ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2465/2020

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ Fiscal la data de 16 aprilie 2015 sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.A. BUCUREȘTI, C. S.A. - Sucursala Vrancea și D. Amsterdam, Olanda, au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 5.1 din Convenția de credit HL 10996/14.05.2007 și obligarea pârâtelor la modificarea acesteia în sensul restituirii ratelor la valoarea schimbului valutar de la data convenției, obligarea pârâtelor să adapteze contractul de credit în sensul recalculării ratelor la cursul CHF din momentul încheierii convenției, precum și obligarea la restituirea sumelor plătite în plus în baza acestei clauze abuzive, cu dobânda legală aferentă, plătită de la data încheierii convenției și până la data restituirii efective.

Au mai solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute în art. 4.11 lit. b) din convenție referitoare la comisionul de administrare lunară a creditului și înlăturarea acestuia din cuprinsul convenției, precum și constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) și art. 4.3 din convenția încheiată și obligarea pârâtei la înlăturarea acestora din convenție dar și stabilirea faptului că dobânda este valabilă în raport de indicele de referință LIBOR marja fixă fiind de 0%.

Totodată, s-a solicitat recalcularea dobânzii în urma eliminării clauzelor abuzive și obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în plus cu titlu de dobândă aferentă și restituirea sumelor achitate în plus cu titlu de comision de administrare.

Prin sentința civilă nr. 13/2016 din 3 martie 2016 pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ Fiscal s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.A. BUCUREȘTI, C. S.A. - Sucursala Vrancea și D. Amsterdam, Olanda.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au declarat apel.

Prin încheierea din 7 decembrie 2016, Curtea de Apel Galați a dispus, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., suspendarea judecării prezentului apel, până la soluționarea dosarului nr. x/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei probleme de drept ce avea legătură cu cauza.

Prin decizia civilă nr. 259 din 25 octombrie 2017, Curtea de Apel Galați a constatat perimat apelul, apreciind că după soluționarea cauzei ce a format obiectul dosarului nr. x/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, părțile nu au solicitat repunerea pe rol a prezentului apel și continuarea judecății, în termenul de 6 luni prevăzut de C. proc. civ.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 4436 din 18 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul și a casat decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

La Curtea de Apel Galați dosarul a fost înregistrat la data de 20 noiembrie 2018, sub nr. x/2015*.

Prin decizia civilă nr. 33/A din 6 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 13/2016 din 3 martie 2016 pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Împotriva deciziei civile nr. 33/A din 6 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă au declarat recurs reclamanții A. și B..

Cererea de recurs formulată de recurenții A. și B. a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, cu consecința admiterii acțiunii și constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 5.1 (referitoare la riscul valutar), art. 4.11 lit. b) (referitoare la comisionul de administrare), art. 4.1 alin. (2) și (4).2 alin. (2) si art. 4.3 (referitoare la "indicele de referință al băncii" ca modalitate de calcul dobânzii) din Convenția de credit HL10996 din 14.05.2007 cu înlăturarea acestora, stabilizarea cursului de schimb valutar la cursul din data încheierii contractului, restituirea sumelor achitate în plus ca urmare a cursului valutar și a diferenței de dobândă, a sumelor achitate în contul comisionului de administrare, împreună cu dobânda legală aferentă.

În acest context, recurenții susțin că în mod greșit instanța de apel a reținut că în ce privește clauza de art. 4.11 lit. b) - privind comisionul de administrare credit - intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, fiind vorba de o clauză referitoare la echivalentul unor servicii, exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, atât sub aspectul rațiunii perceperii lui cât și a modului de calcul, periodicității perceperii lui, nefiind nevoie de cunoștințe de specialitate.

