ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2390/2020

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la data de 1 februarie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta ELECTRICA FURNIZARE S.A., în contradictoriu cu pârâta ELECTRICA S.A. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 17.274.162 RON, reprezentând contravaloarea facturilor achitate de reclamantă, în lipsa unor documente justificative care să certifice prestarea serviciilor, astfel cum această obligație a fost constatată de către Curtea de Conturi, atât prin Raportul nr. x/2013, cât și prin Decizia nr. 20/2013.

S-a arătat că sunt incidente dispozițiile art. 1014-1025 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă. Totodată, a înțeles să conteste creanța și a arătat că aceasta nu are caracter cert, lichid și exigibil.

La data de 8 martie 2019 reclamanta a a depus o cerere, prin care și-a modificat acțiunea, respectiv a modificat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, arătând că aceasta se fundamentează pe dispozițiile art. 194 și urm. din C. proc. civ.. Pe fond, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 17.274.162 RON, reprezentând contravaloarea facturilor achitate de reclamantă în lipsa unor documente justificative care să certifice prestarea serviciilor, astfel cum această obligație a fost constatată de Curtea de Conturi, atât prin Raportul nr. x/2013, cât și prin Decizia nr. 20/2013, la plata sumei de 3.213.445,55 RON, reprezentând dobânda legală remuneratorie datorată începând cu data de la care pârâta a primit sumele de bani, calculată până la data de 31.03.2019, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data de 31.03.2019 și până la data pronunțării unei hotărâri judecătorești executorii, prin care s-a dispus obligarea pârâtei la plata debitului principal în cuantum de 17.274.162 RON.

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare, calculate de la data pronunțării unei hotărâri judecătorești executorii, prin care s-a dispus obligarea pârâtei la plata debitului principal și până la data la care pârâta achită, în mod efectiv, suma reprezentând debit principal.

Prin întâmpinarea depusă la cererea modificatoare pârâta a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, arătând că între părți au existat raporturi contractuale, materializate prin încheierea contractelor descrise de reclamantă. Urmare a prestării serviciilor și acordării consultanței pârâta a emis facturi fiscale, acestea au fost înscrise în contabilitate, au primit vizele interne și reclamanta le-a acceptat, aceasta stingând datoriile respective prin plata și/sau compensări, fără să conteste vreo sumă sau prestație.

Prin sentința civilă nr. 1849 din 20 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta ELECTRICA FURNIZARE S.A., în contradictoriu cu pârâta ELECTRICA S.A., astfel cum a fost modificată.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 96 A din 24 februarie 2020, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă ELECTRICA FURNIZARE S.A. împotriva sentinței civile nr. 1849 din 20 iunie 2019 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă ELECTRICA S.A.

Analizând sentința apelată prin raportare la motive de apel invocate, Curtea a reținut, în esență, următoarele:

S-a arătat că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în temeiul unor contracte de consultanță, sume calificate drept cheltuieli neeconomicoase de Curtea de Conturi prin Decizia nr. 20/17.06.2013.

În conținutul acesteia s-a reținut că reclamanta a angajat și decontat consultanță și servicii în condițiile în care activitatea nu a fost externalizată, în cadrul entității funcționând servicii/birouri cu personal de specialitate încadrat cu atribuții corespunzătoare pentru desfășurarea activității.

S-a mai reținut că în baza contractului de prestări servicii nr. x din 31 ianuarie 2012 au fost angajate pentru aceleași domenii de activitate atât servicii, cât și consultanță la o valoare de 2,5 ori mai mare față de cea angajată în luna decembrie 2011. Totodată, Curtea de Conturi a stabilit că reclamanta a acceptat la plată facturi fiscale în valoare totală de 17.274.162 RON, fără a avea la bază documente care să certifice prestarea efectivă a activităților facturate, facturile având la bază procese-verbale de recepție la care sunt anexate rapoarte de activitate în care sunt enumerate activitățile presupuse a fi prestate.

Prin urmare, Curtea de Conturi a reținut nerespectarea următoarelor prevederi: art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006, care prevede principiul eficienței utilizării fondurilor; art. 6 alin. (1) și (2), precum și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 81/1991, care prevăd obligația de a consemna orice operațiune economică într-un document ce stă la baza înregistrării în contabilitate și obligația de a întocmi situații financiare anuale care să reflecte realitatea operațiunilor efectuate; pct. 46 alin. (1), (2) și (4) din Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009 care prevede principiul prevalenței economicului asupra juridicului în scopul înregistrării în contabilitate și al prezentării fidele a operațiunilor economico-financiare, în conformitate cu realitatea economică.

În cauză, invocând aceste constatări ale Curții de Conturi și puterea de lucru judecat a hotărârilor care au menținut decizia Curții de Conturi, reclamanta a indicat drept temei juridic al pretențiilor sale art. 1635 din C. civ. (2009), potrivit căruia restituirea prestațiilor are loc ori de câte ori cineva este ținut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligații au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forță majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora.

Or, în acord cu prima instanță, Curtea de Apel București a constatat că aceste dispoziții legale referitoare la restituirea prestațiilor nu sunt incidente în cauză, nefiind îndeplinită condiția premisă - aceea ca bunul să fi fost primit fără drept, din eroare sau în temeiul unui act juridic desființat sau imposibil de executat.

