ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2381/2020

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 martie 2015 pe rolul Tribunalului Călărași, secția civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. - C., a solicitat instanței ca, în baza probelor pe care le va administra, să pronunțe o hotărâre judecătorească prin care:

- să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5 pct. 1. lit. a) și b) referitoare la comisionul de administrare și comisionul de rambursare anticipată, art. 8 pct. 1 referitoare la rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat creditul, art. 13 pct. 1 și art. 14 pct. 5 din contractul de credit nr. x/11.08.2008 și, pe cale de consecință, să se constate nulitatea absolută a acestora și să fie eliminate din contractul de credit;

- să fie obligată pârâta la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de administrare a creditului;

- să se dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului sau la un alt curs negociat față de cel existent la data încheierii contractului;

- denominarea în moneda națională a plăților;

- cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea formulată în cauză pârâta B. S.A. a invocat două excepții procesuale, respectiv:

- excepția prescrierii petitului de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare a creditului;

- excepția inadmisibilității acțiunii întemeiate pe dispozițiile Legii 193/2000, având în vedere că legea aplicabilă contractului de credit bancar este Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investițiile imobiliare;

Tribunalul Călărași, secția civilă, prin sentința civilă nr. 229 din 10 martie 2016, a respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei A., invocată de pârâta B. S.A. prin întâmpinare; a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei A. privind capătul de cerere ce vizează restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare credit, excepție invocată de pârâta B. prin întâmpinare; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtei B. S.A.; a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5 pct. 1 lit. a) și art. 13 pct. 1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/11.08.2008 încheiat între părți; a constatat nulitatea absolută a clauzelor constatate anterior ca fiind abuzive; a obligat pârâta B. S.A. la restituirea către reclamanta A. a sumei de 704,50 CHF, reprezentând comision de administrare credit încasat de pârâtă în baza art. 5 pct. 1 lit. a) din contractul de credit ipotecar nr. x/2008 încheiat între părți; a respins celelalte capete de cerere din acțiunea reclamantei A.; a obligat pârâta B. S.A. la plata sumei de 2.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamanta A..

Prin cererea formulată la data de 10 mai 2016, în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Călărași, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. - C., completarea dispozitivului sentinței civile nr. 229/10.03.2016 a Tribunalului Călărași, în sensul restituirii comisionului de administrare actualizat cu dobânda legală, conform cererii precizatoare și completatoare.

La termenul de judecată din 25 mai 2016, reclamanta, prin avocat, a precizat că a înaintat greșit la o altă instanță cererea precizatoare și completatoare privind dobânda legală la comisionul de administrare și că nu a formulat-o în prezenta cauză.

Având în vedere că reclamanta nu a solicitat prin acțiune și acordarea dobânzii legale la comisionul de administrare a cărui restituire a solicitat-o, aspect recunoscut de reclamantă cu ocazia soluționării cererii de completare a hotărârii, prin sentința civilă nr. 472 din 25 mai 2016, pronunțată de Tribunalul Călărași, secția civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins cererea formulată de reclamanta A. privind completarea sentinței civile nr. 229/10.03.2016 a Tribunalului Călărași, secția civilă.

Împotriva sentinței civile nr. 229 din 10 martie 2016 a Tribunalului Călărași, secția civilă a declarat apel reclamanta, prin care a solicitat schimbarea, în parte, a acesteia cu privire la capătul de cerere privind înghețarea cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului de credit, curs care să fie valabil pe toată durata derulării contractului sau la un curs majorat cu 10% față de cel existent la data încheierii contractului, precum și cu privire la capătul de cerere privind denominarea în moneda națională a plăților, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 827 A din 23 aprilie 2018, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 229 din 10 martie 2016 pronunțate de Tribunalul Călărași, secția civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. - C..

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

Toate clauzele contestate vizează obligația reclamantei de a restitui creditul în moneda CHF, aceasta fiind obligată să suporte riscul valutar aferent acestei monede.

Întrucât anterior pronunțării deciziei din apel Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza C-186/16 (Andriciuc și alții), în raport de care apelul a fost suspendat, Curtea de Apel București a valorificat statuările instanței de la Luxemburg.