Se arată că, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și totodată a încălcat prevederi ale instanței comunitare din decizii CJUE. S-a reținut, că în ceea ce privește comisionul de administrare, acesta ar reprezenta echivalentul unor servicii, fără a se avea în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut ce cuprinde și clauza de la art. 4.11 lit. b), precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta. În acest sens se menționează CJUE în Hotărârea Matei și Matei împotriva S.C. E. S.A., domeniul de aplicare exact al noțiunilor de "obiect" și "preț" în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate fi determinat cu ajutorul noțiunii de "cost total al creditului pentru consumator" în accepțiunea art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48. În caz contrar, excepția de la controlul pe fond al clauzelor abuzive ar fi extinsă nejustificat de mult, ceea ce ar contraveni însuși obiectivului avut în vedere prin Directiva 93/13.

Prin contractul de credit banca-împrumutătoare se angajează, în principal, să pună la dispoziția împrumutatului o anumită sumă de bani, aceasta din urmă angajându-se, la rândul său, în principal să ramburseze, în general cu dobândă, această sumă potrivit termenelor de scadență prevăzute. Principalele prestații ale unui astfel de contract se raportează, așadar, la o sumă care trebuie definită în raport cu moneda de plată și de rambursarea stipulată.

Faptul că pentru derularea unui contract de împrumut se percep comisioane pentru acordarea creditului, pentru administrare, rambursare anticipată, transformare etc. privește clauze cu caracter accesoriu, deoarece nu țin de esența contractului de împrumut, ci de costurile percepute de împrumutător pentru a putea efectua actul de creditare.

Nefiind vorba de o clauză privind obiectul principal al contractului ori serviciul de creditare ce țin de esența contractului, clauza nu este exclusă de la constatarea caracterului abuziv, instanța de apel reținând în mod greșit contrariul, interpretând greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Direcția 93/13/CEE și nesocotind dispozițiile comunitare privind aplicarea și interpretarea unitară a Directivei referitoare la clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

S-a apreciat de instanța de apel în mod greșit că clauza privind comisionul de administrare este clară și ușor inteligibilă, fără a avea în vedere ca sintagmele "...exprimate într-un limbaj ușor inteligibil" folosită de legiuitorul național în cuprinsul Legii nr. 193/2000, cât și cea folosită în norma comunitară, " ...exprimate în mod clar și inteligibil", nu pot fi reduse la o exprimare clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care clauza să fie clar definită așa încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Reținând sub aspectul caracterului clar și inteligibil al clauzei prevăzute la art. 4.11 lit. b) dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 care prevăd posibilitatea perceperii unui asemenea comision, instanța de apel nu a dat eficiență atunci când a apreciat caracterul clar și inteligibil al dispozițiilor art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 care exclud posibilitatea perceperii a două comisioane de administrare.

In clauza de la art. 4.11 lit. b) nu sunt indicate, în mod transparent, motivele care justifică remunerația corespunzătoare acestui comision, așa după cum s-a reținut în paragraful 77 al deciziei pronunțate de CJUE în cauza C-143/13, iar pe de altă parte, potrivit paragrafului 75 din hotărârea pronunțată în cauza C-26/13, cerința, potrivit căreia, o clauză trebuie redactată în mod clar și inteligibil, trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din puncte de vedere gramatical, ci și ca ea să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acel mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă în ceea ce-1 privește.

Ori dacă intimata pretinde pentru aceeași prestație - de punere la dispoziție a creditului - atât dobânda cât și două comisioane de administrare - acest mecanism instituit prin art. 4.11 lit. b) nu este transparent, fiind înfrânt caracterul clar și inteligibil al clauzei.

Sub acest aspect, nu se poate reține concluzia instanței de apel, care a statuat, ea însăși, care ar fi considerentele/serviciile/activitățile pentru care banca a reținut comisionul de administrare, aceste considerente trebuind să rezulte din chiar clauzele contractului, iar nu din deducțiile părților ori ale judecătorului.

Tot față de cele anterior menționate, trebuie observat că nu pot fi primite susținerile instanței de apel în sensul că administrarea creditului este o noțiune complexă ce include operațiuni și costuri diverse, ce implică resurse materiale și salariați ai băncii.

Tocmai lipsa explicită a considerentelor pentru care a fost perceput acest comision face ca analiza clauzei de la art. 4.11 lit. b) a contractului să fie greoaie, trebuind să fie făcute presupuneri în legătură cu contraprestațiile părților, fapt ce nu este permis în contracte ce se află sub protecția legislației privind consumatorii.

