ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1261/2016

Decizia nr. 1261/2016

Deliberând asupra recursului din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 10 decembrie 2013 pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, sub nr. x/63/2013 reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA (fostă C.), pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 289.955 euro, reprezentând suma achitată în plus, peste limitele impuse de contractul de asigurare încheiat între pârâtă și societatea reclamantă, la plata dobânzilor legale calculate la suma de 289.955 euro, de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective a acesteia, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că între societatea reclamantă în calitate de asigurător și pârâta SC C. în calitate de asigurat, s-a încheiat un contract de asigurare facultativă de bunuri, având ca obiect asigurat bunurile și clădirile, inclusiv linia tehnologica de vopsit, proprietatea pârâtei, pentru riscurile prevăzute în contractul de asigurare.

În data de 30 octombrie 2007, în incinta Secției Vopsitorie a asiguratului SC C. SA s-a produs un incendiu care a afectat linia de vopsitorie, respectiv cabina lac și roboții din componența acesteia.

Conform procesului-verbal de intervenție nr. 163 din 30 octombrie 2007, încheiat de organele în drept, sursa probabilă a incendiului a fost un scurtcircuit electric vopsire care a afectat următoarele elemente ale liniei de vopsitorie: robot vopsire, conducta electrică de alimentare, furtune de alimentare cu aer și vopsea.

Dauna a fost avizată la Sucursala A. Dolj unde s-a deschis și dosarul de daună nr. x/J/DJ0/6727/45/2008. Urmare a avizării daunei reprezentanții celor două părți implicate, asiguratul și asigurătorul, au constatat evenimentul asigurat, cauzele producerii riscului asigurat, daunele produse, apreciind de comun acord și cuantumul maxim al despăgubirilor cuvenite.

Prezenți la fața locului imediat după eveniment, reprezentanții celor două părți au constatat de comun acord ca au fost afectate de incendiu următoarele elemente ale liniei de vopsitorie: cabina lac - zonă aplicare baza vopsele metalizate în câmp electrostatic, robot aplicare vopsele metalizate, splinkere și caroserie auto Matiz și, totodată, s-a apreciat că elementele avariate din cadrul liniei de vopsitorie reprezintă circa 30% din valoarea întregului bun pe ansamblu, iar paguba a fost evaluată în conformitate cu dispozițiile contractului de asigurare și pe baza actelor furnizate de reclamantă.

Prin procesul-verbal de constatare încheiat între părți sub nr. 9.241 din 05 noiembrie 2007- A. și nr. A1/385 din 05 noiembrie 2007 - C., pârâta a considerat ca valoarea totala a părților avariate din linia de vopsitorie asigurată este de 313.425 euro.

După semnarea fără obiecțiuni a procesului-verbal de constatare a pagubelor și acceptarea despăgubirii de 313.425 euro, pârâta, a revenit prin adresa nr. A1/413 din 26 noiembrie 2007 asupra acestei valori considerând ca valoarea totală a părților avariate din linia de vopsitorie s-ar ridica la suma de 629.110 euro.

Privind această nouă cerere a pârâtei asupra valorii daunei, între părți s-a purtat un proces, care a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2009 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

În cadrul acestui proces purtat între părți, s-a stabilit irevocabil că valoarea despăgubirilor pe care societatea reclamantă era obligată să le suporte în baza contractului asigurare nr. IC nr. 0037149, pentru avarierea liniei tehnologice prin incendiul din data de 30 octombrie 2007, este de 55.645 euro, iar societatea reclamantă a achitat suma de 313.425 euro, drept urmare pârâta a fost obligată să restituie diferența de sumă în cuantum de 289.955 euro.

Având în vedere că Sentința civilă nr. 23.877/2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a rămas definitivă prin respingerea apelului declarat de pârâtă și irevocabilă prin neformularea unui recurs în cauză, pârâta fiind obligată să restituie societății reclamante suma de 289.955 euro.

La data de 13 februarie 2014 pârâta SC B. SA (fostă C.) a formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii de chemare în judecată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a arătat că Decizia nr. 267/2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova și invocată de reclamantă ca argument în prezenta cerere nu are putere de lucru judecat în dosarul de față.