Prin hotărârea pronunțată la data de 20 februarie 2017, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat, în concret, care sunt etapele pe care instanța națională trebuie să le parcurgă pentru a analiza caracterul abuziv al unei clauze de risc valutar, cum sunt cele în discuție în dosarul de față.

Conform acestei hotărâri, instanța națională trebuie să verifice dacă prevederea (clauza) în discuție reflectă doar o dispoziție de drept (paragraful 29), dacă respectiva clauză, deși nu reflectă doar o dispoziție de drept și face parte din obiectul principal al contractului (paragraful 41), este exprimată într-un mod clar și inteligibil (paragraful 49), dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar și inteligibil - respectă cerința bunei-credințe și, în fine, dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar și inteligibil - instituie un dezechilibru semnificativ.

S-a arătat că analiza îndeplinirii condițiilor enunțate anterior se face în ordinea indicată de C.J.U.E., iar în măsura în care una dintre condiții nu este îndeplinită nu se trece la analiza celorlalte.

Instanța europeană nu a făcut distincție între normele ce se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât și cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

Că acesta este sensul statuării Curții de Justiție a Uniunii Europene rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13, din prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și din statuările cuprinse în cauza C-92/11 (RWE Vertrieb AG).

În cauza de față, prevederile contractuale contestate nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din contract în sensul obligării apelantei-reclamante să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Pe cale de consecință, s-a reținut că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele deciziei nr. 62/2017 a Curții Constituționale.

Constatând că prevederile contractuale contestate - clauza de risc valutar - reflectă transpunerea în contract a unei dispoziții legale obligatorii, Curtea a concluzionat în sensul că respectivele clauze sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecție, cu consecința că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora.

Prin urmare, nu mai pot fi examinate criticile referitoare la încălcarea obligației de informare, deoarece odată ce instanța națională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecății transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiții enunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Andriciuc.

Împotriva deciziei civile nr. 827 A din 23 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 22 iunie 2018.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și casarea în tot a deciziei recurate, cu consecința admiterii apelului și schimbării în parte a sentinței civile nr. 229 din 10 martie 2016 pronunțate de Tribunalul Călărași, cu privire la clauza de risc valutar și capătul accesoriu vizând înghețarea cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului de credit nr. x/11.08.2008, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului sau la un curs majorat cu 10% față de cel existent la data încheierii contractului de credit, precum și cu privire la capătul de cerere referitor la denominarea în moneda națională a plăților. Totodată, a solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fond și recurs.

S-a criticat hotărârea instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Astfel, recurenta a susținut faptul că instanțele anterioare au respins petitul acțiunii ce a vizat constatarea caracterului abuziv al clauzei din contractul de credit nr. x/11.08.2008, cu referire la rambursarea creditului în moneda în care acesta a fost acordat și, implicit, capătul de cerere subsidiar privind rambursarea ratelor de credit la valoarea cursului de schimb CHF/LEU de la data încheierii contractului de credit sau un curs majorat cu 10% față de cel existent la data încheierii contractului de credit, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, cu recalcularea corespunzătoare a ratelor contractului, prin prisma nominalismului monetar prevăzut de dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864.

S-a arătat că instanța de apel a motivat hotărârea recurată aplicând principiul nominalismului monetar raportat la hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de 20 septembrie 2017 în cauza C-186/16 (Andriciuc și alții).

Premisa analizei prin raportare la starea de fapt expusă în acțiunea introductivă o constituie un contract de credit încheiat între un profesionist și un consumator înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ.

Prin urmare, în raporturile contractuale dintre un profesionist și un consumator se aplică normele speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale reglementate de Legea nr. 193/2000.

Conform adagiului "specialia generalibus derogant", Legea nr. 193/2000 (care transpune Directiva 93/13) este o normă specială și se aplică ori de câte ori ne găsim într- un caz care intră sub incidența prevederilor sale, cu alte cuvinte, norma specială se aplică prioritar față de norma generală (C. civ.).

Pentru aspectele pe care nu le reglementează norma specială se completează cu normele generale.