Instanța de apel a pronunțat decizia cu aplicarea greșita a prevederilor art. 15 din Legea nr. 199/1990 nesocotind și dispozițiile art. 8 din aceeași lege.

S-a apreciat greșit că această normă nu se opune perceperii unor comisioane de administrare, întrucât dispozițiile acestui articol se refera la cheltuieli anterioare acordării creditului, iar comisionul de administrare vizează cheltuieli efectuate de bancă în cursul derulării contractului, perceperea lui nefiind interzisă.

Ori, prin instituirea numai anumitor cheltuieli, instanța de apel nu poate să extindă aceste prevederi la alte cheltuieli, fie că sunt anterioare, fie că sunt ulterioare acordării creditului, în caz contrar încălcându-se principiul evaluării ca principiu al interpretării juridice, potrivit căruia, interpretul nu trebuie să facă distincție acolo unde legea în vigoare nu distinge (Ubi lex nou distinguit, nec nons distinguere debemus). Când un text pare ambiguu sau absurd, instanța trebuie să rețină sensul cel mai favorabil acuzatului/debitorului (in dubio pro reo).

De altfel, art. 77 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului prevede că în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, ele vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Instanța de apel nu a dat eficiență acestor dispoziții, interpretând greșit prevederile art. 15 din Legea nr. 190/1999, doar în favoarea băncii, contrar art. 77 din Legea nr. 296/2004.

In cauză, fiind îndeplinite prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind lipsa negocierii, lipsa informării, dezechilibrul contractual între drepturile și obligațiile părților și încălcarea bunei-credințe din partea băncii, soluția pronunțată de instanța de apel este dată cu încălcarea acestei norme de drept material.

In ce privesc clauzele de la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) și art. 4.3 din contract instanța de apel a reținut greșit că în raport de dispozițiile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și faptul că ulterior prin acte adiționate s-a stipulat expres ca indicele de referință stabilit de banca este indicele LIBOR la 3 luni sau la 6 luni este îndeplinită motivația întemeiată vizând modificarea dobânzii.

Aceste dispoziții au fost încălcate, interpretându-se greșit că indicele de referința stabilit de bancă inițial prin contract a fost chiar indicele LIBOR.

Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru modificarea ratei dobânzii, este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrise, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început care este indicele de referință al băncii, cum se poate schimba acesta și că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită.

Modalitatea de exprimare folosită de bancă (în sensul că banca poate modifica rata dobânzii curente în funcție de indicele de referința stabilit de bancă) face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.

Instanța de apel, încălcând dispozițiile art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000 nu a avut în vedere că în speță, banca a exclus din mecanismul de formare al dobânzii criteriul obiectiv al pieței financiare, care impunea stabilirea dobânzii variabile în raport de indicele LIBOR și marja fixă din contract, stabilită la 0 p.p, stabilind un element subiectiv, favorabil doar intimatei, care era singura ce cunoștea și avea posibilitatea să-și modifice după bunul plac dobânda de referință.

S-a apreciat greșit că în raport de Legea nr. 193/2000 instanța sesizată de consumator direct și nu potrivit art. 8-13 din lege, nu poate interveni în acordul de voința al părților în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor recurenților, fără însă a avea în vedere că aceștia nu au solicitat modificarea contractului, ci constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda și posibilitatea acesteia de majorare unilaterală, înlăturarea acestora ca efect al caracterului abuziv, ceea ce conduce la menținerea marjei fixe stabilite inițial de 0 p.p.

Ori, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000 "Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului. numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua".

Instanța de apel a nesocotit aceste dispoziții, reținând greșit că recurenții au cerut modificarea clauzei privind dobânda și intervenirea instanței în contract.

Totodată, se susține că instanța de apel a reținut greșit, contrar dispozițiilor O.G. nr. 21/1992 și Legii nr. 296/2004 și în lipsa oricăror dovezi din partea băncii, că indicele de referință al Băncii constituie motiv întemeiat de modificare a dobânzii, fără a se indica în concret întinderea acestuia la data încheierii convenției, periodicitatea modificării, modul de calcul în condițiile în care marja băncii era 0, împrejurări față de care clauzele nu îndeplinesc cerințele de transparență, de redactare clară și inteligibilă, cu atât mai mult cu cât stabilirea dobânzii nu poate fi lăsată la aprecierea discreționară a băncii.