S-a susținut că prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2009 a solicitat obligarea prezentei reclamante la plata sumei de 664.400 euro, plătibili în lei la cursul euro din data plății, reprezentând diferența dintre suma totală în cuantum de 1.010.000 euro, datorată de către A. în baza contractului de asigurare seria IC nr. 0037149 valabil în perioada 07 februarie 2007 - 06 februarie 2008, și suma achitată în fapt în cuantum de 345.600,00 euro.

S-a precizat prin acea cerere de chemare în judecată că, potrivit art. 16 lit. b) alin. (2) din Condițiile de Asigurare ale contractului de asigurare s-a optat pentru valoarea reală, reprezentând valoarea de nou din care se scade uzura, în raport cu vechimea, întrebuințarea și starea de întreținere a bunului respectiv.

Potrivit raportului de evaluare efectuat chiar de expertul desemnat de A., uzura fizică a fost stabilită la 40%, iar cea funcțională de 10%, deci o uzură totală de 50%, ceea ce înseamnă că valoarea despăgubirilor care a considerat că i s-ar cuveni ar fi de 1.010.000 euro.

Evenimentul produs nu a afectat bunul în totalitate, componentă distrusă fiind cabina de aplicare vopsea bază vopsea în câmp electrostatic și roboții aferenți.

Motivul real ce a determinat A. să promoveze prezenta cerere de chemare în judecată a fost determinat de raportul de expertiză depus în dosarul x/3/2009. Astfel, deși contractul și ambele părți subliniază că valoarea despăgubirii se calculează în funcție de valoarea de nou, expertul desemnat de instanță a stabilit valoarea despăgubirii în funcție de valoarea de la data incendiului, care, pe deasupra, era stabilită în mod eronat.

Având în vedere că în speța de față dreptul la despăgubiri a rezultat din contract, fiind vorba de o asigurare facultativă de bunuri, este evident că instanța trebuie să judece cauza raportându-se doar la dispozițiile contractuale, părțile stabilind în conformitate cu art. 969 C. civ. condițiile și cuantumul acordării despăgubirilor.

În ceea ce privește aspectul îmbogățirii fără justă cauză, ca ultim temei invocat de reclamantă, a arătat pârâta că nici în acest caz nu sunt îndeplinite toate condițiile juridice de existență.

Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare prin care a arătat că raportul de expertiză efectuat în Dosarul nr. x/3/2009 a fost omologat de Tribunalul București, iar în acesta s-a reținut că despăgubirea maximă pe care trebuia să o plătească asigurătorul raportat la data punerii în funcțiune a bunului, la starea în care se afla la acea dată și la deprecierea pe care o prezenta la momentul producerii riscului asigurat era de 55.645 euro.

A mai susținut că potrivit celor reținute de instanțe asiguratul nu poate obține un beneficiu în baza contractului de asigurare, iar asigurătorul nu poate acorda o sumă mai mare drept despăgubire decât valoarea bunurilor din momentul producerii evenimentului asigurat.

A arătat că potrivit pct. 44 din convenția părților despăgubirile ce se plătesc se stabilesc în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului, acestea neputând depăși valoarea de asigurare, cuantumul pagubei sau suma la care s-a făcut asigurarea.

Tribunalul a constatat că prin întâmpinarea formulată pârâta a invocat inadmisibilitatea cererii de a solicita restituirea parțială a sumei convenite de părți în urma producerii evenimentului asigurat.

Prin Sentința nr. 144 din data de 14 mai 2014, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/63/2013 a fost respinsă acțiunea formulată de către reclamanta SC A. SA împotriva pârâtei SC B. SA (fostă C.) fiind obligată reclamanta la plata sumei de 16.920,32 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că la data de 6 februarie 2007 între părți s-a încheiat contractul de asigurare facultativă nr. 0037149 seria IC, potrivit căruia pârâta și-a asigurat bunuri la societatea reclamantă în valoare totală de 385.969 Euro.