Instanța de apel a reținut că prevederile contractuale contestate nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării apelantei să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul, aplicându-se ope legis.

Cu privire la acest aspect, în cauza Andriciuc Curtea de Justiție a Uniunii Europene a relevat faptul că revine instanțelor naționale sarcina de a lămuri dacă art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este sau nu aplicabil.

Având în vedere data încheierii contractului de credit analizat, dispozițiile aplicabile acestuia sunt cele instituite de vechiul C. civ., situație în care principiul nominalismului trebuie analizat prin raportare la prevederile art. 1578-1579 din C. civ. de la 1864.

În raporturile contractuale dintre un profesionist și un consumator se aplică cu prevalență normele speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale reglementate de Legea nr. 193/2000, completată cu prevederile Codului consumului și numeroase alte acte normative sectoriale care fac aplicarea clauzelor abuzive.

Prin urmare, este necesar a se stabili cu prioritate dacă un contract de consum respectă exigențele impuse pentru încheierea sa valabilă din perspectiva legislației speciale, acolo unde aceasta are reglementări specifice, urmând ca dispozițiile din dreptul comun să servească drept reper în situațiile în care legea specială nu conține statuări exprese.

Criteriile determinării caracterului abuziv al unei clauze contractuale din perspectiva legislației speciale sunt: a) lipsa negocierii; b) dezechilibrul contractual în defavoarea consumatorului; c) încălcarea exigențelor bunei-credințe; d) toate celelalte circumstanțe relevante (ex. natura bunurilor sau serviciilor ce fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, toate circumstanțele care au determinat încheierea contractului și anume dacă consumatorului i s-a dat posibilitatea să înțeleagă natura reală a tranzacției).

Principiul nominalismului reglementat de dreptul comun, la art. 1578 C. civ. de la 1864, din perspectiva domeniului de aplicare și prin raportare la interesul ocrotit, este o normă cu valoare supletivă, textul legal nefiind de ordine publică.

Rezultă că prima teză din art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu pot fi incidente în economia cauzei.

Acest text, respectiv art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, se referă la clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale, clauze pe care părțile nu le pot evita.

Or, câtă vreme prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 nu sunt de ordine publică, nu poate fi vorba despre un acord reglementat de lege în sensul definit de prima teză din art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind expresia unei norme imperative.

Pornind de la caracterul supletiv al acestor dispoziții trebuie subliniat faptul că nominalismul, la data consacrării și ulterior implementării sale (anul 1864, respectiv 1867 când a apărut moneda metalică cu acoperire în aur) a avut în vedere absolutizarea identității valorii monetare, consacrând perenitatea valorii nominale a leului, pe toată perioada între data emiterii și data modificării valorii sale oficiale, pe calea reformei monetare, fără luarea în considerare a diminuării puterii de cumpărare cauzată de inflație.

Astfel, s-a absolutizat valoarea nominală a banilor, ignorându-se valoarea lor reală, apreciată din perspectiva puterii de cumpărare pe care o oferă și de existența fluctuațiilor monetare.

Prin urmare, în baza acestui principiu, plata este liberatorie unitate cu unitate, ceea ce contează, deci, fiind valoarea legală înscrisă pe piesa ce constituie instrumentul de plată.

Nominalismul a apărut în contextul stabilității monetare eliminând necesitatea oricărui calcul suplimentar în determinarea la momentul plății, a cuantumului sumei liberatorii.

Așa cum s-a relevat în doctrină, aspectul cel mai simplu al nominalismului îl constituie constanța juridică a monedei în timp, a cuantumului sumei liberatorii, indiferent de instabilitatea faptică a valorii sale reale.

C. civ. a fost promulgat în anul 1864 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, situație în care nu exista o monedă națională legală la acel moment.

După data de 22 aprilie 1867 leul românesc a devenit singura specie aflătoare în curs pe teritoriul României, fiind unitatea monetară a României.

În accepțiunea recurentei-reclamante, principiul nominalismului, așa cum este el reglementat de dispozițiile C. civ. de la 1864, nu poate avea în vedere valutele cotate.