Instanța de apel a nesocotit și faptul că sub aspectul clauzei privind rezervarea dreptului de a modifica dobânda și comisioanele, chestiunea litigioasă vizând clauze similare celor deduse judecații a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului București, sentința fiind definitivă și produce efecte erga omnes.

În acest sens, se arată că s-a făcut dovada că clauzele supuse analizei sunt similare cu cele ale contractelor analizate în cauza de mai sus, iar cu toate acestea instanța a înlăturat în mod greșit cele statuate în mod definitiv cu privire la clauze similare, încălcând practic autoritatea de lucru judecat în ce privesc clauzele referitoare la comisioane și dobândă.

Întrucât în cauză clauzele nu au fost negociate, nu sunt clare și inteligibile, lipsind informarea clară și corecta a reclamanților cu privire la întinderea indicelui de referință al băncii de la data încheierii contractului, modul și criteriile după care acesta se poate modifica, limita maximă a acestuia, toate acestea producând un dezechilibru contractual evident între drepturile și obligațiile părților și încalcă buna-credință, recurenții consideră că instanța de apel a pronunțat soluția cu încălcarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la clauza prevăzuta de art. 5.1 din contract instanța de apel a reținut în mod greșit incidența principiului nominalismului monetar ca izvor legal, excepțiile de la acesta neputând fi instituite decât pe cale legală și nu jurisprudențială.

Așadar, o primă concluzie ce se desprinde, o reprezintă împrejurarea că prima teză din art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu poate fi incidentă în economia cauzei.

Acest text (art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13) se referă la clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale.

In interpretarea art. 1578 C. civ. de la 1864 trebuie să se pornească de la premisa conform căreia noțiunea de "specie aflată în curs" este moneda națională, adică leul românesc.

Astfel, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a acestor dispoziții fără a avea în vedere că clauza contestată nu transpune principiul nominalismului, ci opozitul său, fiind în realitate o clauză de indexare prin care consumatorul este ținut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă și deci să suporte singur riscul valutar în mod nelimitat.

Se susține greșit de instanța de apel că reclamanții și-ar fi asumat riscul contractării în valută, iar clauza este clară și absolut firească, întrucât s-ar restitui suma în moneda împrumutată.

Asumarea de către consumator a riscului pentru variațiile de curs ale monedei de plată trebuie să fie expresă și conștientă, să aibă la bază simulări exprimate în limite matematice de profesionist așa încât consumatorul să aibă capacitatea de estimare a riscului de credit indus de variațiile non liniare ale cursului de schimb valutar, iar variațiile cursului previzionat să fie corelate cu gradul de îndatorare permis, îndatorare care să-și păstreze proporția agreată de părți pe parcursul derulării contractului în conformitate cu predicțiile avute în vedere.

In concret, în speța de față, convenția încheiată între părți trebuia să prevadă în mod clar, inteligibil și concret modul de plată al ratelor și mecanismul unui eventual schimb valutar, daca acesta se impunea.

Nicăieri în cuprinsul contractului nu se face referire la plata ratelor la un curs la CHF de la momentul plății acestora.

În acest context, recurenții apreciază că dispoziții și reglementari comunitare au fost încălcate de instanța de apel, reținând în mod greșit că rambursarea ratelor în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, putând exista atât o apreciere cât și o depreciere a cursului de schimb, diferențele în minus fiind suportate de bancă și cele de plus, de către consumator.