Astfel, simplul fapt că pentru serviciile ce se presupune că au fost prestate Curtea de Conturi a constatat că nu s-au emis documente justificative nu poate conduce la concluzia că societatea pârâtă nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, cu atât mai mult cu cât chiar în decizie s-a consemnat că facturile au avut la bază procese-verbale de recepție la care sunt anexate rapoarte de activitate în care sunt enumerate activitățile presupuse a fi prestate.

Mai mult, instanța de prim control judiciar a reținut că pentru neexecutarea prestațiilor partea îndreptățită poate cere rezoluțiunea contractului, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, contractele în discuție fiind derulate până la ajungerea la termen. De altfel, prin raportare la dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 81/1991 și cele ale pct. 46 alin. (1), (2) și (4) din Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009, reținute de Curtea de Conturi în decizie, ceea ce s-a imputat apelantei-reclamante a fost nerespectarea prevederilor referitoare la ținerea contabilității, și nu derularea unor contracte ale căror prestații nu ar fi fost efectuate.

Totodată, angajarea unor servicii de consultanță la o valoare mai mare decât cea angajată în luna anterioară (cu alte cuvinte, plata unui preț pretins excesiv) nu poate fi sancționată, în dreptul civil, decât în condiții excepționale, cum ar fi leziunea sau dolul, însă acestea nu fac obiectul cauzei. De altfel, nici Curtea de Conturi, în decizia sa, nu a făcut decât să constate încălcarea principiului eficienței utilizării fondurilor, dispunând, ca măsură, recuperarea sumelor în condițiile legii. Or, astfel cum s-a reținut, legea civilă nu poate interveni în acordul părților referitor la cuantumul prestațiilor, eventualul prejudiciu creat putând fi cercetat în condițiile legii penale sau al celei de drept public.

Răspunzând argumentelor subsumate de apelantă primului motiv de apel, Curtea a reținut că încălcarea prevederilor menționate în decizia Curții de Conturi nu are drept consecință anularea contractelor de consultanță și, prin urmare, acestea nu pot fi considerate nelegale. Cu alte cuvinte, a constatat că atâta timp cât acele contracte nu sunt nici nule, nici desființate pentru alt motiv, plățile efectuate în temeiul acestora nu poate fi considerate nelegale.

De asemenea, Curtea a mai constatat că apelanta-reclamantă a fost cea care a solicitat încheierea contractelor de consultanță, a convenit plata unui preț superior, a acceptat derularea contractelor în condițiile date, fără a invoca neexecutarea prestațiilor, iar, ulterior, după controlul Curții de Conturi, când contractele erau deja încetate, a invocat caracterul neeconomicos al acestora. Instanța de apel a ajuns la concluzia că toate acestea se subsumează unei conduite specifice părții care își invocă propria culpă.

În ceea ce privește susținerea apelantei-reclamante în sensul că intimata-pârâtă, în calitate de acționar majoritar al său, are obligația de a aduce la îndeplinire măsurile dispuse de Curtea de Conturi, instanța de apel a constatat că aceasta este lipsită de relevanță în contextul celor expuse anterior. Astfel, s-a arătat că Curtea de Conturi a dispus recuperarea sumelor în condițiile legii, fără a stabili obligația de plată a intimatei-pârâte. Câtă vreme societatea pârâtă contestă pretențiile apelantei-reclamante, revine instanțelor judecătorești sarcina de a analiza temeinicia acestor pretenții, obligația de plată neputând lua naștere dintr-o dispoziție a Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi.

Totodată, prezintă relevanță împrejurarea că intimata-pârâtă nu este doar acționar majoritar, ci parte a contractelor ce au dat naștere prestațiilor solicitate a fi restituite, așa încât conduita sa trebuie să fie analizată și din această perspectivă.

Referitor la pretinsa recunoaștere a datoriei de către intimata-pârâtă, rezultând din acordul pentru prelungirea prescripției și cererea privind obținerea unei soluții fiscale anticipate, Curtea a apreciat că aceste două înscrisuri dovedesc, mai degrabă, disponibilitatea intimatei de a achita suma declarată de Curtea de Conturi ca fiind neeconomicoasă, în măsura în care se impune restituirea, și nu recunoașterea unei datorii. Chiar așa fiind (recunoaștere a datoriei), în contextul celor expuse anterior (care conduc la netemeinicia pretențiilor reclamantei), cele două înscrisuri sunt lipsite de relevanță, de vreme ce nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 1635 din C. civ. invocate de apelanta-reclamantă.

Cât privește criticile referitoare la dobândă, Curtea de Apel București a avut în vedere faptul că prima instanță a respins cererea de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale în raport de caracterul neîntemeiat al capătului de cerere având ca obiect obligarea la plata debitului principal.

Considerentele primei instanțe în sensul inadmisibilității cererii de acordare a dobânzii, în temeiul Ordonanței de Guvern nr. 13/2011, sunt subsidiare și lipsite de relevanță în contextul considerentelor anterior expuse, din care rezultă temeinicia soluției cu privire la debitul principal.

Așa fiind, Curtea nu a mai procedat la analiza argumentelor referitoare la sfera de aplicare a Ordonanței de Guvern nr. 13/2011.