La data de 30 octombrie 2007 s-a produs evenimentul asigurat, o parte din bunuri fiind avariate, iar în urma avizării daunei reclamanta a stabilit (după efectuarea unei expertize și demersuri către firme specializate în producerea unor echipamente asemănătoare) că, valoarea totală a părților avariate din linia vopsitorie a fost asigurată la suma de 368.326,71 Euro, achitată la data de 12 martie 2008.

Deși expertiza efectuată în procesul respectiv a stabilit că suma achitată de asigurător este superioară celei cuvenite - raportat la gradul de uzură al liniei tehnologice de vopsitorie, la data punerii în funcțiune, la deficiențele prezentate la momentul punerii în funcțiune - instanța a apreciat că asiguratorul nu poate pretinde diferența dintre suma stabilită de expert și cea achitată, fiind contrar convenției părților conform art. 969 C. civ. În acest sens, s-a reținut și Decizia nr. 267/2012 a Curții de Apel București, potrivit căreia s-a stabilit că părțile și-au dat acordul de voință cu privire la cuantumul despăgubirilor, astfel că asiguratul nu are dreptul de a mai solicita alte sume de bani cu același titlu.

Faptul că asigurătorul a acceptat să asigure bunul la o valoare mai mare nu poate fi invocată ca temei al reducerii cuantumului despăgubirii la o sumă mai mică decât cuantumul indemnizației de asigurare convenită prin poliță, în lipsa unei clauze asumate de ambele părți în acest sens.

Cum reclamanta a acceptat o sumă maximă de despăgubire, inclusiv o primă mai mare de despăgubire, aceasta este ținută să-și respecte obligațiile contractuale, neputând să-și invoce propria culpă.

În consecință, acțiunea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă și a fost obligată la plata sumei de 16920,32 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către pârâtă reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat apel reclamanta SC A. SA.

Apelanta a susținut în motivarea apelului că, hotărârile pronunțate în dosarul x/3/2009 de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, au statuat irevocabil că intimata pârâtă și-a revocat acordul de voință dat prin semnarea fără obiecțiuni a procesului-verbal de constatare întocmit în dosarul de daună, situație în raport cu care prima instanță nu putea face aplicarea dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ.

Tribunalul Dolj trebuia să judece prezenta cauză având în vedere hotărârile pronunțate și să constate că procesul-verbal de constatare a daunei a fost revocat de părți, situație în care reclamanta nu mai avea dreptul de a cere alte sume de bani cu titlul de despăgubiri.

Pe de altă parte, apelanta reclamantă a invocat și dispozițiile art. 969 și 970 C. civ. precum și pe cele ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, contestând modul în care i s-au acordat despăgubirile datorate în temeiul contractului de asigurare.

În consecință, apelanta a susținut că nu are nicio culpă pentru plata unei sume mai mari, fiind îndreptățită să obțină suma acordată necuvenit cu titlu de despăgubire.

Intimata pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, iar apelanta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, reluând susținerile formulate atât la fond cât și în apel.

Prin Decizia nr. 263 din 8 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

Referitor la primul motiv de apel invocat de reclamantă vizând autoritatea de lucru judecat raportat la Sentința civilă nr. 23.877 din 07 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul x/3/2009, rămasă irevocabilă prin respingerea apelului de Curtea de Apel Craiova prin Decizia civilă nr. 267 din 29 mai 2012, instanța de apel a constatat că:

În prima cerere intimata pârâtă SC B. SA a chemat în judecată pe apelanta reclamantă - din prezenta cauză - pentru a fi obligată la plata unei despăgubiri mai mari decât cea stabilită în procesul-verbal de constatare a daunelor, în judecata căreia a constatat că acțiunea reclamantei nu este întemeiată, cu motivarea că "Părțile și-au exprimat acordul de voință cu privire la cuantumul despăgubirilor, iar convenția dintre ele a fost executată, asiguratul primind suma stabilită, astfel încât în opinia Curții, aceasta nu are dreptul de a solicita alte sume cu același titlu" (considerentele Deciziei nr. 267/2012 a Curții de Apel Craiova).