Tot în același context, recurenții susțin că în mod greșit instanța de apel a reținut că a avut loc o informare suficientă prin stipularea în art. 5.1 din contract a faptului că rambursarea se va face în moneda în care s-a acordat creditul, iar riscul valutar este de notorietate, înlăturându-se în mod greșit cele statuate de CJUE, Ia paragraful 47 din decizia dată în speța Andriciuc, contrar celor reținute de instanța de apel, în sensul că, banca trebuie să comunice consumatorului în etapa pre-contractuală și nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

Mai susțin recurenții că, instanța de apel a nesocotit si dispozițiile art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) și art. 44 din Legea nr. 296/2004, în forma în vigoare la data încheierii contractului, potrivit cărora, banca avea obligația de informare în mod corect, complet și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât consumatorul să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice și de altă natură și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină siguranță și securitate.

Nu se poate retine, în lipsa unor astfel de informări, că clauza de la art. 5.1 este clară, că prin însăși redactarea sa se face dovada informării suficiente a reclamanților cu privire la asumarea riscului valutar, așa cum greșit a reținut instanța de apel.

Singura dispoziție care se bucură de previzibilitate, claritate și care corespunde exigențelor referitoare la solidarismul contractual putând asigura executarea cu bună credință a contractului de împrumut, este aceea a stabilizării cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit mai sus menționat, la un curs cunoscut și apreciat ca putând a fi suportat la momentul semnării contractului de credit.

Pentru toate aceste considerente, recurenții apreciază că soluția instanței de apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în baza unor motive străine de natura cauzei și cu încălcarea autorității de lucru judecat, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă, la 13 iunie 2019, intimata-pârâtă F. S.A. - Cluj-Napoca a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei ca fiind temeinică și legală.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 18 aprilie 2019, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 19 septembrie 2019, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 12 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 33/A din 6 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă și a acordat termen la data de 9 aprilie 2020, cu citarea părților, care a fost preschimbat din oficiu, stabilindu-se termen de judecată la data de 4 iunie 2020.

Prin încheierea pronunțată la 4 iunie 2020, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 23 iulie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 26 noiembrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Prima critică vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzei cuprinse în art. art. 5.1 lit. c) din Cap. 4 "Dobânzi și comisioane" al contractului de credit ipotecar nr. x/14.05.2007 prin care s-a stabilit în sarcina reclamanților obligația de a achita un comision de administrare lunară de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului

În esență, se invocă faptul că aceasta clauză nu a fost negociată. Recurenții susțin că prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percepe acest comision.

Instanța supremă reține că instanțele devolutive au verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și au reținut, contrar susținerii recurenților, că din chiar denumirea comisionului, ca fiind "de administrare", se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar și inteligibil exprimată.

În ceea ce privește pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, este de subliniat că instanța de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Contractul de credit specifică prestațiile băncii și rațiunea perceperii acestui comision. Obligația de plată a comisionului de administrare urmărește să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operațiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care acest comision a fost perceput de către bancă pentru administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, aspect cunoscut de către reclamantă, care a avut și posibilitatea de a prefigura atât condițiile de percepere a comisionului, cât și contraprestația băncii în schimbul acestuia.

Instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, a reținut că recurenții-reclamanți au fost informați atât cu privire la obligația de plată a comisionului de administrare, valoarea acestuia, metoda de calcul și data perceperii acestuia rezultând din stipulațiile contractuale, context în care recurenții au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision.

Totodată, graficul de rambursare, care face parte din contract, fiind înmânat reclamanților la momentul încheierii convenției de credit, prevede în mod clar fiecare sumă lunară percepută apelanților, în calitate de consumatori, cu titlu de comision de administrare. Așadar, graficul de rambursare prezintă tocmai desfășurătorul lunar al creditului, pe toată perioada contractuală, reieșind în mod clar din cuprinsul acestuia că sumele reprezentând comision de administrare sunt percepute lunar.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva G.., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Acesta este raționamentul care a fundamentat soluția pronunțată și din perspectiva statuărilor cu privire la faptul că, deși nu se poate reține aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 cu privire la exprimarea clauzei într-un limbaj ușor inteligibil, întrucât nu sunt detaliate serviciile prestate de către bancă pentru încasarea acestui comision, totuși nu se poate reține nici îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege cu privire la existența caracterului abuziv al comisionului de administrare, motivarea nefiind contradictorie sub acest aspect.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate.

