ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2324/2020

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă la data de 26 februarie 2014, sub nr. x/2014 reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. obligarea acesteia la plata sumei de 655.400 RON reprezentând indemnizația de asigurare stabilită prin contract și a daunelor moratorii calculate de la data de 27 iulie 2013 până la plata efectivă, la nivelul dobânzii legale, conform art. 1535 C. civ.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 2208 C. civ. și contractul de asigurare încheiat cu pârâta.

Prin sentința nr. 383 din data de 24 octombrie 2016, Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei S.C. B. S.A.. A obligat pârâta la plata sumei de 103.413,08 RON cu titlu de despăgubiri către reclamant, la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată către reclamant și la plata sumei de 3173,26 RON reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru de la plata căreia a fost scutit reclamantul către Unitatea administrativ teritorială Municipiul Craiova.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că potrivit art. 27 din Legea nr. 136/1995, despăgubirile nu pot depăși valoarea bunurilor din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei și nici suma la care s-a făcut asigurarea.

Art. 2217 C. civ. prevede că despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat, aceasta neputând depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată.

Din raportul de expertiză în construcții a rezultat că valoarea daunelor produse clădirii asigurate este de 91.136,25 RON, sumă care nu depășește valoarea asigurată după survenirea primului incendiu al clădirii.

În ceea ce privește bunurile mobile, prima instanță a reținut că valoarea maximă a despăgubirii este de 11.485 RON calculată ca diferență între valoarea de 5000 euro asigurată și suma încasată de reclamant cu ocazia incendiului anterior, respectiv 10.103 RON.

Prima instanță a reținut că, prin concluziile scrise, pârâta a arătat că înțelege să achite suma de 91.136,25 RON reprezentând despăgubiri și suma de 12.276,83 RON pentru bunurile mobile asigurate prin acest contract, deși valoarea indicată depășește suma rămasă din totalul sumei asigurate.

S-a constatat că pârâta nu datorează plata daunelor moratorii pentru achitarea unei sume cu titlu de despăgubiri, având în vedere că întinderea pagubei asiguratului nu rezultă din înscrisurile prezentate la dosarul de daună astfel încât dispozițiile art. 23 din contractul de asigurare nu sunt aplicabile.

În aceste condiții, în temeiul art. 9 din Legea nr. 136/1995 și art. 2199 C. civ., prima instanță a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească despăgubiri reclamantului în sumă totală de 103.413,08 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 383/2016 din 24 octombrie 2016, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 378/2019 din 28 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamatului.

Criticile referitoare la revenirea asupra măsurii privind încuviințarea probei cu expertiză efectuată de expert C. au fost înlăturate având în vedere că prima instanță nu a revenit asupra probei ci a apreciat, în temeiul art. 259 C. proc. civ., că administrarea acesteia nu mai este necesară.

Și criticile pe fond privind aprecierea asupra probelor au fost înlăturate. Din interpretarea coroborată a probelor administrate, inclusiv a expertizei specialitatea construcții civile și industriale și evaluări proprietăți imobiliare, instanța de apel a constatat că, în mod corect, prima instanță a stabilit că imobilul a suferit daune parțiale și nu daună totală.

Potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Condițiile speciale privind asigurarea clădirilor aparținând persoanelor fizice, dauna totală reprezintă distrugerea în întregime a clădirilor asigurate sau dispariția, fără resturi care se pot întrebuința sau valorifica sau distrugerea în așa mod încât, deși au rămas resturi ce se mai pot întrebuința sau valorifica refacerea pe cale de reparație nu mai este posibilă sau rentabilă din punctul de vedere al costului sau costul reparației este egal ori depășește suma asigurată din poliță cu excepția cazurilor de subevaluare a clădirilor sau construcțiilor. Din probele administrate în cauză s-a concluzionat în sensul deteriorării parțiale și posibilității de reparație pe structura existentă a imobilului.

Ca urmare, susținerea apelantului-reclamant privind existența unei daune totale a fost înlăturată.

Și motivele de apel vizând diminuarea indemnizației de asigurare primite ca urmare a primului incendiu au fost înlăturate, fiind aplicabile prevederile art. 26 din contractul de asigurare.

Potrivit art. 26 din condițiile generale de asigurare, după plata fiecărei despăgubiri suma asigurată se micșorează cu suma cuvenită drept despăgubire, asigurarea continuând pentru limita răspunderii rămase.

Criticile privind neacordarea daunelor moratorii au fost înlăturate.

Potrivit art. 23 din condițiile generale privind asigurarea mixtă pentru persoane fizice aferente poliței de asigurare din litigiu, despăgubirile se plătesc în maximum 15 zile lucrătoare de la depunerea întregii documentații la asigurator în baza acordului scris al asiguratului asupra sumelor cuvenite, exprimat prin semnarea cererii de despăgubire. Or, întinderea pagubei nu a rezultat din înscrisurile depuse la asigurator și nici nu rezultă că părțile ar fi convenit asupra vreunei sume cu titlu de despăgubiri.

În consecință s-a reținut că, soluția primei instanțe în raport cu condițiile contractului de asigurare și dispozițiile Legii nr. 136/1995, potrivit căreia i s-a acordat reclamantului pentru dauna parțială suferită suma de 103.413,03 RON cu titlu de despăgubiri, este temeinică și legală.

Împotriva deciziei civile nr. 378/2019 din 28 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea spre o nouă judecată instanței de apel.

Recurentul-reclamant a invocat faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și totodată că motivele pe care se întemeiază sunt contradictorii.

