ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2318/2020

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Târgoviște la 28 ianuarie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta Societatea Energetică Electrica S.A. (fostă S.D.F.E.E. Electrica S.A.) a solicitat obligarea pârâtului A. la restituirea sumei de 27.765 RON reprezentând plată nedatorată, în perioada în care deținea funcția de director general în cadrul societății; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat, în esență, că prin decizia nr. 3/14.01.2014, Curtea de Conturi a României a reținut că nu au fost respectate prevederile legale privind acordarea drepturilor de natură salarială directorului general în perioada martie- aprilie 2011, iar prin încasarea sumei de 27.765 RON au fost încălcate dispozițiile contractului de mandat precum și cele ale art. 3

1

alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 79/2008 și a dispus recuperarea prejudiciului cauzat. A mai susținut că a formulat în contradictoriu cu Curtea de Conturi a României, cerere de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2014, prin care a solicitat anularea actului administrativ, iar prin sentința nr. 3132/17.11.2014 această cerere a fost respinsă ca neîntemeiată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1341 din Legea nr. 287/2009, art. 3

1

alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 79/2008, clauzele contractului de mandat și art. 194 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 2024 din 19 mai 2015, Judecătoria Târgoviște, secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârât prin întâmpinare și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, reținându-se că, potrivit art. 231 din Codului Muncii, conflicte de muncă sunt conflictele dintre salariați și angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă, iar între reclamantă și pârât nu au existat raporturi juridice de muncă. Raporturile dintre părți sunt specifice contractului de mandat, care nu este cel reglementat de dispozițiile C. civ., ci de dispozițiile Legii nr. 31/1990, act normativ la care fac trimitere chiar dispozițiile art. 2 din O.U.G. nr. 79/2008, astfel încât, sub aspectul stabilirii competenței materiale sunt aplicabile dispozițiile art. 63 din Legea nr. 31/1990.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, la data de 21 iulie 2015, sub nr. x/2015, care prin încheierea pronunțată la 21 septembrie 2015, în dosarul nr. x/2015, a dispus transpunerea dosarului la secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a instanței, reținându-se că natura raporturilor juridice dintre părțieste specifică contractului de mandat reglementat de dispozițiile Legii nr. 31/1990.

Pe rolul secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Dâmbovița, cauza a fost înregistrată la data de 6 octombrie 2015, sub nr. x/2015*.

Prin sentința nr. 1417 pronunțată la 21 decembrie 2018, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul A. și a respins cererea formulată de reclamanta Societatea Energetică Electrica S.A. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtului suma de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a constatatcă,în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ., conform cărora, prescripția dreptului material la acțiune pentru repararea unei pagube care a fost cauză printr-o faptă ilicită, începe să curgă de la datacând păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât pâaguba, cât și pe cel răspunzător de ea, alin. (2) al aceluiași articol de lege prevăzând că, aceste dispozițiilegale se aplică, în mod corespunzător, și în cazul acțiunii în restituire întemeiată pe plata nedatorată.

În cauză, așa cum a rezultat din toate probele administrate, reclamanta a avut cunoștință despre existența pagubei, a cărei reparare o solicită, la data comunicării Raportului de control înregistrat la societatea Electrica S.A. sub nr. x/18.12.2013, conform căruia Curtea de Conturi a constatat faptul că au fost efectuate plăți nelegale către directorul general.

Reclamanta a avut cunoștință de nașterea dreptului său la acțiune în contradictoriu cu pârâtul, la momentul soluției statuate prin Raportul Curții de Conturi, în anul 2013, astfel încât nu se poate aprecia în cauză că, la data formulării prezentei acțiuni în justiție respectiv, anul 2015, s-ar fi depășit termenul de 3 ani stabilit de legiuitor.

În ceea ce privește fondul cauzei, deși reclamanta a susținut că sentința nr. 3132/2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 17.11.2014, îi este favorabilă, instanța nu a reținut susținerile acesteia, câtă vreme nu există la dosar vreo motivare a hotărârii respective care, în opinia reclamantei, ar reprezenta o probă certă, procesul fiind guvernat de principiul disponibilității, ceea ce înseamnă obligativitatea părților de a depune înscrisuri complete și motivate, de care înțeleg să se servească în aflarea adevărului.

Conform art. 159 alin. (1) Codul muncii:

"salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă".

În speța pendinte, pârâtul a beneficiat de adaosuri la salariu pentru un proiect științific coordonat și desfășurat nu în baza contractului individual de muncă, ci în baza unui contract de mandat, cu obiect strict în ceea ce privește proiectul științific, iar sumele încasate pentru acest proiect nu pot avea caracter salarial.