Împotriva deciziei civile nr. 96 A din 24 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a declarat recurs reclamanta S.C. ELECTRICA FURNIZARE S.A., solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Criticile aduse de recurenta-reclamantă deciziei instanței de apel au fost subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Astfel, a susținut că prin decizia pronunțată instanța de apel a procedat la încălcarea prevederilor art. 5 C. proc. civ. (îndatoriri privind primirea și soluționarea cererilor), art. 9 C. proc. civ. (principiul disponibilității), art. 14 C. proc. civ. (principiul contradictorialității) și art. 22 C. proc. civ. (principiul rolului activ al instanței).

Potrivit art. 5 alin. (4) din C. proc. civ., "este interzis judecătorului să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății".

Cu toate acestea, prin decizia civilă recurată, instanța de apel a reținut că:

"angajarea unor servicii de consultanță la o valoarea mai mare decât cea angajată în luna anterioară (cu alte cuvinte plata unui preț pretins excesiv) nu poate fi sancționată, în dreptul civil, decât în condiții excepționale, cum ar fi leziunea sau dolul, ce nu fac obiectul prezentei cauze. De altfel, nici Curtea de Conturi, în decizia sa, nu a făcut altceva decât să constate încălcarea principiului eficienței utilizării fondurilor, dispunând ca măsură recuperarea sumelor în condițiile legii Or, astfel cum s-a reținut legea civilă nu poate interveni în acordul părților referitor la cuantumului prestațiilor, eventualul prejudiciu creat, putând fi cercetat în condițiile legii penale sau al celei de drept public".

Prin aceste considerente, instanța de apel statuează cu valoare de principiu reținând că, în ipoteza constatării de către Curtea de Conturi a încălcării principiului economicității, eficienței în utilizarea fondurilor, recuperarea prejudiciului nu se poate realiza pe temeiul dreptului comun (i.e. dreptul civil), ci "eventualul prejudiciu creat, putând fi cercetat în condițiile legii penale sau al celei de drept public".

Procedând în acest fel, pe cale de interpretare, dar contrar spiritului și literei legii, instanța de apel a pronunțat o hotărâre prin care a limitat mijloacele procedurale la care se poate recurge pentru recuperarea prejudiciilor constatate de Curtea de Conturi din considerente ce țin de eficiență, eficacitate și economicitate, deși legea prevede clar și expres că stabilirea întinderii prejudiciului și a măsurilor ce pot fi dispuse pentru recuperarea acestuia sunt obligații ale entităților publice și, de aceea, procedurile de recuperare la care vor apela pot fi stabilite numai de aceste entități publice.

De asemenea, recurenta a susținut că instanța de apel nici măcar nu trebuia să analizeze incidența instituției juridice a nulității actului juridic civil, întrucât nu face obiectul cauzei. În aceste condiții, instanța de apel trebuia să se pronunțe exclusiv în raport de obiectul și limitele procesului stabilite prin cererile și apărările părților, conform art. 9 alin. (2) din C. proc. civ.

Cu încălcarea dispozițiilor legale anterior citate, instanța de apel a înțeles să procedeze la o analiză generală și teoretică asupra instituțiilor juridice ale rezoluțiunii și nulității actului juridic civil, deși acestea nu formau obiectul cauzei, nu au fost invocate de părțile din litigiu și nici nu au fost puse în discuția contradictorie a acestora.

Astfel, autoarea căii de atac a solicitat să se observe că, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut împrejurarea că "simplul fapt că pentru serviciile presupus prestate Curtea de Conturi a constatat că nu au fost emise documente justificative nu poate conduce la concluzia că intimata-pârâtă nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale".

Contrar celor reținute în considerentele anterior redate, reclamanta nu a formulat pretenții fundamentate pe nulitatea contractelor încheiate între părți ori pe neexecutarea prestațiilor contractuale de către pârâta Electrica S.A., cererea introductivă fiind grefată pe nelegalitatea operațiunilor de plată, aspect constatat prin actele administrative emise de Curtea de Conturi și validat de către instanțele de judecată învestite cu cererea de anulare a acestora.

Mai mult, recurenta-reclamantă a menționat faptul că aceste aspecte nici nu au fost puse în dezbaterea contradictorie a părților, deși potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (4) din C. proc. civ., "părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu".

În raport de aceste argumente, a solicitat să se constate că, prin hotărârea pronunțată, Curtea de Apel București a încălcat principiile care guvernează procesul civil, sens în care se impune casarea deciziei civile nr. 96 A/24.02.2020 și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, conform art. 497 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă consideră că este incident și motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât nu s-a procedat la o examinare reală a problemelor esențiale deduse judecății, instanța limitându-se la aprecieri cu caracter general.

În concret, s-a arătat că aspectele constatate de instanța de apel sunt profund eronate și nu fac altceva decât să releve modalitatea superficială în care aceasta a analizat argumentele relevante invocate de societatea reclamantă în susținerea pretențiilor deduse judecății. De altfel, se poate observa că la dosarul cauzei nu se regăsește niciun înscris din conținutul căruia să reiasă faptul că reclamanta a fost cea care a solicitat încheierea contractelor, convenind plata unui preț superior al serviciilor.

Sub acest aspect, a precizat că inițiativa încheierii contractelor anterior menționate a aparținut întotdeauna acționarului majoritar (i.e. intimatei Electrica S.A.). Necesitatea încheierii acestor contracte era justificată de intimata Electrica S.A. în baza bunelor practici preluate de la companii din domeniu cu organizare similară (A., B., C.), precum și în raport de studiile privind prețurile de transfer practicate de Electrica S.A. cu filialele sale - studii efectuate la nivelul Electrica S.A.

