiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a evocat și aplicat în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale.

Sunt nefondate și criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a prezentat, în ample considerente, succesiunea și modul de formare a raporturilor juridice dintre litiganți, reținând în mod legal că există relație contractuală directă exclusiv între reclamanți și pârâta ANL, conform contractului de mandat HC nr. x/12.08.2004 și că reclamanții au calitatea de terți față de celelalte contracte.

De asemenea, în mod corect s-a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale a recurentei-pârâte ANL, întrucât, în calitatea sa de mandatar, nu a executat mandatul în ceea ce privește finalizarea locuinței reclamanților la termenul stipulat prin contract și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Criticile prin care autoarea recursului a învederat că demersurile sale în vederea asigurării infrastructurii și a utilităților reprezintă o obligație de diligență sunt de asemenea nefondate, fiind corectă aprecierea instanței de apel potrivit căreia obligația asumată de pârâtă de a urmări executarea și finalizarea la termen a lucrărilor de construire este una de rezultat, aceasta obligându-se ca, indiferent de culpa antreprenorului general, să asigure finalizarea locuinței și predarea acesteia către mandant.

Deopotrivă, instanța de apel a arătat că, în plan procesual, răspunderea civilă contractuală și cea delictuală nu se pot cumula, ca fundament de drept, dar și că răspunderea contractuală are caracter special, derogator, exclusiv și că se angajează ori de câte ori între părțile litigiului pretenția își trage fundamentul din executarea sau neexecutarea unui contract.

Nu poate fi reținută nici critica privind greșita aplicare în speță a puterii de lucru judecat a deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunțată în dosarul nr. x/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Referitor la această critică, instanța supremă reține că prin decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunțată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a constatat, printre altele, refuzul nejustificat al pârâtei A.N.L. de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuințe Henri Coadă".

Deși dosarul nr. x/2011 a privit imobilul aflat pe lotul nr. x, decizia anterior evocată cuprinde dezlegări cu privire la conduita recurentei-pârâte A.N.L. față de toate imobilele cuprinse în programul guvernamental "Cartierul de locuințe Henri Coadă", deci inclusiv cu privire la imobilul reclamanților A. și B., aflat, în mod incontestabil, în același stadiu de nefinalizare ca și celelalte imobile.

Cum prin decizia anterior menționată s-a reținut refuzul nejustificat al pârâtei A.N.L. de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuințe Henri Coadă", din care face parte și locuința reclamanților, rezultă că aceste dezlegări aveau legătură cu prezentul proces.

În aceste condiții, dezlegările cu privire la conduita A.N.L. cuprinse în decizia respectivă se impuneau a fi respectate și în prezentul proces cu putere de lucru judecat, neputându-se statua într-un sens contrar acestor dezlegări.

Prin urmare, instanța de apel a reținut în mod corect incidența în prezenta cauză a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2011.

Aserțiunea recurentei-pârâte în sensul că între procesele în care au fost pronunțate cele două hotărâri și prezentul proces nu este îndeplinită cerința identității de părți, obiect și cauză este lipsită de fundament legal, întrucât pune sub semnul egalității efectul pozitiv cu cel negativ al autorității de lucru judecat.

Or, numai efectul negativ al autorității de lucru judecat presupune cerința triplei identități de părți, obiect și cauză între două procese, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile prin care recurenta-pârâtă susține că instanța de apel trebuia să aplice puterea de lucru judecat și în privința hotărârilor judecătorești pe care le-a invocat în cauză, prin care s-a reținut comportamentul său diligent sunt de asemenea nefondate, întrucât aceste hotărâri se întemeiază pe o altă premisă referitoare la conținutul și natura obligațiilor A.N.L.

În concret, statuările din hotărârile invocate de recurenta-pârâtă privind limitele mandatului și îndeplinirea obligațiilor sale de diligență vin în contradicție cu statuarea justă a instanței de apel conform căreia, în prezenta cauză, obligația A.N.L. este una rezultat.

În legătură cu prejudiciul, recurenta-pârâtă a susținut că acesta nu este cert, neputându-se proba un prejudiciu real și efectiv, în condițiile în care este generat de lipsa de folosință a unei locuințe cu privire la care reclamanții nu sunt proprietari.

Critica anterior evocată nu poate fi primită, întrucât nefinalizarea locuinței a fost cauzată chiar de recurenta-pârâtă, ca urmare a neîndeplinirii obligației sale de rezultat, constând în urmărirea executării și finalizării lucrărilor, la termen, iar aceasta nu poate invoca propria sa culpă pentru a obține pe cale judiciară respingerea pretențiilor formulate împotriva sa, conform regulii nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondată calea de atac declarată de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 338 A din 19 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimatul-pârât Orașul Voluntari prin Primar, prin care a solicitat obligarea în solidar a recurenților-reclamanți A. și B. și a recurentei-pârâte Agenția Națională pentru Locuințe la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Raportat la aceste dispoziții legale, la baza obligației de plată a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, însă recurenții-reclamanți A. și B. nu se află în această situație, având în vedere că instanța de apel le-a admis pretențiile, fiind obligată doar pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE la plata despăgubirilor, iar din cuprinsul memoriului de recurs rezultă că prezenta calea de atac exercitată de reclamanți nu s-a îndreptat împotriva intimatul-pârât Orașul Voluntari prin Primar, astfel că finalmente "partea căzută în pretenții", în accepțiunea textului legal anterior citat, este recurenta-pârâtă.

Prin urmare, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită cererea intimatului-pârât Orașul Voluntari prin Primar privind obligarea recurentei-pârâte AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 3570 RON, conform dovezilor de la dosar.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 984A din 12 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, Înalta Curte, la termenul din 10 decembrie 2019 a invocat, din oficiu, motivul de ordine publică prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 444 și art. 445 C. proc. civ., pe care îl va admite, pentru considerentele care succed:

Prin acțiunea dedusă judecății, astfel cum a fost precizată la 18.04.2014, reclamanții au solicitat în principal obligarea pârâtei AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE la plata sumei de 200.162,48 euro, contravaloarea a 900.731,16 RON, cu titlu de daune interese în sumă egală cu penalitățile de întârziere sau cu daunele interese descrise în Anexa 2 la cererea de chemare în judecată, ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale privind urmărirea asigurării executării si finalizării lucrărilor de construire a locuinței reclamanților, daune egale cu penalitățile, fiind calculate conform Anexei 1 la cerere, precum și daunele interese egale cu 0,15% pe zi de întârziere la valoarea contractului de 121.755 euro sau cu daunele descrise în Anexa 2 la cerere, ce se vor acumula în continuare până la data predării efective a locuinței.

Prin sentința civilă nr. 4301 din data de 15.07.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014 pârâții au fost obligați la plata daunelor-interese în cuantum de