Într-o altă critică, recurenții au susținut că soluția instanței de apel de menținere a hotărârii primei instanțe privind respingerea capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5.1. din Cap. 5 privind "rambursarea creditului și graficul de rambursare" prin care s-a stabilit că rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 14 mai 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva F. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea preciatată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. menționată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, se observă că prevederile contractuale ale părților din prezenta speță nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenților și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Prin critica ce viza constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) și art. 4.3 din convenție referitoare la dobânda aplicată creditului, recurenții au susținut că pârâta a modificat dobânda unilateral, în raport de un indice cunoscut doar de aceasta și că indicele de referință LIBOR le-a fost comunicat abia prin actele adiționale încheiate cu ocazia reeșalonării plăților ori implementării prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, fără a fi fost negociat cu reclamanții.

Aceste susțineri sunt nefondate, urmând a fi respinse, având în vedere incidența dispozițiilor pct. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, care prevăd, necesitatea unei motivații întemeiate, ceea ce presupune o detaliere suficientă în contract, astfel încât consumatorul să cunoască condițiile concrete care se constituie într-un astfel de motiv, iar modificarea indicelui de referință stabilit de bancă reprezintă o "motivație întemeiată", întrucât deși, nu s-a precizat în concret care este indicele de referință ce urmează a fi avut în vedere, în actele adiționale ulterioare intervenite între părți, s-a stipulat în mod expres că acest indice de referință este LIBOR la 3 luni sau la 6 luni la care se adaugă marja fixă a băncii.

În acest context, se reține că banca a adaptat contractul la noile modificări legislative, respectiv evoluția indicelui Libor, așadar criteriul stipulat fiind unul obiectiv, astfel încât nu se poate reține caracterul abuziv al clauzelor atacate.

În ceea ce privește marja fixă a băncii, deși prin actele adiționale încheiate, aceasta a fost majorată, devenind 6,74% în loc de 0%, cât s-a stabilit inițial, se constată, contrar susținerilor reclamanților, că marja fixă astfel stabilită a rămas, ulterior încheierii actelor adiționale la același nivel, 6,74, astfel că nu se poate susține că pârâta ar fi inclus în formula de calculare a dobânzii un element subiectiv, care i-ar da posibilitatea ca, indiferent de creșterea sau diminuarea indicelui LIBOR, dobânda să nu scadă niciodată.

Tot în același context, recurenții-reclamanți arată că instanța de apel nu a dat curs solicitării de modificare a formulei de calcul a dobânzii în sensul de a se reveni la marja fixă inițială, de 0%.

Scopul urmărit de reclamanți prin formularea acestei cereri este modificarea dobânzii creditului, în sensul că dobânda să fie alcătuită din indicele de referință LIBOR la care se adaugă marja fixă de 0%, aspect ce nu poate fi primit de instanța supremă având în vedere că pentru aplicarea unei noi formule de stabilire a dobânzii, în funcție de indicele de referință LIBOR, creditorul nu este obligat să revină la valoarea inițială a marjei, ci este obligat numai ca, pentru viitor, să nu mai modifice valoarea acesteia.

Această formulă de calcul a dobânzii nu poate fi justificată, în condițiile în care instanța nu poate modifica și nu poate dispune obligarea părților la modificarea formulei de calcul a dobânzii stabilite prin contract. Mai mult decât atât, în cauză nu exista nicio dispoziție legală sau contractuală la data încheierii raportului juridic dedus judecății care să permită instanței să intervină în contract în sensul modificării unor clauze contractuale.

Așadar, imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenți, să nu fie permisă.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurenți clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Deși recurenții-reclamanți au invocat în susținerea cererii motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există critici formulate, care să poată fi supuse controlului de legalitate din perspectiva acestui caz de casare.

De asemenea, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., evocate de recurenți nu pot fi reținute, întrucât în cauză nu s-au dezvoltat critici prin care să se fi reținut încălcarea autorității de lucru judecat de către instanța de apel.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 33/A din 6 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 33/A din 6 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte F. S.A. Cluj Napoca, F. S.A. - Sucursala Vrancea și D.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2020.