ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2474/2020

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj, secția Civilă la 25 ianuarie 2019 sub nr. x/2019, petentul A., în contradictoriu cu intimații B., S.C. C. S.R.L. și OFICIUL NAȚIONAL AL REGISTRULUI COMERȚULUI prin Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Sălaj, a solicitat instanței să constate că are calitatea de asociat în cadrul S.C. C. S.R.L. și să dispună înregistrarea în Registrul Comerțului a calității de asociat al petentul A. în cadrul S.C. C. S.R.L., cu cheltuieli de judecată față de pârâta de rândul 1.

Tribunalului Sălaj, secția Civilă, prin sentința civilă nr. 348 din 24 aprilie 2019 a respins ca nefondată cererea formulată de petentul A., precum și cererea intimatei B. de obligare a petentului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 676/2019 din 21 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a fost respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 348 din 24 aprilie 2019 pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/2019, fiind obligat apelantul să plătească intimatei B. suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului cu consecința modificării deciziei civile contestate și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, precum și obligarea pârâtei B. la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea memoriului de recurs, recurentul susține că prin cererea de chemare în judecată a solicitat instanței să constate că are calitatea de asociat în societatea comercială C. S.R.L., societate înscrisă la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Sălaj sub nr. de ordine x și să se dispună înregistrarea definitivă a calității sale de asociat la această societate comercială în registrul comerțului.

Astfel, recurentul arată că în fapt este vorba de o hotărâre a asociatului unic care, așa cum se prezintă ea este un veritabil act de cesiune, bilateral, însușit de ambele părți. Mai arată că, în momentul cesiunii, părțile erau soț și soție; calitatea de asociat fondator al societății a avut-o soțul; din cauza faptului că lucra la o întreprindere de stat cu capital majoritar sau semnificativ de stat a cesionat părțile sociale soției; înainte de divorț părțile s-au înțeles să-și împartă averea, inclusiv activele societății, deoarece de la data cesionării către soție activitatea societății s-a diversificat, dintr-o societate care activa exclusiv în domeniul instalațiilor electrice a apărut și activitatea de comerț; cea mai ușoară formă de divizare a societății era cooptarea soțului (fondator al societății) și transferul unei părți din activele societății pe o altă societate unde soția era asociat unic. Asta a fost intenția reală a părților în momentul în care a fost semnat acel acord de cesiune.

În acest context, recurentul susține că se află în faza în care există un contract perfect valabil între părți (chiar dacă poartă denumirea de Hotărârea asociatului unic) opozabil părților, iar din punct de vedere al unei hotărâri a asociatului unic înscrisul este, de asemenea, perfect valabil.

Mai arată recurentul că, prin întâmpinările formulate de pârâtă, aceasta nu a contestat existența actului, nu a contestat voința părților, ci doar lipsa formei autentice pentru a fi valabil ca act de donație.

Totodată, recurentul susține că instanța de apel a reținut, ca pe un motiv în plus faptul că cererea sa ar fi una în constatare, faptul că "Hotărârea adoptată face mențiune despre calitatea de viitor asociat a reclamantului" înscrisul putând fi interpretat ca având valențele unei promisiuni sinalagmatice de cesiune.

Referitor la felul în care instanța de apel interpretează și aplică prevederile art. 1528 C. civ., recurentul arată că efectul direct al cererii formulate este exact în spiritul și litera acestui articol. Adică, după ce s-a arătat că s-a primit 50% din părțile sociale ale societății s-a cerut ca acest fapt să fie finalizat prin efectuarea demersurilor legale.

Art. 1909 C. civ. așa cum este interpretat și aplicat de instanța de apel nu poate fi reținut ca temei legal al soluției instanței. "Drepturile sociale" nu se referă la transmiterea părților sociale. Altfel, ce semnificație ar mai avea prevederea din art. 1901 C. civ. care se referă la părțile de interes, adică exact la părțile sociale ale unei societăți cu răspundere limitată, și mai ales, ce importanță ar mai avea art. 1908 C. civ. unde se arară că "un asociat își poate asocia o terță persoană la drepturile sale sociale fără consimțământul celorlalți asociați", dar dobândirea calității de asociat nu se va putea face decât cu consimțământul celorlalți asociați, adică prin Hotărâre AGA, de cooptare și cesionare de părți sociale.

În opinia recurentului, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1891 C. civ., art. 1901 alin. (4), prin raportare la art. 1887 C. civ.

