ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2351/2020

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 4 ianuarie 2019 sub dosar nr. x/2019 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanta A. S.A., societate de asigurare aflată în faliment, reprezentată de lichidatorul judiciar B., a solicitat obligarea pârâtului C. la plata sumei de 450.000 RON, cu titlu de despăgubire parțială achitată în urma instrumentării dosarului de daună x în baza sentinței și deciziei penale pronunțate în dosarul nr. x/2015, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 155 din 25 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția Civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentința civilă nr. 1067, pronunțată la 05 iunie 2019 în dosarul nr. x/2019 de Tribunalului Specializat Cluj, a fost admisă cererea formulată de reclamanta A. S.A., societate de asigurare aflată în faliment, în contradictoriu cu pârâtul C. și, în consecință, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 450.000 RON; a fost respinsă cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 30 din 21 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul C. împotriva sentinței civile nr. 1067 din 05 iunie 2019, pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj, care a fost schimbată în tot, în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtul C., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-reclamantă apreciază că soluția pronunțată de instanța de apel s-a dat cu interpretarea aplicarea eronată a legii, în speță a dispozițiilor art. 58 lit. b) din Legea 136/1996, pe care asigurătorul de răspundere civilă și-a întemeiat acțiunea.

Astfel, recurenta-reclamantă arată că, deși condiția de admisibilitate a acțiunii în regres pe care o are îndemână asigurătorul de răspundere civilă, prevăzută de art. 58 lit. b) teza I din Legea 136/1995, este ca accidentul să se fi produs în timpul unor comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, instanța de apel a reținut că intimatul-pârât nu a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 336 C. pen.

Recurenta-reclamantă învederează și faptul că, astfel cum instanța de apel a reținut, prin hotărârea penală, intimatul-pârât a fost condamnat pentru un concurs de infracțiuni, printre care și cea de vătămare corporală din culpă, infracțiune prevăzută și sancționată de prevederile art. 196 alin. (2) și (3) C. pen.

Prin urmare, potrivit recurentei-reclamante, prin motivarea deciziei recurate instanța a analizat condițiile de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) C. pen. și a constatat că acesta nu a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de conducere sub influența alcoolului, considerând că nu a fost atinsă limita necesară a îmbibației alcoolice pentru a putea vorbi de săvârșirea infracțiunii. Însă, instanța de apel nu a avut în vedere decizia nr. 8/2018 privind dezlegarea unei chestiuni de drept, prin care instanța a stabilit că, în interpretarea dispozițiilor art. 196 alin. (1) teza 1 din C. pen., care incriminează fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) din C. pen. săvârșită din culpă de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice, existența infracțiunii de vătămare corporală din culpă nu este condiționată de o anumită limită a îmbibației alcoolice.

Prin urmare, în opinia recurentei-reclamante, instanța de apel a apreciat, în mod eronat, că în toate cazurile în care este vorba despre o infracțiune de conducere sub influența alcoolului, singurul temei juridic al trimiterii în judecată trebuie să fie prevederile art. 336 C. pen.

Așadar, potrivit recurentei-reclamante, conducerea unui autovehicul sub influența băuturilor alcoolice întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de către legiuitor în art. 196 C. pen., fapta fiind comisă - sub aspectul laturii subiective - cu intenție directă.

Interpretarea instanței de fond în sensul că una din condițiile de admisibilitate a acțiunii ar fi ca pârâtul să fi fost condamnat pentru infracțiunea de conducere sub influența alcoolului, este, în opinia recurentei-reclamante, eronată, în condițiile în care art. 58 lit. b) teza I din Legea 136/1995 impune condiția ca fapta să fie doar incriminată și nu condamnată, cu atât mai mult cu cât această infracțiune, de regulă, este absorbită în infracțiunea de ucidere din culpă, însă "absorbția" nu face ca fapta să nu fi fost săvârșită sau incriminată și nu poate reprezenta un motiv pentru respingerea acțiunii în regres.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a apreciat că stabilirea vinovăției unei persoane se realizează cu respectarea principiului prezumției de nevinovăție prevăzut de art. 4 alin. (1) C. proc. pen., în condițiile în care, potrivit dispozițiilor C. civ., autorul prejudiciului răspunde pentru prejudiciul creat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 483 din C. proc. civ.

Intimatul-pârât a formulat concluzii scrise, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar, respingerea ca nefondat, iar în cazul admiterii recursului, desființarea sentinței civile atacate și, în urma rejudecării, respingerea solicitării de a fi obligat la plata dobânzilor și penalităților.

Analizând recursul, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei."

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j3), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Așadar, prin Legea nr. 310/2018, care a intrat în vigoare la 21 decembrie 2018, anterior înregistrării cererii de chemare în judecată deduse judecății, respectiv 4 ianuarie 2019, legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului în ceea ce privește anumite categorii de litigii, printre care sunt regăsite și cele în materia asigurărilor.

Prin urmare, raportat la dispozițiile legale citate mai sus, decizia atacată este una definitivă, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A, prin lichidator judiciar B., împotriva deciziei civile nr. 30 din 21 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A, prin lichidator judiciar B., împotriva deciziei civile nr. 30 din 21 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2020.