A susținut recurentul că, întrucât prima instanță a revenit asupra probei cu expertiză tehnică, prin motivele de apel a criticat acest aspect. Astfel, prin încheierea din 25 aprilie 2017, instanța de apel a respins proba cu martori și a încuviințat efectuarea unei expertize tehnice, specialitatea construcții civile, rezistență și stabilitatea construcțiilor civile și a procedat la numirea expertului, stabilind obiectivele, însă ulterior a revenit asupra probei ca și prima instanță.

Se arată că după încuviințarea expertizei, aceasta nu a putut fi efectuată din motive care nu îi pot fi imputabile recurentului. Cu toate acestea, instanța de apel a apreciat că nu mai sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 225 C. proc. civ. privind utilitatea și concludența probei cu expertiză, și a soluționat cauza pe baza probelor administrate de prima instanță.

Recurentul evidențiază faptul că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 225 C. proc. civ. reținute de instanța de apel, ci cele ale art. 255 C. proc. civ. referitoare la administrarea probelor.

Și din această perspectivă soluția este nelegală întrucât și instanța de apel a procedat în același mod ca și prima instanță, revenind asupra unei probe încuviințate, cu toate că, în cauză, nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 259 C. proc. civ.

Prin soluția adoptată, instanța de apel a încălcat principiul conform căruia probele sunt indispensabile procesului judiciar -idem est non esse et non probari. Nu prezintă niciun fel de relevanță în cauză faptul că unii dintre experți au avut probleme de sănătate, iar alții au refuzat în mod nejustificat să efectueze lucrarea ci, important era ca lucrarea sa fie efectuată, iar opinia expertului asistent e o dovadă în acest sens.

La 28 octombrie 2019, pârâta S.C. B. S.A. a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la primul motiv de recurs, pârâta arată că s-a apreciat în mod eronat că motivele pe care se întemeiază hotărârea instanței de apel sunt contradictorii nefiind arătată modalitatea efectivă în care se înfățișează această contradicție cu atât mai mult cu cât interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt care nu se circumscrie motivului de recurs invocat. Concluzionează pârâta că, analizând hotărârea atacată nu se pot identifica motive contradictorii, respectiv existența unei contradicții între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii ar fi dus la o altă concluzie.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, pârâta susține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, sau dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. Or, prin cererea de recurs nu se dezvoltă vreo împrejurare care să releve că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material în soluționarea cererii de apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 31 martie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., însă părțile nu au înțeles să-și exerciate acest drept.

Prin încheierea din 21 iulie 2020 a fost a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 378 din 28 mai 2019, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată în limitele controlului de legalitate prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., constată că recursul declarat este nefondat, potrivit considerentelor expuse în continuare.

Recurentul-reclamant a invocat faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Totodată se arată că motivele pe care se întemeiază decizia recurată sunt contradictorii.

Cu titlu preliminar, trebuie menționat că, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (1) coroborat cu art. 488 din C. proc. civ., recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia poate fi realizat un control judiciar limitat la aspecte care interesează nelegalitatea deciziei ce a fost pronunțată de instanța de apel.

Înalta Curte constată că au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

De asemenea, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin criticile formulate, recurentul-reclamant susține încălcarea dispozițiilor procedurale privind încuviințarea și administrarea probelor, respectiv a art. 259 C. proc. civ., astfel că acestea urmează să fie analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut deart. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Conform acestui motiv de nelegalitate, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, în conformitate cu art. 258 corelat cu art. 264 și art. 255 C. proc. civ., instanțelor de fond le-a fost atribuită atât competența de a evalua și a hotărî în privința administrării probelor care sunt utile și concludente pentru stabilirea situației de fapt căreia i se circumscrie raportului juridic litigios, cât și puterea de a aprecia liber probele concret administrate.

Prin încheierea din data de 25 aprilie 2017, instanța de apel a respins proba cu martori și a încuviințat efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea construcții civile, rezistența și stabilitatea construcțiilor civile.

Ulterior, prin încheierea din 21 mai 2019, instanța de apel a apreciat că, raportat la data producerii incendiului și timpul scurs de la producerea acestuia, starea clădirii la acel moment indicată de reclamant ca fiind clădire locuibilă, precum și la poziția părților, nu mai sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 259 C. proc. civ. privind utilitatea și concludența probei cu expertiză.

Prevederile art. 259 C. proc. civ. permit instanței să revină asupra unor probe încuviințate în condițiile în care apreciază că acestea nu mai sunt necesare, ca urmare a administrării altor probe.

Astfel fiind, reținerea instanței de apel în sensul că nu mai erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 259 C. proc. civ. privind utilitatea și concludența probei cu expertiză, se circumscrie acestor atribuții conferite de lege.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a administrat alte probe care au fost de natură să clarifice temeinicia pretențiilor formulate prin acțiune, prin urmare, contrar susținerilor recurentului-reclamant, au fost respectate condițiile prevăzute de art. 259 C. proc. civ.

În contextul în care revenirea asupra măsurii de administrare a probei cu expertiză tehnică a fost motivată de circumstanțele cauzei, nu există temei spre a se reține că aplicarea normei procedurale menționate s-ar fi aplicat greșit, într-o modalitate care să atragă sancțiunea nulității, spre a se putea reține incidența motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În plus, se constată că recurentul-reclamant nu a formulat critici privind soluționarea apelului referitor la modul de aplicare a dispozițiilor de drept material cu privire la suma acordată de prima instanță cu titlu de despăgubiri și menținută de instanța de apel, astfel încât, analiza legalității deciziei din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este posibilă, invocarea acestor prevederile legale având caracter formal.

Pentru argumentele expuse, constatând că nu este incident în cauză motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 378 din 28 mai 2019, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 378 din 28 mai 2019, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 noiembrie 2020.