Prin art. 1901 alin. (4) se asimilează practic cesiunea cu titlu gratuit unei cesiuni cu titlu oneros. Într-adevăr, trebuiesc respectate aceleași condiții de formă și de voință comună a asociaților existenți deja în societate, în caz contrar sunt aplicabile prevederile alin. (2) și (3) din același articol, însă sub nici o formă nu se poate reține că, așa cum a fost încheiat actul de cesiune nu au fost respectate condițiile de validitate ale cesiunii de părți sociale și condițiile de validitate ale Deciziei asociatului unic ca act de manifestare a hotărârii asociaților de a accepta în societate o terță persoană.

Așadar, depunerea actului constitutiv actualizat este o cerință a legii, o obligație a societății ulterioară cesiunii părților sociale. Tocmai pentru că actul constitutiv al societății actualizat, care să cuprindă textul integral al modificărilor intervenite nu a mai fost depus pentru că asociatul cedent nu a mai dorit să finalizeze aceste operațiuni ulterioare cesiunii propriu-zise, printr-un abuz nelegal care nu poate fi sancționat altfel decât dând valoare actului de cesiune în sensul recunoașterii acestuia și, implicit a calității reclamantului de asociat/coasociat a fost necesară promovarea prezentei acțiuni.

Mai susține recurentul, cu privire la motivele arătate în punctele 6 și 7 ale deciziei recurate că invocă aceleași motive de recurs - art. 488 alin. (1) pct. 8 și 6 C. proc. civ., în ceea ce privește partea reținută cu "titlu subsidiar", întrucât se vorbește despre donație, despre intenția de a gratifica, despre comunitatea de bunuri, asocierea la risc și intenția de colaborare și, mai ales despre lipsa spiritului afectio societatis, însă toate aceste aspecte menționate în pct. 8 al motivelor din decizia recurată nu pot fi desprinse de starea de fapt reală.

Pentru aceste considerente, recurentul se consideră îndreptățit să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea, depusă la 13 aprilie 2020, intimata S.C. C. S.R.L. prin administrator B. a invocat excepția inadmisibilității recursului, în raport de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 din același Cod. Pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prealabil analizării memoriului de recurs, se impune verificarea excepției inadmisibilității recursului invocată de intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L., prin întâmpinare, context, în care Înalta Curte califică excepția evocată ca fiind a nulității recursului, în raport cu dispozițiile menționate, respectiv art. 489 alin. (2) C. proc. civ., ce vizează sancțiunea nulității recursului.

Înalta Curte va examina cu precădere excepția nulității recursului invocată de intimată, prin întâmpinare, în temeiul art. 486 alin. (1) C. proc. civ., care stabilește condițiile obligatoriii pe care trebuie să le cuprindă cererea de recurs, printre acestea înscriindu-se motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Raportând dispozițiile de mai sus la cererea de recurs se constată că prin recursul promovat de reclamant s-au indicat motivele de nelegalitate prevăzute de punctele 8 și 6 ale art. 488 C. proc. civ.. În ce privește dezvoltarea motivelor de nelegalitate, se constată din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul motivelor, că recurentul a expus în fapt greșelile, care în opinia sa, au dus la pronunțarea unei soluții netemeinice și nelegale.

Aprecierea acestor argumente și măsura în care se încadrează în cerințele motivelor de nelegalitate invocate presupune examinarea acestora de către instanța de recurs, așa încât, în situația dată nu va putea fi reținută excepția invocată de intimată privind nulitatea recursului în conformitate cu 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă D. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul arată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ce vizează prevederile art. 1891 C. civ., art. 1901 alin. (4), prin raportare la art. 1887 C. civ., întrucât nu a apreciat întemeiată cererea sa, de înregistrare definitivă a calității sale de asociat la S.C. C. S.R.L. în registrul comerțului.

În acest sens, recurentul arată că în cauză este vorba de o hotărâre a asociatului unic care, așa cum se prezintă este un veritabil act de cesiune bilateral, însușit de către ambele părți și că în momentul cesiunii părțile erau soți și soție, fiind astfel în prezența unui contract perfect valabil între părți (chiar dacă poartă denumirea de Hotărârea asociatului unic), opozabil părților.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, urmând a fi respinsă, în considerarea următoarelor argumente:

În susținerea demersului judiciar, reclamantul s-a prevalat de decizia adoptată de asociatul unic al societății pârâte de la data de 11 iunie 2018, prin care acesta a consimțit la cesionarea în favoarea sa a unui număr de 2.500 de părți sociale a câte 10 RON fiecare în valoare de 25.000 RON reprezentând 50% din capitalul social al societății, totodată stipulându-se faptul că cota de participare la beneficii și pierderi va fi de 50%. Hotărârea adoptată face mențiune despre calitatea de viitor asociat a reclamantului.