Banca Națională a României este responsabilă de elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb, precum și de stabilirea regimului valutar.

Conform regulamentului privind regimul valutar, valuta e definită ca fiind moneda națională a altui stat, moneda unei uniuni monetare a unor state, precum și monedele compuse, cum ar fi drepturile speciale de tragere. Același act stipulează că valutele cotate sunt valutele menționate în lista cursurilor de schimb ale pieței valutare, comunicată de Banca Națională a României.

O dispoziție din legea română, precum cea prevăzută de art. 1578 din C. civ. de la 1864 nu putea avea în vedere "perenitatea" valorii nominale a unei monede străine pe care, de altfel, statul nu o poate controla printr-o politică monetară.

Așa fiind, în interpretarea art. 1578 din C. civ. de la 1864 trebuie să se pornească de premisa conform căreia noțiunea de "specie aflată în curs" este moneda națională, adică leul românesc.

Norma convențională în discuție s-a stipulat tocmai pentru că în lipsa unei astfel de prevederi, debitorul nu era obligat să restituie datoria în valută, ci doar în specia aflată în curs la data plății, leul românesc, monedă în care consumatorul își încasa veniturile, acesta urmând a înapoia suma numerică împrumutată efectiv, adică valuta convertită în funcție de paritatea ei cu specia aflată în curs la data plății - tragerii creditului (conform art. 1578 C. civ.), fără luarea în considerare a scăderii sau creșterii valorii sale intrinseci, dată de puterea de cumpărare a leului.

Indexarea reprezintă procedeul de reevaluare de plin drept a cuantumului unei sume obiect al obligației pecuniare în funcție de variația unui indice de referință stabilit prin voința părților sau cea a unei autorități.

Prin raportare la aceste considerente, clauza contestată nu transpune principiul nominalismului, ci opusul său, fiind în realitate o clauză de indexare prin care consumatorul este ținut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă și, deci, să suporte singur riscul valutar. Prin urmare, ea poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv.

Pe de altă parte, nu se poate susține că echilibrul avut în vedere la adoptarea prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 mai ființează în prezent.

Textul are în vedere moneda metalică cu acoperire în metale prețioase, iar în prezent vorbim de o monedă discreționară.

În acest sens, s-a arătat că prevederea contractuală în discuție nu este exclusă de la cenzură și nu absolvă profesionistul de obligația de informare prevăzută de legea specială.

A admite contrariul ar însemna ca profesionistul să fie exonerat de obligația de informare care îi incumbă în baza legii speciale, exonerare operabilă tocmai apelând la "virtutea dreptului comun", care, de altfel, poate fi aplicat numai dacă legea specială nu reglementează o situație.

Consecința unei astfel de interpretări ar fi aceea că profesionistul poate oferi orice produs fără a explica într-o manieră clară, inteligibilă ce sarcini poate genera în patrimoniul consumatorului și, implicit, poate beneficia de pe urma acestei conduite nedeontologice, ceea ce nu poate fi acceptat, întrucât exigențele bunei-credințe nu ar fi respectate.

Principiul nominalismului din dreptul comun nu poate fi în mod simplist transpus în cazul contractelor de credit încheiate între un profesionist și un consumator, el trebuind evaluat din perspectiva exigențelor impuse de legea specială în ceea ce privește clauza de risc valutar care vizează moneda de plată, clauză prin intermediul căreia devine aplicabil pentru moneda de cont.

Tocmai de aceea trebuie să se stabilească dacă o atare clauză a fost cu adevărat negociată, dacă are caracter clar și inteligibil prin raportare la dispozițiile legii speciale.

Banca nu a acționat cu bună-credință, aceasta având obligația de a explica riscurile, de a pune la dispoziția consumatorului informațiile necesare, astfel încât acesta să aibă posibilitatea obiectivă de a evalua consecințele economice ale contractării creditului pe termen mediu și lung.

Având în vedere pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile și în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic (banca), care are o poziție dominantă în raport cu consumatorul, obligația informării în mod complet, corect și precis a celui din urmă cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit (art. 20 din Ordonanța nr. 21/1992) și, implicit, cu privire la implicațiile îndatorării și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar.

În cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligați să ofere consumatorilor informații complete, corecte și precise asupra drepturilor și obligațiilor ce le revin. Aceste obligații instituite în sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar, sunt menite să protejeze interesele consumatorilor care sunt expuși riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor și intereselor legitime prin contractarea unor servicii/produse în lipsa unei informații reale cu privire la acestea și, pe cale de consecință, evitarea unor astfel de situații.

În lipsa informării în mod complet, corect și precis cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit, reclamanta din prezenta cauză nu a avut posibilitatea de a determina consecințe economice ale clauzelor contractuale în baza unor criterii clare și precise, fiind încălcate astfel prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Omisiunea băncii de a o informa pe reclamantă cu privire la riscul valutar constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționată în dreptul european și național, întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate.

Din considerentele cauzei Andriciuc rezultă că obligația de transparență contractuală ce incumbă profesionistului, obligație conexă exigențelor de publicitate și informare specifice dreptului consumului presupune garantarea dreptului consumatorului de a înțelege prevederile contractului.

Transparența în exprimarea costurilor contractului trebuie să permită consumatorului să evalueze consecințele patrimoniale ale creditării, fapt care implică evaluarea impactului posibil al riscului valutar și predicții legate de volatilitatea cursului.

În prezenta cauză, informarea asumată de profesionist a fost sumară, înșelătoare, incompletă. Riscul valutar nu a fost prezentat în niciun fel, produsul de creditare a fost oferit ca deosebit de avantajos, doar pe baza cursului de atunci al monedei, ascunzându- se trăsăturile periculoase și cunoscute de profesioniști ale acestei monede de refugiu.

Prin neîndeplinirea obligației de informare asupra riscului valutar accentuat, prezentat de o monedă de refugiu recunoscută internațional ca francul elvețian, în cazul unui contract de credit pe termen lung, monedă aflată la un curs minim istoric față de alte valute la momentul acordării creditului, profesionistul a profitat de asimetria informațională față de consumator pentru a transfera integral asupra acestuia riscul valutar, creând un dezechilibru major și contrar cerințelor bunei-credințe obiective între drepturile și obligațiile părților.

Strămutarea în întregime asupra împrumutatului a riscului generat de creșterea cursului de schimb valutar al monedei naționale în raport cu moneda creditului este contrară dispozițiilor legale. Creșterea cursului de schimb valutar al monedei naționale în raport cu moneda creditului constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorilor, întrucât aceștia nu au cunoștințe de specialitate în domeniul financiar- bancar care să le permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb și, în consecință, asumarea în cunoștință de cauză a riscului valutar.

Sunt astfel incidente prevederile alin. (1), lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, potrivit cărora "(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: ... b) obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului".

În acest context, transferarea riscului valutar la împrumutat nu conduce numai la existența unui dezechilibru vădit între drepturile și obligațiile părților, dar este și contrară bunei-credințe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare.

Recurenta-reclamantă consideră că un remediu plenar apt să înlăture toate consecințele negative care derivă din instituirea clauzelor abuzive referitoare la riscul valutar îl constituie stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului analizat, la cursul de schimb valabil la data semnării contractului de credit.

Nu este rațional, nici echitabil și nici moral ca din jocul fluctuației monetare cu privire la care consumatorul nu a fost informat, valoarea prestației acestuia să fie dublată, triplată, în timp ce starea economică avută în vedere la momentul eligibilității sale a rămas neschimbată.

Intervenția instanței în scopul înlăturării/corectării împrejurărilor abuzive, ilicite, este imperios necesară și posibilă juridic, pentru restabilirea echilibrului contractual, în condițiile în care nici legea și nici jurisprudența C.J.U.E. nu interzice acest lucru, pentru restabilirea legalității judecătorul național putând să ia toate măsurile necesare în vederea protecției consumatorului.

Reechilibrarea presupune, în circumstanțele date, fixarea valorii obligației exprimată în valută, pe toată durata contractului în funcție de factorul de referință de la data încheierii contractului, care este cursul valutar practicat la acea dată, acest element fiind, din perspectiva debitorului, singurul factor de predicție la momentul accesării creditului pentru evaluarea în ansamblu a gradului său de îndatorare și a valorii finale a obligației.