S-a reținut că instanța a făcut aplicarea art. 969 din vechiul C. civ., considerând că prin acordul respectiv părțile au încheiat o convenție de care sunt ținute și care a fost executată.

Dincolo de această motivare, în hotărârea Tribunalului București s-a făcut vorbire și de faptul că în urma efectuării unei expertize de specialitate, despăgubirile ce s-ar fi cuvenit asiguratului ar fi fost mai mici decât cele asupra cărora părțile au convenit prin procesul-verbal de constatare a daunei și pe care asigurătorul le și achitase.

Apelanta reclamantă și-a întemeiat acțiunea pe expertiza efectuată în acea cauză.

S-a constatat că nu există autoritate de lucru judecat în cauză.

Instanța de apel a respins susținerile apelantei reclamante cu privire la pretinsa revocare a înțelegerii prin promovarea acțiunii soluționate de instanțele din București, de vreme ce alin. (2) al art. 969 prevede că "Ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege" ceea ce nu este cazul în speță.

Pe de altă parte, în cauză nu se pune problema rejudecării modului de stabilire și de calcul a despăgubirilor deja achitate de apelantă, atâta timp cât instanțele nu au fost învestite cu un capăt de cerere privind anularea convenției încheiate și executate.

Prin urmare, toate celelalte aspecte invocate în apel care vizau valoarea bunului asigurat, uzura acestuia, modul de calcul a despăgubirilor, etc., nu prezintă relevanță în soluționarea prezentei cauze față de dispozițiile art. 969 C. civ., pe care s-a întemeiat soluția apelată.

S-a apreciat că, în cauză nu-și găsește aplicabilitatea instituției îmbogățirii fără justă cauză, întrucât părțile au consfințit învoiala cu privire la despăgubiri, așa încât convenția părților reprezintă legea părților. În acest sens, instanța de apel a statuat că asigurătorul nu poate pretinde diferența dintre suma stabilită de expert și cea achitată, întrucât este contrară convenției părților și dispozițiilor art. 969 C. civ.

Împotriva deciziei pronunțată în apel, reclamanta a declarat recurs.

În susținerea recursului, reclamanta arată că, instanța de apel a aplicat și interpretat greșit prevederile art. 1201, art. 1200 pct. 4, art. 969 alin. (2) din vechiul C. civ., precum și ale art. 24 și art. 27 din Legea nr. 136/1995, republicată, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., după cum urmează:

În susținerea acestui motiv de recurs, reclamanta arată că, autoritatea de lucru judecat reglementată de art. 1201, art. 1200 pct. 4 din vechiul C. civ. cu referire la art. 1202 alin. (2) din același cod, împiedică nu doar judecarea unui nou proces având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți și contra lor în aceeași calitate, dar efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis; invocă cu titlu de exemplu Decizia nr. 4.525 din 30 mai 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Așa fiind, reclamanta consideră că în mod greșit instanța de apel a reținut că: "Primul motiv de apel prin care se invocă autoritatea de lucru judecat, în raport de Sentința civilă nr. 23.877 din 7 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul x/3/2009, rămasă irevocabilă prin respingerea apelului de Curtea de Apel Craiova prin decizia civilă 267 din 29 mai 2012, este nefondat."

Recurenta precizează că prin sentința pronunțată de Tribunalul București, în Dosarul nr. x/3/2009 s-a stabilit că suma cuvenită pârâtei - din prezenta cauză - drept despăgubire pentru avarierea liniei tehnologice asigurată este de 55.645 euro, iar prin decizia pronunțată în apel în același dosar, s-a menținut hotărârea primei instanțe cu motivarea că, în mod corect instanța de fond a reținut valoarea despăgubirilor ca fiind în sumă maximă de 55.645 euro.

