ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2098/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la 16 octombrie 2015 sub dosar nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. Membră a C., prin Sucursala Iași Unirii, în legătură cu contractul de credit nr. x/10.04.2008 încheiat cu acesta, a solicitat:

In drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, O.G. nr. 9/2000, art. 1170 C. civ., prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEF din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive.

Prin sentința civilă nr. 3121/2016 din 14 martie 2016, Judecătoria Iași a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul Iași.

Pe rolul acestei instanțe, cauza a fost înregistrată la data de 28 aprilie 2016 sub dosar nr. x/2016.

Prin sentința nr. 73/2017/civ din 17 ianuarie 2017 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016 a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta B. S.A. Membră a C. - prin Sucursala Iași Unirii.

A fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. Membră a C. - prin Sucursala Iași Unirii.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A..

Curtea de Apel Iași, secția Civilă, prin decizia nr. 506/2017 din 4 septembrie 2017 a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 73/2017/civ din 17 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta A. a declarat recurs.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susține că decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală cu privire la respingerea primului capăt al cererii, având în vedere motivarea soluției prin prisma principiului nominalismului, argument reținut greșit în prezenta speță, întrucât francul elvețian este o monedă care nu are circulație efectivă pe piața românească și nu este utilizată în tranzacțiile civile sau comerciale.

Mai mult decât atât, la momentul încheierii contractului, în anul 2008, dobânzile practicate de bănci pentru creditele contractate în CHF erau mult mai mici decât pentru cele contractate în RON sau EUR. Așadar, raportat la circumstanțele economice de la acel moment precum și la capacitatea reclamantei de înțelegere a clauzelor contractuale și a implicațiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit în CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă la un credit în RON sau în euro, acest aspect constituind motivul determinant în vederea perfectării contractului.

Mai susține recurenta că, in sprijinul consumatorilor vine si Norma BNR nr. 17/2003 care prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activității de creditare. Astfel, această prevedere exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumator, iar o măsură în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerințelor echității si bunei-credințe.

Oferta intimatei, de acordare a creditelor în CHF, s-a făcut în considerarea faptului că este exclusă o devalorizare a acestei monede, iar evenimentele economice imprevizibile pe termen scurt, cum ar fi crizele economice, nu pot duce decât la o apreciere serioasă a CHF.

În acest context, se arată că reclamanta s-a obligat să returneze creditul contractat la termenele și în cuantumul stipulate în contract, având ca premiză cursul valutar al CHF de la aceea dată (1,7-2,2 RON) însă, pe parcursul derulării contractului acesta s-a dublat cu consecințe grave asupra capacității sale de a-și îndeplini obligațiile contractuale, determinând astfel o imposibilitate fortuită de executare.

Având în vedere pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile și în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic - banca, care are o poziție dominantă în raport cu consumatorul, obligația informării în mod complet, corect și precis a celui din urmă cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992 - privind protecția consumatorilor) și implicit cu privire la implicațiile îndatorării și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din O.G. nr. 50/2010.

De asemenea, conform art. 57 din Legea nr. 296/2004 privind codul consumului "în cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligați să ofere consumatorilor informații complete, corecte și precise asupra drepturilor și obligațiilor ce le revin".

Având în vedere și prevederile art. 1170 din noul C. civ., conform cărora, părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligație, distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valorii CHF față de moneda națională, apare ca o soluție justă și echitabilă ce materializează aplicarea acestui principiu.

Întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului și, pe cale de consecință, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele pe care părțile au înțeles să le stabilească, recurenta consideră că se impune revizuirea efectelor contractului, în temeiul teoriei impreviziunii care, odată cu intrarea în vigoare a noului C. civ., beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativă a soluțiilor conturate în practică.

In susținerea revizuirii efectelor contractului prin stabilizarea cursului de schimb valutar, se arată că părțile s-au obligat în condițiile economice existente la data încheierii contractului, când CHF avea o valoare moderată față de moneda națională așa încât, ca urmare a schimbării acestor condiții, este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Referitor la respingerea celui de-al doilea capăt de cerere, cu privire la comisionul de acordare, în proporție de 1,00% flat, deși onorata instanță, în mod corect a reținut faptul că nu este definit și explicat în baza a ceea a fost perceput acest comision, a avut în vedere aspecte ce țin mai mult de operațiunile pe care banca se presupune că le-ar opera pe parcursul derulării convenției, or, în speță, acest comision a fost perceput la momentul întocmirii dosarului de creditare, fiind nejustificat de mare în comparație cu munca depusă de pârâtă pentru întocmirea dosarului de credit.

Mai mult, banca a perceput acest comision ca procent aplicat la suma solicitată în condițiile în care acesta crește cu suma împrumutată și nu exista nicio diferență între procentul perceput pentru un credit ipotecar, unde teoretic întocmirea dosarului necesita antrenarea mai multor resurse, si cel perceput pentru un credit de consum.

În acest context, recurenta susține că se creează un grav prejudiciu consumatorului ca acest comision să fie calculat și perceput la cuantumul sumei împrumutate și nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului (mai ales în condițiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit).