S-a mai arătat că solidarismul contractual este principiul care impune ce trebuie să fie contractul și, în acest scop, este dotat cu o funcție corectivă. El guvernează atât conținutul contractului, cât și comportamentul părților contractante.

Libertatea contractuală își găsește limita în legătura de solidaritate dintre părțile contractuale, în temeiul căreia fiecare parte trebuie să-și asume sarcina de a realiza interesul din contract al celeilalte părți.

Or, interesul împrumutatului nu este numai acela de a-și asigura la un anumit moment pentru un anumit interval, lichiditățile pretinse prin convenție, ci și acela de a-și asuma în condiții de transparență costul împrumutului.

Cu alte cuvinte, interesul împrumutatului este acela de a-și da consimțământul în cunoștință de cauză, că produsul de creditare care face obiectul contractului corespunde așteptărilor sale și că angajamentul asumat nu este disproporționat în raport cu bunurile și veniturile sale.

Împrumutătorul are și trebuie să aibă interesul ca debitorul său să fie solvabil pentru a rambursa creditul.

Imposibilitatea împrumutatului de a aprecia, evalua avantajele și inconvenientele care pot rezulta din contract echivalează, implicit, cu imposibilitatea finanțatorului de a estima la data încheierii convenției dacă este sau nu în măsură să realizeze la rându-i interesul partenerului său contractual.

De aceea, singura dispoziție care se bucură de previzibilitate, claritate și care corespunde exigențelor referitoare la solidarismul contractual putând asigura executarea cu bună-credință a contractului de împrumut, este aceea a stabilizării cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit analizat, la cursul valabil la momentul semnării acestuia.

Cu privire la negocierea contractului de credit ce face obiectul prezentei cauze, recurenta-reclamantă a susținut faptul că intimata-pârâtă nu a făcut dovada negocierii, deși sarcina probei îi revenea acesteia (art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 193/2000), legea instituind o prezumție relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard, în favoarea consumatorului.

Astfel, a învederat că intimata-pârâtă nu a depus nicio dovadă la dosarul cauzei din care să rezulte că reclamanta a cunoscut condițiile contractuale în faza precontractuală și că a existat posibilitatea negocierii contractului de credit.

Toate clauzele contractuale au fost prestabilite, fără a exista posibilitatea pentru reclamantă de a interveni în vreun fel în negocierea acestora, contractul fiindu-i înmânat pentru prima dată după semnarea acestuia de către părți.

Față de motivele arătate, autoarea căii de atac apreciază că este întrunită și prima dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate.

Intimata-pârâtă B. S.A. - C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, arătând că decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale își produce efectele în procesele pornite după data de 20 iulie 2017, față de dispozițiile art. 27 din C. proc. civ.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 16 mai 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A., stabilindu-se termen la data de 3 octombrie 2019, pentru judecata pe fond a acestuia, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul de judecată din 3 octombrie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 22 iulie 2020 s-a repus cauza pe rol și s-a fixat termen la 19 noiembrie 2020, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Criticile redate de recurenta-reclamantă în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 pot fi calificate ca referindu-se prin raportare la pretinsa aplicare greșită a deciziei CJUE din cauza C-186/16 și a prevederilor Directivei nr. 93/13 în dauna Legii nr. 193/2000.

Recurenta apreciază că instanța de apel, în analiza efectuată, nu ar fi respectat mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13/CEE, așa cum a fost explicitat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, și nu ar fi avut în vedere toate dezlegările date de instanța europeană în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilității analizei caracterului abuziv.