Cu titlu exemplificativ, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la adresa nr. x/24.01.2012, emisă de intimata-pârâtă Electrica S.A. (înregistrată la societatea reclamantă sub nr. x/25.01.2012) și adresa nr. x/31.01.2012, emisă de aceeași intimată, înscrisuri anexate cererii de recurs.

Atașat celor două adrese anterior menționate, pe lângă Hotărârea nr. 2/2012 a Consiliului de Administrație al Electrica S.A., prin care se aprobă încheierea contractelor de prestări servicii și mandat cu toate filialele Electrica S.A., se regăsește contractul de prestări servicii nr. x/31.01.2012, semnat de Electrica S.A., care a format obiectul controlului întreprins de auditorii publici externi în anul 2013.

Prin urmare, se poate observa că, în lipsa oricărui document justificativ depus la dosarul cauzei, instanța de apel emite o "constatare" vădit falsă în sensul că reclamanta Electrica Furnizare ar fi solicitat încheierea contractelor de consultanță, de mandat și de prestări servicii, stabilind contravaloarea acestor prestații.

Mai mult, astfel cum rezultă și din concluziile orale prezentate în cadrul ședinței publice din data de 24 februarie 2020, reclamanta a invocat, în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei civile nr. 1969/27.11.2015, pronunțate de Curtea de Apel București, însă instanța de apel nu a înțeles să se pronunțe asupra acestui aspect, în cuprinsul considerentelor hotărârii recurate nefiind făcută nicio mențiune în acest sens.

S-a arătat că în litigiul finalizat cu pronunțarea deciziei civile nr. 1969 din 27 noiembrie 2015 Curtea de Apel București a fost învestită cu soluționarea cererii în anularea hotărârii adunării generale a acționarilor Electrica Furnizare, prin care se aprobă strategia de guvernanță corporativă aplicabilă la nivelul grupului Electrica, în raport de care au fost impuse a fi încheiate contractele în temeiul cărora s-au făcut plățile ce formează obiectul dosarului de față.

Strategia anterior menționată, aprobată prin voința intimatei Electrica S.A., viza tocmai încheierea contractelor de consultanță, respectiv de mandat între reclamantă și Electrica S.A. (i.e. contracte de tip SLA], identice în conținut cu cele care au format obiectul controlului efectuat de Curtea de Conturi în perioada 2011-2012, finalizat prin Raportul nr. x/17.05.2013, respectiv prin Decizia nr. 20/17.06.2013.

În legătură cu aceste contracte de tip SLA s-a reținut că:

"nu poate fi acceptată apărarea intimatei în sensul că, nefiind stabilit obiectul și prețul contractelor, acestea depind exclusiv de manifestarea de voință a conducerii filialei, iar eventualul preț plătit de filială acoperă doar cheltuielile, întrucât, în cuprinsul Strategiei, nu se menționează că filiala va avea dreptul de a alege dacă încheie sau nu contracte de prestări servicii cu societatea mamă, ci este obligată să procedeze astfel, specificându-se expres că Electrica S.A. (n.n.) încheia cu filialele contracte de tip SLA. [...] În aceste condiții, nu se poate considera că Electrica S.A. (n.n.) urmărea exclusiv protejarea interesului filialei, în sensul scăderii cheltuielilor acesteia cu serviciile, iar nu și propriul profit. De altfel, în raportul de control întocmit de Curtea de Conturi din 17.05.2013, se specifică că Electrica Furnizare S.A. (n.n.) a încheiat cu Electrica S.A. (n.n.) contracte de consultanță și prestări servicii, în perioada 2011-2012, deși avea personal propriu care să desfășoare aceste activități, iar, uneori prețurile erau mai mari decât cele angajate anterior".

Astfel, nu se poate concluziona în sensul că există o culpă a reclamantei în perfectarea acestor contracte, întrucât încheierea, scopul și finalitatea lor a fost stabilită de acționarul majoritar, aceste convenții fiind parte din viziunea pe care Electrica S.A. o are la nivelul grupului. Totodată, se poate constata că aceste tipuri de contracte erau încheiate de acționarul majoritar, intimata Electrica S.A., și cu celelalte filiale.

Instanța a ignorat argumentele relevante, fără însă a arăta rațiunea pentru care a procedat astfel, limitându-se la a reține în termeni generali că "nu poate să nu constate că apelanta-reclamantă a fost cea care a solicitat încheierea acestor contracte de consultanță, a convenit plata unui preț superior, a acceptat derularea contractelor în condițiile date, fără a invoca neexecutarea prestațiilor, pentru ca, abia după controlul Curții de Conturi, când contractele erau deja încetate, să invoce caracterul neeconomic al contractelor".

În accepțiunea recurentei, o astfel de motivare nu poate face dovada cercetării fondului în mod real și efectiv, atâta timp cât instanța de apel a refuzat să explice care sunt temeiurile în baza cărora a înțeles să facă aceste aserțiuni, mai ales în lipsa oricăror documente doveditoare în acest sens la dosarul cauzei.

Deși elementele evocate de reclamantă prezintă relevanță în dezlegarea pricinii acestea nu au fost avute în vedere de instanța de apel. Practic, instanța a ignorat cu desăvârșire nu doar raționamentele reclamantei, dar și apărări punctuale, individualizate distinct și apte să conducă la o soluție diferită asupra fondului cauzei.