Revenind la prezentul dosar, recurenta critică cele stabilite de instanța de apel, în sensul că, atâta timp cât părțile și-au exprimat acordul de voință referitor la cuantumul despăgubirilor recurenta nu mai poate solicita restituirea diferenței dintre suma achitată și despăgubirea efectiv cuvenită. Această constatare a instanței de apel, în opinia recurentei, este lipsită de orice suport legal, deoarece acest raționament ar fi fost aplicabil în speță numai în situația în care pârâta - reclamantă în dosarul evocat - ar fi promovat o acțiune în pretenții împotriva sa prin care să solicite calcularea valorii despăgubirilor cuvenite, ca urmare a deteriorării bunului asigurat în incendiul din data de 30 octombrie 2007, în baza contractului de asigurare seria IC nr. 0037149/2007.

Or, în acțiunea promovată de reclamanta SC B. SA, ce a format obiectul dosarului nr. x/3/2009 pe rolul Tribunalului București, pârâta din prezenta cauză a contestat cuantumul despăgubirii stabilit cu asiguratorul, astfel încât din probele administrate s-a stabilit fără echivoc că, despăgubirea maximă pe care era îndreptățită pârâta să o primească, în baza contractului de asigurare încheiat, se ridică la suma de 55.645 Euro.

În ce privește cuantumul stabilit cu titlu de despăgubiri, recurenta face referire la evocatul dosar, prin care s-a statuat că asiguratul nu poate obține un beneficiu în baza contractului de asigurare, iar asigurătorul nu poate acorda o sumă mai mare drept despăgubire decât valoarea bunurilor din momentul producerii evenimentului asigurat, conform art. 27 din Legea nr. 136/1995, art. 44 și art. 45 din contractul părților.

Referitor la aceleași hotărâri pronunțate în Dosarul nr. x/3/2009 Tribunalului București se susține că instanțele de judecată au reținut că pârâta și-a revocat acordul de voință dat prin semnarea fără obiecțiuni a procesului-verbal de constatare întocmit în dosarul de daună, stabilind întinderea prejudiciului efectiv suferit, situație în raport cu care instanța de apel nu avea dreptul să aplice prevederile art. 969 alin. (1) C. civ. cu referire la procesele-verbale potrivit cărora părțile au convenit acordarea despăgubirii în cuantum de 313.425 euro.

Prin urmare, instanța de apel era obligată să judece prezenta cauză, în considerarea hotărârilor deja pronunțate și să constate că despăgubirea convenită de părți în procesul-verbal de constatare nr. 9.241 din 05 noiembrie 2007 - A1/385 din 05 noiembrie 2007 a fost stabilită irevocabil în Dosarul nr. x/3/2009.

În mod greșit instanța de apel a reținut în considerentele deciziei atacate că, părțile și-au exprimat acordul cu privire la cuantumul despăgubirilor, astfel că asigurătorul nu mai are dreptul să ceară restituirea diferenței dintre suma achitată și despăgubirea efectiv cuvenită. În opinia recurentei, acest raționament al instanței de apel este netemeinic și nelegal, acesta fiind justificat doar în situația în care intimata - pârâtă nu promova o acțiune în pretenții prin care să solicite instanței de judecată calcularea valorii despăgubirilor cuvenite pentru deteriorarea bunului asigurat, în incendiul din data de 30 octombrie 2007, în temeiul contractului de asigurare seria IC nr. 0037/149/2007.

Sub acest aspect, în opinia sa, raționamentul instanței de apel ar fi fost justificat doar dacă pârâta nu promova o acțiune în pretenții prin care să solicite calcularea valorii despăgubirilor cuvenite pentru deteriorarea bunului asigurat în incendiul din data de 30 octombrie 2007, în baza contractului de asigurare. În atare, condiții, instanța de apel nu mai putea face aplicarea prevederilor art. 969 C. civ. raportat la procesul-verbal nr. 9.241 din 05 noiembrie 2007.

În situația în care s-ar fi stabilit în Dosarul nr. x/3/2009 pe rolul Tribunalului București o despăgubire mai mare decât cea achitată deja de asigurător, a cărei obligație era în sarcina sa, atunci putea să ceară și în situația în care despăgubirea era mai mică diferența sumei plătită în plus de pârâtă. Aceasta întrucât, asigurătorul nu poate acorda o despăgubire superioară prejudiciului suferit de asigurat, în temeiul contractului de asigurare și a legii speciale.