Faptul că recurenta a cunoscut despre perceperea acestui comision de către bancă, se apreciază că acest aspect nu are semnificația existenței unei negocieri directe între părțile contractante, în condițiile în care nu a avut nicio posibilitate de a schimba sau a exclude încasarea acestuia.

Mai susține recurenta, că nu i s-a adus la cunoștință motivul pentru care a fost inclus acest comision, scopul lui, riscul pe care banca a vrut să-1 acopere sau orice alt element de fapt determinant în stabilirea cuantumului acestui comision.

Pentru aceste motive, recurenta se consideră îndreptățită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, la 18 decembrie 2017 intimata-pârâtă B. S.A. Membră A C. - prin Sucursala Unirii Iași a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 15 martie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 28 martie 2018, recurenta depunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunțată la 24 mai 2018, judecata recursului a fost suspendată, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluționarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin încheierea din 11 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 506/2017 din 4 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă și a acordat termen la data de 13 decembrie 2018.

Prin încheierea pronunțată la 13 decembrie 2018, judecata recursului a fost suspendată, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluționarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin rezoluția instanței din 12 februarie 2019, părțile au fost citate pentru termenul de judecată din 7 martie 2019 în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății.

Prin încheierea pronunțată la 7 martie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 21 iulie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

În susținerea criticilor formulate, recurenta arată că decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală cu privire la respingerea primului capăt al cererii - ce viza stabilizarea cursului CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării contractului - față de motivarea soluției prin prisma principiului nominalismului.

Această critică este nefondată, urmând a fi respinsă. Prealabil prezentării considerentelor care demonstrează caracterul nefondat al susținerilor recurentei, se impune efectuarea operațiunii de încadrare în cazurile de nelegalitate reglementate de C. proc. civ.. Din această perspectivă se reține că textul incident în cauză este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a normelor de drept material referitoare la dezlegarea dată motivelor de apel privind cererile ce vizau conversia în RON a creditului și înghețarea cursului valutar la data acordării creditului, revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii și constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit încheiat între părți în ceea ce privește comisionul de acordare credit în valoare de 1,0000% flat din valoarea creditului.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 10 aprilie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Așadar, în raport cu soluția primei instanțe, în mod legal s-a apreciat de către instanța de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE, confirmată ulterior și prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În acest context, se reține că recurenta a beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurenta, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurenta este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmărește în fapt reclamanta care dorește stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea preciatată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. menționată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurentă transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Mai susține recurenta că, în sprijinul consumatorilor vine și Norma BNR nr. 17/2003 care exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumator, iar o măsură în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerințelor echității si bunei-credințe.

Această susținere nu poate fi primită, întrucât riscul valutar ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, dar și în Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Ultima critică a recurentei vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 alin. (1) lit. a) din Cap. V "Comisioane" al contractului de credit nr. x/10.04.2008 prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a achita un comision de administrare a creditului: 1,0000% flat, calculat asupra sumei creditului contractat, care se achită din credit la data efectuării primei utilizări din credit.

Aceste critici sunt nefondate, având în vedere că soluția instanței de apel, care a constatat legalitatea acestui comision, întrucât a fost prevăzut clar, neinterpretabil în contract, într-un limbaj inteligibil, este legală prin raportare la dispozițiile exprese ale Legii nr. 193/2000, ale legislației europene și interpretării date de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Totodată, se reține că acest comision, denumit inițial de administrare a creditului, care a fost redenumit comision de acordare a creditului, sau comision de constituire a dosarului de credit, urmare a apariției O.U.G. nr. 50/2010, în suma de 1.303 CHF a fost achitat o singură dată de către împrumutat, respectiv la data primei trageri a creditului.

În acest context, motivul de recurs invocat de recurentă este neîntemeiat, având în vedere că jurisprudența CJUE valorizează caracterul inteligibil al unei clauze și predictibilitatea dimensiunii economice a prestației consumatorului, în cauzele Matei împotriva Volksbank și Kasler, unde s-a reținut că prin clauza transparentă în sensul Directivei 93/13 se are în vedere formularea clauzelor, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice ale respectivei clauze.

Din această perspectivă, se constată că a fost precizat atât sub formă procentuală cât și în cifre, potrivit art. 2 alin. (1) și art. 5 alin. (1) lit. a) din contractul de credit pentru comisionul de administrare credit (acordare) de 1.303 CHF, reprezentând 1% din valoarea împrumutată, iar modul de calcul al acestui comision era ușor verificat, astfel că argumentele reclamantei în susținerea acestei critici sunt nefondate.

Înalta Curte reține, totodată, incidența în cauză a hotărârii pronunțate de CJUE în cauza C-621/17, conform căruia, la punctul 1 din Dispozitiv, se prevede că:

"Articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În consecință, critica recurentei sub acest aspect este nefondată.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 506/2017 din 4 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 506/2017 din 4 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. - MEMBRA A C.- prin Sucursala IAȘI UNIRII.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.