O altă critică se referă la faptul că instanța de apel a tratat aspecte noi, ce nu au fost invocate de părți nici în cererea principală și nici în cererea de apel, nepuse în discuția părților, aspecte față de care părțile nu au formulat puncte de vedere și apărări.

Astfel, considerentele instanței de apel în sensul că reclamanta "a acceptat derularea contractelor în condițiile date, fără a invoca neexecutarea prestațiilor, pentru ca, abia după controlul Curții de Conturi, când contractele erau deja încetate, să invoce caracterul neeconomic al contractelor" reprezintă motive străine de natura cauzei, în condițiile în care: (i) instanța nu a fost sesizată cu o acțiune în rezoluțiunea contractelor; (ii) nu a fost pusă în discuție, de niciuna dintre părți, problema executării sau nu a prestațiilor contractuale; (iii) nici măcar Curtea de Conturi nu a reținut, prin actele emise, că prestațiile contractuale nu ar fi fost executate, ci a constatat exclusiv lipsa anumitor documente justificative.

Instanța de apel, în loc să analizeze cererea prin prisma motivelor de apel formulate, a examinat mijloace procedurale cu care nu a fost învestită și care nu formează temeiul de drept al cererii introductive, dezvoltând o întreagă teorie și motivare cu privire la condițiile rezoluțiunii.

Totodată, reprezintă motive străine de natura cauzei și considerentele instanței de apel prin care s-a reținut că:

"angajarea unor servicii de consultanță la o valoare mai mare decât cea angajată în luna anterioară (cu alte cuvinte plata unui preț pretins excesiv) nu poate fi sancționată, în dreptul civil, decât în condiții excepționale, cum ar fi leziunea sau dolul, ce nu fac obiectul prezentul cauze. De altfel, nici Curtea de Conturi, în decizia sa, nu a făcut decât să constate încălcarea principiului eficienței utilizării fondurilor, dispunând, ca măsură, recuperarea sumelor în condițiile legii. Or, astfel cum s-a reținut, legea civilă nu poate interveni în acordul părților referitor la cuantumul prestațiilor, eventualul prejudiciu creat putând fi cercetat în condițiile legii penale sau al celei de drept public".

Prin aceste considerente, instanța de apel a stabilit cu valoare de principiu că, în cazul reclamantei, "eventualul prejudiciu creat putând fi cercetat în condițiile legii penale sau al celei de drept public", deși prin Decizia nr. 13 din 6 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că nu este posibilă stabilirea cu valoare de principiu a modalității de recuperare a prejudiciului constatat de Curtea de Conturi.

Reclamanta nu a solicitat instanței de apel să procedeze la o analiză generală și abstractă a mijloacelor procedurale la care o entitate poate recurge pentru recuperarea prejudiciului constatat de Curtea de Conturi, astfel încât aceasta trebuia să se pronunțe exclusiv cu privire la motivele de apel, fără a analiza, din inițiativă proprie, alte temeiuri de drept ce nu au fost invocate de părți.

O atare concluzie se impune și în raport de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților".

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea din apel este rezultatul interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor legale prin raportare la situația de fapt greșit reținută.

În primul rând, a solicitat să se observe că reclamanta nu a formulat pretenții fundamentate pe nulitatea contractelor încheiate între părți ori pe neexecutarea prestațiilor contractuale de către intimata Electrica S.A., cererea introductivă fiind grefată pe nelegalitatea operațiunilor de plată, aspect constatat prin actele administrative emise de Curtea de Conturi și validat de instanțele de judecată învestite cu soluționarea cererii de anulare a acestora.

Mai mult, reclamanta nu a susținut faptul că intimata Electrica S.A. nu și-ar fi executat prestațiile ori că prin actele Curții de Conturi s-ar fi constatat o neexecutare a prestațiilor contractuale, astfel cum, în mod nelegal și eronat, a reținut instanța de apel.

S-a arătat că au fost invocate prevederile art. 1635 alin. (1) din C. civ. (2009), potrivit cărora "restituirea prestațiilor are loc ori de câte ori cineva este ținut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligații au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forță majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora".

Recurenta-reclamantă consideră că este supusă restituirii orice prestație efectuată în temeiul unui act juridic constatat ca fiind nelegal.

Legalitatea plăților efectuate către intimata Electrica S.A. a fost analizată atât de Curtea de Apel București, cât și de instanța supremă, reținându-se că facturile acceptate la plată nu aveau la bază documente care să certifice prestarea efectivă a activităților facturate, fiind încălcate dispozițiile art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006, art. 6 alin. (1)-(2), art. 9 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/24.11.1991; pct. 46 alin. (1)-(2) și (4) din Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 3055/29.10.2009.

De altfel, și în cuprinsul Raportului de control nr. x/17.05.2013 se menționează prevederile legale a căror încălcare a fost constatată de Curtea de Conturi, sens în care nu se poate valida teza instanței de apel, potrivit căreia "de vreme ce contractele nu sunt nici nule, și nici desființate pentru alt motiv, nici plățile efectuate în temeiul acestora nu sunt nelegale".

Instanța de apel a realizat o interpretare eronată a noțiunii de cheltuială neeconomicoasă statuând că aceasta nu se subsumează unei nelegalități, deși trebuie avut în vedere că, prin controlul exercitat, Curtea de Conturi evaluează cheltuielile efectuate exclusiv în raport de prevederile legale, constatând sau nu încălcarea unor dispoziții legale în ceea ce privește modalitatea în care sunt cheltuiți banii publici, în acest sens fiind și prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992.