Mai susține că textul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE se referă la clauze care sunt expresia unei norme imperative, obligatorii. Cum atât doctrina clasică, cât și cea contemporană consfințesc valoarea supletivă a art. 1578 din C. civ. de la 1864, concluzia care se impune, în opinia recurentei, este că prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu sunt incidente în economia cauzei. Instanța ar fi trebuit să continue analiza, revenindu-i sarcina de a verifica în ce măsură clauza intră în sfera noțiunilor de obiect principal al contractului, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, iar apoi să determine eventualele cerințe de lipsă de claritate și să analizeze pe fond îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru determinarea caracterului abuziv al clauzei contractuale în discuție.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Prin Legea nr. 193/2000 au fost transpuse și implementate prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar prin O.U.G. nr. 50/2010 s-au transpus prevederile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar au format obiectul analizei instanțelor din perspectiva mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 11 august 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată recurenta-reclamantă a solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului.

Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene sus-arătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite pentru că acele clauze intitulate de recurentă "de risc valutar" sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea legalității hotărârii din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Recurenta-reclamantă a mai invocat faptul că nu a fost informată cu privire la implicațiile economice pe care le presupune contractarea unui împrumut în moneda CHF și că este vorba despre un contract de adeziune, neavând posibilitatea de a negocia clauzele contractuale.

Înalta Curte constată că asemenea susțineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt care excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Totodată, se reține că reclamanta nu a învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. În dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției, a fost folosit ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei ce impunea restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat.

De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptarea convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Recurenta din prezenta cauză se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe, tinzând astfel la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauza contractuală în discuție este exclusă din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzei prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Specia aflată în curs la data plății este leul.

Odată încheiat contractul de împrumut, prin valorificarea autonomiei de voință a părților, acesta presupune un risc inerent.

Clauzele de indexare și impreviziunea se manifestă pe terenul executării obligațiilor, ele având ca finalitate menținerea în timp a echivalenței valorii prestațiilor.

În cuprinsul deciziei nr. 62 din 7 februarie 2017 a Curții Constituționale a României, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 161/03.03.2017, se arată că:

"în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia".

În accepțiunea Curții Constituționale, riscul inerent este expresia oricărui contract de credit în valută, deoarece împrumutatul consumă suma de bani acordată și trebuie să restituie întocmai suma acordată, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

Tot Curtea Constituțională a României a arătat atât în decizia nr. 623/25.10.2016 (pct. 96 și 98 din decizie), cât și în decizia nr. 62/07.02.2017 (pct. 45 și 46 din decizie) că, în fapt, orice contract de credit în valută presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului și un "risc supraadăugat" care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul inițial.

Or, așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 și în acord cu dispozițiile art. 1271 din C. civ. (2009), o impreviziune fundamentată pur și simplu pe calitatea de consumator, respectiv pe o prezumție generală de dezechilibru contractual, este neconstituțională, pentru că anihilează cerințele impreviziunii din dreptul comun, care presupune o împrejurare excepțională, independentă de voința și de calitatea părților, ce face ca obligația asumată să devină excesiv de oneroasă. În sensul jurisprudenței în materie a Curții Constituționale, onerozitatea excesivă, efect al unei împrejurări imprevizibile, conduce la ideea unui dezechilibru grav, excepțional și injust, iar nu un simplu dezechilibru prezumat.

Cerința unui dezechilibru prezumat înfrânge însăși ideea de impreviziune și intră în contradicție cu alte reglementări din domeniul protecției consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000, care se referă la un "dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist și consumator. Cele două domenii, respectiv cel al clauzelor abuzive, pe de o parte și cel al impreviziunii, pe de altă parte, sunt total diferite și cu raporturi diferite în timp, caracterul abuziv al unei clauze fiind analizat pentru motive concomitente încheierii contractului, iar impreviziunea pentru motive ce au survenit ulterior încheierii contractului și care sunt independente de acțiunea/inacțiune părților.

Contrar opiniei recurentei, stabilirea prețurilor în valută pe teritoriul României nu reprezintă o clauză de indexare.

În cauză, creditul a fost acordat în CHF, iar rambursarea creditului urmează a se face în aceeași monedă în care a fost acordat, context în care aserțiunile recurentei cu privire la acest aspect sunt improprii prezentei cauze, principiul nominalismului monetar neputându-se confunda cu o clauză de indexare, cele două concepte juridice vizând, astfel cum s-a arătat, situații de drept distincte.

Față de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 827 A din 23 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2020.