Despăgubirile se plătesc asiguratului în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat, neputând depăși valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat și nici cuantumul pagubei potrivit art. 27 din Legea nr. 136/1995, republicată, în forma existentă la momentul încheierii contractului.

În continuare, recurenta se referă la același dosar evocat, potrivit cu care instanțele de judecată au stabilit valoarea despăgubirilor în cuantum de 55.645 euro, în sensul că, în evaluarea despăgubirilor se va avea în vedere starea bunului la data producerii prejudiciului.

În final, recurenta susține că instanța anterioară a interpretat greșit prevederile art. 969 C. civ. cu privire la faptul că:

" cuantumul sumei asupra căreia au convenit la momentul încheierii procesului-verbal de constatare a daunelor nu mai prezintă relevanță de vreme ce actul juridic a intrat în circuitul civil, iar părțile și-au executat de bunăvoie obligațiile asumate."

Potrivit legii speciale în materie și a contractului încheiat de părțile din litigiu, asiguratorul nu poate acorda asiguratului o sumă reprezentând o despăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv suferit, conform art. 27 din Legea nr. 136/1995 și art. 44 și art. 45 din contractul părților.

Prin urmare, suma stabilită drept despăgubire în Dosarul nr. x/3/2009 pe rolul Tribunalului București este în cuantum de 55.645 Euro, pârâta era obligată să restituie diferența dintre această sumă și suma încasată cu titlul de despăgubiri în sumă de 289.955 euro (313.425 euro - 55.645 euro = 289.955 Euro). Recurenta cere dobânzile aferente, calculate de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă a acestora.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți, care a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 2 martie 2016 s-a dispus comunicarea raportului către părți potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar la 20 aprilie 2016 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantă și s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 29 iunie 2016, cu citarea părților.

Intimata a depus întâmpinare, în argumentarea căreia își susține punctual apărările în sensul că, în cauză: nu operează autoritatea de lucru judecat, împrejurarea că părțile au convenit asupra întinderii despăgubirilor ajungând la o înțelegere pe care au și executat-o, aspect care conduce la ideea că este inadmisibil ca partea adversă să încerce o modificare a celor stipulate în decizia pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/3/2009 raportat la art. 969 C. civ. Raportat la această din urmă situație, intimata susține că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că aspectele ce vizează cuantumul sumei asupra căreia au convenit la momentul încheierii procesului-verbal de constatare a daunelor, nu mai prezintă relevanță de vreme ce actul juridic a intrat în circuitul civil, iar părțile și-au executat de bunăvoie obligațiile asumate.

În această ipoteză, mai arată intimata, nu pot fi primite nici susținerile reclamantei cu privire la pretinsa revocare a înțelegerii prin promovarea acțiunii soluționate în dosarul evocat, în considerarea alin. (2) al art. 969 C. civ. care prevede că: " Ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege " ceea ce nu este cazul în prezenta speță. În cauză, nu se pune problema rejudecării modului de stabilire și de calcul a despăgubirilor deja achitate de reclamantă, în condițiile în care instanțele nu au fost învestite cu un capăt de cerere privind anularea convenției încheiate și executate.

În continuare, intimata în motivarea întâmpinării, expune consecințele încheierii între părți a convenției de stabilire a despăgubirilor - procesul-verbal nr. 9.241 din 05 noiembrie 2007 - și natura juridică a acestuia, argumentând că dreptul la despăgubiri rezultă din contractual de asigurare facultativă de bunuri. Astfel instanța de judecată era obligată să judece cauza raportându-se doar la dispozițiile contractuale, având în vedere că părțile au stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 969 C. civ. condițiile și cuantumul despăgubirilor. Rezultă că orice referire făcută de reclamantă la dispozițiile art. 9, art. 24 și art. 27 din Legea nr. 136/1995 trebuie considerate ca fiind făcută la un text de lege inaplicabil prezentei spețe.