În continuarea acestui raționament, trebuie avut în vedere că nelegalitatea cheltuirii banului public se răsfrânge asupra operațiunii de plată însăși, motiv pentru care printre măsurile stabilite de autoritatea competentă (i.e. Curtea de Conturi) se află și recuperarea prejudiciului, deci, recuperarea cheltuielilor avansate prin operațiuni de plată nelegale.

În al doilea rând, contrar celor reținute prin considerentele deciziei recurate, reclamanta nu a susținut că obligația de plată a intimatei Electrica S.A. ar fi luat naștere dintr-o dispoziție a Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, ci ea rezultă din prevederile de drept comun reprezentate de art. 1635 C. civ. în coroborare cu actele emise de Curtea de Conturi, validate prin hotărâri judecătorești definitive care se bucură de autoritate de lucru judecat și care consfințesc un adevăr juridic opozabil tuturor.

Prevederile art. 32 lit. d) din Regulamentul din 29 mai 2014 privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, au fost invocate în susținerea opozabilității Raportului de control nr. x din data de 17 mai 2013, respectiv al Deciziei nr. 20/2013 emise de Curtea de Conturi față de acționarul majoritar, intimata-pârâtă Electrica S.A.

Mai mult, având în vedere că prezenta cauză are la bază aspectele constatate de Curtea de Conturi prin actele administrative anterior enunțate, calitatea de acționar majoritar al intimatei Electrica S.A. și implicarea acesteia în încheierea contractelor supuse controlului nu poate fi ignorată. În raport de calitatea societății intimate de acționar majoritar al Electrica Furnizare, aceasta fiind organul ierarhic superior, în subordinea căreia se afla Electrica Furnizare, are obligația de a urmări modul de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi.

Astfel, trebuie avut în vedere că Electrica Furnizare S.A. este o filială a Electrica S.A., licențiată pentru a desfășura activitatea de furnizare a energiei electrice, iar Electrica S.A., fiind unul dintre organele care coordonează și controlează activitatea Electrica Furnizare, aceasta are atribuția de a urmări modul în care sunt aduse la îndeplinire măsurile dispuse prin deciziile Curții de Conturi de către Electrica Furnizare. În acest sens, au fost redate prevederile art. 32 lit. d) din Regulamentul din 29 mai 2014 privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități.

Relevante sunt și prevederile art. 183 din Regulamentul din 29.05.2014, potrivit cărora "decizia cuprinzând măsurile pentru stabilirea întinderii prejudiciilor și recuperarea acestora, pentru înlăturarea deficiențelor care nu au determinat producerea de prejudicii sau pentru creșterea economicității, eficienței și eficacității în utilizarea fondurilor publice ori în administrarea patrimoniului va fi adusă la cunoștința organului ierarhic superior în subordinea căruia se află entitatea verificată (n.n. în speță este vorba de Electrica S.A.) sau a organului de conducere colectivă care aprobă, coordonează și controlează activitatea entității verificate. Organismele mai sus menționate vor urmări în cadrul atribuțiilor care le revin, după caz, modul de ducere la îndeplinire a măsurilor în cauză".

Or, organele de conducere ale societății Electrica Furnizare sunt reprezentate de Consiliul de Administrație și Adunarea Generală a Acționarilor, din care face parte și societatea Electrica S.A., în calitate de acționar majoritar.

Din această perspectivă, este evident că măsurile dispuse prin Decizia Curții de Conturi nr. 20/17.06.2013, fiind validate de către instanțele de judecată sunt obligatorii pentru Electrica S.A., sens în care aceasta trebuie să procedeze la restituirea sumelor încasate în mod nelegal.

Prin urmare, recurenta-reclamantă apreciază că intimatei-pârâtei îi sunt opozabile cele stabilite prin Raportul nr. x/2013, respectiv Decizia nr. 20/17.06.2013 emise de Curtea de Conturi, fiind obligată să-i restituie suma de 17.274.162 RON și accesoriile aferente debitului principal, în calitate de acționar majoritar al Electrica Furnizare, care face parte din organele de conducere ale recurentei, respectiv Adunarea Generală a Acționarilor - organul de conducere colectivă care aprobă, coordonează și controlează activitatea Electrica Furnizare, fiind obligat să urmărească modul în care sunt aduse la îndeplinire măsurile dispuse de Curtea de Conturi.

Contrar celor reținute de instanța de apel, dreptul de creanță al reclamantei a fost recunoscut de partea adversă chiar prin înscrisuri emanând de la aceasta, respectiv prin adresa privind obținerea unei soluții fiscale anticipate din 28 aprilie 2016 și acordul de prelungire a prescripției nr. 1884/07.04.2016, precum și prin actele adiționale aferente.

În acest sens, a menționat faptul că Electrica S.A. admite, prin adresa privind obținerea unei soluții fiscale anticipate din 28 aprilie 2016, că se impune rectificarea veniturilor obținute de la Electrica Furnizare, prin restituirea către reclamantă a prejudiciului constatat de Curtea de Conturi și solicitat de Electrica Furnizare, împreună cu dobânda legală aferentă debitului principal, accesorii TVA și accesorii impozit pe profit.