Decizia asociatului unic a fost menționată în registrul comerțului prin rezoluția nr. 3397/12.06.2009, fiind publicată în Monitorul Oficial.

În acest context, reclamantul a sesizat instanța cu o acțiune în constatare, iar din perspectiva prevederilor art. 35 C. proc. civ. această cerere este inadmisibilă, întrucât acțiunea în constatare nu poate fi primită câtă vreme partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

Așadar, actul menționat de către recurent are natura unei cesiuni, potrivit principiului consensualismului, întrucât contractul de cesiune este cu titlu gratuit, era necesar să îmbrace forma autentică sub sancțiunea nulității absolute, potrivit prevederilor art. 1567 alin. (2) C. civ., aspect corect reținut de instanțe.

Potrivit dispozițiilor art. 1901 alin. (4) C. civ., cu privire la transmiterea părților de interes, se prevede faptul că:

"Cesiunea cu titlu gratuit a părților de interes este asimilată unei cesiuni cu titlu oneros și dă loc la aplicarea dispozițiilor alin. (2) și (3) în privința formei, cesiunea cu titlu gratuit este supusă regimului juridic al donației"

Acest context a fost corect apreciat de instanța de apel, atunci când a reținut că, chiar dacă în cauză s-a susținut că ar fi aplicabile regulile referitoare la donația indirectă, această apărare nu poate fi primită, deoarece donațiile indirecte între soți nu pot avea ca obiect decât bunurile proprii ale soților, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 1031 C. civ., părțile recunoscând că "părțile sociale" au fost dobândite în timpul căsătoriei, iar prezumția comunității de bunuri nefiind înlăturată, întrucât la data cesiunii căsătoria se afla în ființă.

Pe de altă parte, cauza donației trebuie să o constituie intenția de a gratifica.

Având în vedere că actul s-a încheiat în proximitatea divorțului, pe fondul unor stări conflictuale preexistente, intenția de liberalitate este exclusă.

Prin urmare, între cei doi soți existau la momentul cesiuni divergențe, care s-au intensificat ulterior, iar stările conflictuale existente între soți constituie expresia absenței afectio societatis, or lipsa afectio societatis contemporană cesiunii determină nulitatea raporturilor juridice.

În acest context, se reține că nu s-a mai dorit continuarea procedurii cesiunii părților sociale, către recurent, iar prin urmare nu a mai fost încheiat nici contractul de cesiune.

Astfel, actul modificator al actului constitutiv, trebuie înregistrat la Oficiul Național al Registrului Comerțului, potrivit art. 204 alin. (4) și (6) din Legea nr. 31/1990, iar neparcurgerea procedurii privitoare la controlul legalității operațiunilor ce se doresc a fi înregistrate în registrul comerțului conform art. 6 și art. 7 din O.U.G. nr. 116/2019 atrage inadmisibilitatea acțiunii.

Totodată, se constată că instanța de apel a reținut faptul că și în ipoteza în care s-ar face abstracție de acest impediment recunoașterea dreptului referitor la îndeplinirea formalităților de publicitate nu poate fi obținută pe cale judiciară, în absența actului modificator care să cuprindă textul integral al propunerilor. Câtă vreme această finalitate nu poate fi obținută, nu este îndeplinită condiția interesului procesual.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură este de reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute, întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului reclamantului și de menținere a hotărârii instanței de fond.

Referitor la cererea intimatei S.C. C. S.R.L. privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a solicitat obligarea recurentului la plata sumei de 700 RON cu titlu de onorariu avocațial, conform chitanței fiscale aflată la dosar recurs.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul să plătească intimatei S.C. C. S.R.L. suma de 700 RON constând în onorariu avocațial.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 676/2019 din 21 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, pe care îl va obliga la plata sumei de 700 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei S.C. C. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L., prin întâmpinare.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 676/2019 din 21 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți B., S.C. C. S.R.L. și OFICIUL REGISTRULUI COMERȚULUI de pe lângă TRIBUNALUL SĂLAJ.

Obligă recurentul la plata sumei de 700 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei S.C. C. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2020.