În final, intimata arată că, în cauză, sunt inaplicabile dispozițiile îmbogățirii fără justă cauză, așa cum în mod corect a constatat instanța de apel.

Recurenta - reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și de susținerile din întâmpinare, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Aceasta întrucât, în prima acțiune ce a format obiectul dosarului nr. x/9/2009, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC B. SA în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, a vizat obligarea pârâtei la plata sumei de 664.400 Euro, plătibili în lei la cursul euro din data plății, reprezentând: diferența de la suma totală în cuantum de 1.010.000 Euro, datorată de către pârâtă în baza contractului de asigurare seria IC nr. 0037149 valabil în perioada 07 februarie 2007 - 06 februarie 2008, la suma achitată în fapt în cuantum de 345.600,00 euro, obligarea pârâtei la plata daunelor-interese reprezentate de dobânda legală calculată până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată aferente.

Cel de-al doilea proces vizează cererea - cauza de față înregistrată la data de 10 decembrie 2013 pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, sub nr. x/63/2013 - formulată de reclamanta SC A. SA împotriva pârâtei pârâta SC B. SA, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 289.955 euro, reprezentând suma achitată în plus, peste limitele impuse de contractul de asigurare, încheiat de pârâtă și societatea reclamantă, plus dobânzile legale calculate la suma de 289.955 euro, de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective a acesteia, cu cheltuieli de judecată aferente.

Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 din vechiul C. civ. și art. 432 din Noul C. proc. civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.).

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești.

Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, această prezumție are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.

Prin urmare, în mod just instanța de apel a statuat că, în cauză, nu există autoritatea de lucru judecat, contrar susținerilor recurentei.

Pe de altă parte, instanța de apel a făcut aplicabilitatea art. 969 din vechiul C. civ., considerând că prin acordul lor, părțile au încheiat o convenție referitoare la gradul de uzură și respectiv cuantumul despăgubirilor, convenție de care ambele părți sunt ținute a o respecta potrivit art. 969 din vechiul C. civ.

Pentru cuantumul sumei propusă de asigurător drept despăgubire (inferioară în multe cazuri sumelor solicitate de asigurați) societatea exclude orice revenire asupra valorii acesteia, din economia textului rezultând faptul că eventualele litigii ar putea fi pornite doar la inițiativa asiguratului. Dacă ar fi existat posibilitatea ca asigurătorul să pornească acest gen de litigii, evident că nu s-ar mai fi pus problema virării sumei pentru care nu există litigiu (din punct de vedere al asigurătorului).

Dacă s-ar avea în vedere raționamentul recurentei, în sensul considerării ca și revocat procesul-verbal nr. 9.241 din 05 noiembrie 2007, ar echivala cu o modificare a clauzelor contractuale în cauză făcând inaplicabil dispozițiile art. 969 alin. (1) C. civ. Mai mult decât atât, trebuie evidențiat că, într-adevăr, părțile pot conveni modificarea contractului/convenției, însă pentru acest lucru este imperios necesar existența acordul de voință al ambelor părți, ceea ce nu este cazul în speță.

De asemenea se impune, a se preciza contrar susținerilor/deducțiilor recurentei, ca rod al consensului juridic contractul nu poate fi desființat sau revocat doar printr-o manifestare de voință unilaterală, care să emane de la o singură parte contractantă, când și cum dorește aceasta. Aceasta întrucât, contractul este rezultatul unui acord de voință care dă naștere la drepturi și obligații, principiul înscris în alineatul 2 al art. 969 din vechiul C. civ. - potrivit cu care contractele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege - care nu îngăduie ca o parte să poate determina prin simpla ei voință încetarea efectelor contractului. Cum contractul este rezultatul unui mutuus consensus, revocarea lui trebuie să fie doar rezultatul voinței părților. Susținerile recurentei privind pretinsa revocare a învoielii inițiale în promovarea acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2009 urmează să fie respinse ca nefondate.