S-a arătat că prin adresa privind obținerea unei soluții fiscale anticipate din 28 aprilie 2016, intimata doar solicită îndrumări organului fiscal cu privire la modalitatea în care să opereze această rectificare de venituri, având următoarea situație premisă: necesitatea restituirii către Electrica Furnizare a prejudiciului constatat de Curtea de Conturi, în considerarea raportului și deciziei Curții de Conturi ca fiind documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate și care susțin corecțiile necesare în vederea reflectării stării de fapt. Prin urmare, este neechivocă recunoașterea de către Electrica S.A. a pretențiilor deduse judecății de reclamanta Electrica Furnizare S.A.

Relevant este și faptul că Electrica S.A. a acceptat și a semnat acordul de prelungire a prescripției nr. 1884/07.04.2016, precum și cele două acte adiționale la acesta.

Or, dacă persoana căreia i se pretinde plata unei sume de bani este de acord cu prelungirea termenului de prescripție, în mod evident, aceasta recunoaște și existența dreptului de creanță al cărui termen de prescripție este de acord a-l prelungi.

Intimata-pârâtă Societatea Energetică "Electrica" S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei atacate ca fiind temeinică și legală.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că în prezenta cauză este aplicabil C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Subsumat acestui motiv recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 5 alin. (4) din C. proc. civ., statuând, cu valoare de principiu, că recuperarea prejudiciului nu se poate realiza pe temeiul dreptului comun în ipoteza în care se constată încălcarea principiului economicității, a eficienței în utilizarea fondurilor de către Curtea de Conturi. De asemenea, recurenta a susținut faptul că nu au fost respectate principiul disponibilității (art. 9 C. proc. civ.), principiul contradictorialității (art. 14 C. proc. civ.) și principiul rolului activ al instanței (art. 22 C. proc. civ.).

Art. 5 alin. (4) din C. proc. civ. interzice judecătorului ca, prin hotărârea pe care o pronunță într-un litigiu anume, să stabilească reguli general obligatorii, de care să se țină cont în toate litigiile în care, eventual, ar apărea chestiunea de drept respectivă. Cu alte cuvinte, această dispoziție legală urmărește ca judecătorul să nu dea rezolvări de principiu, obligatorii pentru toate instanțele, prin hotărârea pe care o pronunță în cauza ce i-a fost supusă judecății.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că prin decizia pronunțată de către instanța de apel nu s-au stabilit dispoziții general obligatorii. În realitate, se face referire la situația din speță, instanța de apel motivându-și hotărârea în sensul că dispozițiile legii civile nu pot constitui temei pentru a interveni în acordul de voință al părților referitor la cuantumul prestațiilor decât în condiții excepționale, cum ar fi leziunea sau dolul, care însă nu pot face obiectul analizei, întrucât nu au fost invocate.

Critica recurentei-reclamante prin care se deduce analizei instanței supreme depășirea limitelor învestirii de către instanța de apel este nefondată.

Astfel, se reține că au fost respectate prevederile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora instanța de judecată este obligată să statueze în limitele obiectului stabilit prin cererea de chemare în judecată și cererea de apel, pronunțându-se doar cu privire la ceea ce s-a cerut. În cauza de față, autoarea căii de atac susține fără temei faptul că instanța de apel ar fi analizat alte instituții de drept decât cea cu care a fost învestită, respectiv nulitatea și rezoluțiunea contractelor de consultanță încheiate între cele două părți.

Din lecturarea considerentelor deciziei din apel rezultă că instanța a examinat cauza pornind de la temeiul de drept al acțiunii promovate de reclamantă, respectiv art. 1635 din C. civ., argumentându-și punctul de vedere cu privire la neincidența acestui text de lege. Instanța de prim control judiciar nu a depășit cadrul procesual cu privire la temeiul de drept invocat de reclamantă, ci doar a constatat că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile legale referitoare la restituirea prestațiilor, atâta timp cât nu este îndeplinită condiția premisă și anume aceea ca bunul să fi fost primit fără drept, din eroare sau în temeiul unui act juridic desființat sau imposibil de executat.

Prin urmare, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, văzând considerentele și dispozitivul deciziei recurate, se constată că s-a dat eficiență dreptului de dispoziție al părților, astfel încât nu se poate susține cu temei că instanța de apel și-a extins analiza la temeiuri care nu au fost invocate în acțiunea introductivă.

Principiul contradictorialității în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuția părților, iar actele de procedură și înscrisurile să fie comunicate între acestea, cu respectarea prevederilor legale, astfel încât să aibă posibilitatea de a-și exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanțial sau procedural ori de fapt din dezbatere.

În speță, a fost respectat acest principiu, întrucât instanța de apel a pus în discuția contradictorie a părților toate aspectele invocate prin cererea de apel și prin întâmpinare.

Respectarea principiului rolului judecătorului în aflarea adevărului, consacrat de dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., include, printre altele, îndatorirea instanței de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc și de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă nu a prezentat o critică care să dovedească nerespectarea prevederilor articolului anterior menționat, exprimându-și doar nemulțumirea față de soluția pronunțată.

În atare situație, neputându-se reține încălcarea vreunei norme de procedură, se constată că nu este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a susținut faptul că nu s-a procedat la o examinare reală a problemelor esențiale deduse judecății, instanța limitându-se la aprecieri cu caracter general. Mai exact, s-a arătat că aspectele constatate de instanța de apel sunt profund eronate și nu fac altceva decât să releve modalitatea superficială în care aceasta a analizat argumentele relevante invocate de societatea reclamantă în susținerea pretențiilor afirmate.