Pentru aceleași considerente expuse mai sus, Înalta Curte urmează să respingă și criticile recurentei referitoare la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 27, art. 44 și art. 45 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

În plus, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ. și a apreciat că, nu mai prezintă relevanță aspectele ce au vizat cuantumul sumei asupra căreia părțile au convenit la momentul încheierii procesului-verbal de constatare a daunelor, în condițiile în care actul juridic a intrat în circuitul civil, iar părțile și-au executat de bună voie obligațiile asumate.

Este adevărat că, contractul poate fi însă modificat sau revocat prin consimțământul mutual al părților, care reprezintă, în fond, un nou contract, prin care se modifică sau se pune capăt efectelor contractului inițial, însă nu este cazul în speța de față.

În acest context, în mod corect instanța de apel a avut în vedere Decizia nr. 267/2012 pronunțată de Curtea de Apel București și potrivit cu care părțile și-au exprimat acordul de voință cu privire la cuantumul despăgubirilor, iar convenția dintre părți a fost executată, asiguratul primind suma stabilită, ceea ce face ca recurenta să nu mai aibă dreptul de a mai cere alte sume cu același titlu, în considerarea dispozițiilor art. 969 C. civ.

Concluzionând, este evident că, instanța de apel a avut în vedere tocmai dispozițiile art. 969 alin. (1) C. civ., în sensul că părțile au convenit asupra despăgubirilor ajungând de comun acord la o înțelegere pe care au și executat-o; acest aspect a fost stabilit irevocabil prin evocata decizie din Dosarul nr. x/3/2009 a Curții de Apel București, ceea ce înseamnă că aspectele ce vizează cuantumul sumei asupra căreia părțile au convenit la momentul încheierii procesului-verbal de constatare a daunelor nu mai prezintă relevanță, de vreme ce actul juridic civil a intrat în circuitul civil, iar părțile și-au executat de bună voie obligațiile asumate.

Față de considerentele anterior expuse, nu pot fi primite susținerile recurentei referitoare la pretinsa revocare a înțelegerii prin promovarea acțiunii soluționate în Dosarul nr. x/3/2009, atât timp cât alin. (2) al art. 969 C. civ. se referă la revocarea convențiilor prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege, text de lege neaplicabil în prezenta cauză.

Contrar susținerilor recurentei potrivit cărora suma pretinsă, reprezentând diferența dintre suma încasată cu titlu de despăgubiri și suma cuvenită, constituie o îmbogățire fără justă cauză, urmează să fie respinse ca nefondate, întrucât instanța de apel a aplicat corect și legal dispozițiile art. 969 alin. (1) din vechiul C. civ., respectiv a reținut că părțile și-au exprimat acordul de voință cu privire la cuantumul despăgubirilor, iar convenția dintre ele a fost executată, asiguratul primind suma stabilită. Așa încât, acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză invocată de recurentă (recurenta indică dispozițiile Noului C. civ., însă în speță sunt incidente dispozițiile vechiului C. civ.), nu își găsește aplicabilitatea, deoarece aceasta poate fi exercitată în absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea de către cel care și-a micșorat patrimoniul a pierderii suferite; în consecință, ea are un caracter subsidiar pentru situațiile în care nu există, un alt mijloc juridic.

Pe de altă parte, pentru admisibilitatea unei acțiuni întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, trebuie să îndeplinească următoarele condiții: îmbogățirea și sărăcirea corelativă să fie lipsite de o cauză justă, de un temei juridic justificativ, îmbogățitul să fie de bună credință, însărăcitul să nu aibă la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru realizarea dreptului său de creanță împotriva părții adverse

Or, așa cum s-a arătat în considerentele deja expuse, îmbogățirea fără justă cauză este inaplicabilă având în vedere convenția părților care constituie legea părților.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Deciziei nr. 263 din 8 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) din Noul C. proc. civ.

Potrivit art. 453 alin. (1) din Noul C. proc. civ. recurenta va fi obligată să plătească intimatei - pârâte SC B. SA. suma de 7251,19 lei cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Deciziei nr. 263 din 8 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenta - reclamantă SC A. SA la plata sumei de 7251,19 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă SC B. SA.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2016.

Procesat de GGC - ED