Recurenta consideră că o astfel de motivare nu poate face dovada cercetării fondului în mod real și efectiv, atâta timp cât instanța de apel a refuzat să explice care sunt temeiurile în baza cărora a înțeles să facă aceste aserțiuni, mai ales în lipsa oricăror documente doveditoare în acest sens la dosarul cauzei. A apreciat că instanța a ignorat cu desăvârșire nu doar raționamentele reclamantei, dar și apărări punctuale, individualizate distinct și apte să conducă la o soluție diferită asupra fondului cauzei.

În susținerea aceluiași motiv de recurs, recurenta a invocat faptul că instanța de apel a examinat mijloace procedurale cu care nu a fost învestită și care nu formează temeiul de drept al cererii introductive, dezvoltând o întreagă teorie și motivare cu privire la condițiile rezoluțiunii, însă această critică va fi înlăturată, fiind neîntemeiată, așa cum s-a arătat în precedentele considerente.

O altă critică se referă la faptul că în cuprinsul considerentelor instanței de apel se regăsesc motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte reamintește că pentru a se reține incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Este știut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția respectivă.

Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

În cauză, din lecturarea deciziei recurate rezultă că au fost respectate exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât s-au arătat considerentele de fapt și de drept care au condus la adoptarea soluției de respingere ca nefondat a apelului formulat de apelanta-reclamantă ELECTRICA FURNIZARE S.A. împotriva sentinței civile nr. 1849 din 20 iunie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

De asemenea, se constată că hotărârea pronunțată de către instanța de prim control judiciar nu cuprinde motive contradictorii și nici străine de natura cauzei.

Considerentele hotărârii nu sunt dubitative și oferă o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv și, prin urmare, nu este susceptibilă de a fi casată pentru acest motiv.

Împrejurarea că, atașat acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă reconstituie starea de fapt într-o manieră proprie, nu reprezintă o chestiune care să intre în sfera analizei legalității deciziei, ci reprezintă o solicitare implicită de reevaluare a fondului, a stării de fapt, ceea ce, în cazul recursului în casație, este inadmisibil.

În ceea ce privește efectul pozitiv al autorității de lucru judecat invocat de societatea reclamantă în cuprinsul celui de-al doilea motiv de apel, asupra căruia aceasta pretinde că instanța de apel nu s-a pronunțat, Înalta Curte constată că a fost avut în vedere și acest aspect, întrucât Curtea de Apel București a făcut referire la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, reținând că "în cauză, invocând aceste constatări ale Curții de Conturi și puterea de lucru judecat a hotărârilor care au menținut Decizia Curții de Conturi, reclamanta a indicat drept temei juridic al pretențiilor sale art. 1635 noul C. civ., potrivit căruia restituirea prestațiilor are loc ori de câte ori cineva este ținut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligații au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forță majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora".

Soluția dată de instanță în litigiul pe care Electrica Furnizare S.A. l-a inițiat împotriva Curții de Conturi nu a vizat-o pe societatea pârâtă din prezenta cauză, întrucât s-a verificat exclusiv legalitatea și temeinicia măsurilor dispuse de auditorul public extern față de entitatea auditată (i.e. Electrica Furnizare S.A.).

Prin urmare, acele hotărâri judecătorești nu pot constitui temei pentru obligarea pârâtei Electrica S.A. la restituirea prestației primite de la recurenta-reclamantă.

Motivul de recurs fundamentat pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Textul reglementează situațiile în care instanța recurge la texte de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Înalta Curte constată că nu pot fi reținute criticile subsumate acestui motiv de recurs, întrucât recurenta-reclamantă nu prezintă argumente de natură să expliciteze în concret norma legală încălcată și modul în care instanța de apel a denaturat sensul acesteia.

Sub aparența unor critici de nelegalitate, recurenta-reclamantă a invocat faptul că hotărârea din apel este rezultatul interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor legale prin raportare la situația de fapt greșit reținută.

În realitate, recurenta se prevalează de încălcările reținute de auditorul public extern în sarcina entității verificate și anume nerespectarea principiului eficienței utilizării fondurilor publice, nerespectarea prevederilor legii contabilității și a celor cuprinse în Ordinul MFP nr. 3055/29.10.2009, în încercarea de a obține obligarea pârâtei la restituirea unor sume de bani încasate, în mod legal, în temeiul contractelor de consultanță care nu au fost nici rezoluționate, nici desființate.

Constatările Curții de Conturi cu privire la cheltuielile neeconomicoase efectuate de către Electrica Furnizare S.A. vizează exclusiv gestiunea fondurilor publice de către această societate, astfel încât nu poate constitui un argument care să conducă la nelegalitatea contractelor încheiate între părțile din litigiu.

Prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul pe care Electrica Furnizare S.A. l-a avut cu Curtea de Conturi instanțele de judecată nu au desființat contractele încheiate între cele două societăți și nu au stabilit că se impune restituirea prestațiilor primite de către pârâta din prezenta cauză.

Așa fiind, instanța de prim control judiciar a reținut, în mod corect, că nu este incidentă niciuna dintre ipotezele cuprinse în art. 1635 C. civ. și, pe cale de consecință, acest text de lege nu poate fi aplicabi