Potrivit art. 3

1

și 3

2

din O.U.G. nr. 79/2008, incidente în cauză, sumele de bani primite de directorul general pentru proiectul amintit, decurg din contractul de mandat, din Hotărârea Consiliului de Administrație și, cel mult pot fi asimilate unor indemnizații pentru activitățile suplimentare efectuate. Pârâtul, ca membru al echipei desemnate pentru desfășurarea și coordonarea proiectului științific, nu a îndeplinit funcția de director general, ci de specialist în domeniul ce viza obiectul contractului de mandat, cooptarea acestuia în rândul membrilor comisiei făcându-se în condiții legale.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta Societatea Energetică Electrica S.A. și pârâtul A..

Prin decizia nr. 317 din 26 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a fost admis apelul principal declarat de reclamanta Societatea Energetică Electrica, fiind schimbată în parte a sentința atacată, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată cu consecința obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 27.765 RON. A fost înlăturată obligația reclamantei de plată către pârât a cheltuielilor de judecată, în apel.

Prin aceeași decizie, s-a respins ca nefondat apelul incident formulat de pârâtul A. împotriva aceleiași sentințe. A fost menținută dispoziția instanței de apel cu privire la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În motivarea soluției, s-a reținut că prima instanță a considerat greșit că reclamanta nu a dovedit soluționarea cu caracter definitiv în instanță a aspectului plății nedatorate deși a fost depusă la dosar sentința nr. x/17.11.2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014 prin care Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată contestația în ceea ce privește măsura Curții de Conturi privind plățile efectuate către directorul general în baza raporturilor juridice deduse judecații, plăți ce fac obiectul prezentului litigiu, reținându-se faptul că nu se poate aprecia că activitatea derulată în cadrul proiectului de investiții de către pârâtul-apelant, activitate ce avea legătură cu atribuțiile sale manageriale, ar excede mandatului, competența acestuia din urmă acoperind toate activitățile care vizează calitatea sa de manager, chiar dacă este vorba de un proiect de investiții finanțat de Comisia Europeană, iar sumele au fost achitate din fondurile alocate pentru acest proiect, fiind încălcate dispozițiile art. 3

2

alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2008.

Nefondată a fost reținută și susținerea apelantului incidental cu privire la soluționarea greșită de către tribunal a excepției prescripției dreptului la acțiune, acesta susținând faptul că, la data promovării acțiunii, termenul de prescripție ar fi fost prescris.

Instanța de apel a reținut că termenul de prescripție în cauză, în lumina dispozițiilor art. 2528 alin. (1) C. civ., a început să curgă la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător, acest moment neputând fi altul decât cel la care reclamanta societate comercială a luat cunoștință de soluția statuată prin raportul Curții de Conturi, înregistrat la societatea Electrica S.A. sub nr. x/18.12.2013 moment față de care, introducerea acțiunii la data de 27.01.2015 s-a situat în interiorul termenului de prescripție.

Au fost înlăturate susținerile apelantului-pârât A. formulate prin apelul incident, în sensul că remunerarea suplimentară nu ar fi avut legătură cu contractul de mandat în baza căruia și-a exercitat calitatea de manager întrucât aceste aspecte au fost soluționate definitiv prin sentința nr. 3132/17.11.2014 pronunțată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 2687/20.06.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

La 14 august 2019, pârâtul A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 317 din 26 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Recurentul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, raportat la art. 1341 C. civ. vizând plata nedatorată coroborate cu dispozițiile art. 3

1

alin. (1)și (2) din O.U.G. nr. 79/2008.

În acest sens, recurentul a precizat că plata sumei litigioase a fost efectuată de reclamantă în două tranșe succesive, respectiv în lunile martie 2011 - 14.861 RON și aprilie 2011 - 20.303 RON, din care suma de 15.436 RON a fost virată cu titlu de contribuții sociale, date care reprezintă și momentele producerii prejudiciului în patrimoniul reclamantei.

S-a învederat că legea aplicabilă în privința prescrierii dreptului material la acțiune era Decretul nr. 167/1958 și nu art. 2528 C. civ., aplicabil începând cu data de 1 octombrie 2011, motiv pentru care se arată că excepția prescripției dreptului material la acțiune trebuia soluționată în conformitate cu dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958.

Arată recurentul-pârât că aprecierea instanței de apel conform căreia, momentul când păgubitul a cunoscut paguba și pe cel răspunzător nu poate fi altul decât acela în care reclamanta a luat la cunoștință de soluția statuată prin raportul Curții de Conturi, se poate interpreta că reclamanta nu cunoștea legea în perioada plăților, aspect care încalcă dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019 pronunțată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție privind data de la care începe să curgă termenul de prescripție, inclusiv pentru acțiunile în restituirea plăților nedatorate.

Raportat la data începerii curgerii termenului de prescriptie de la momentul plății nedatorate respectiv martie și aprilie 2011, recurentul-pârât susține că excepția prescripției dreptului la acțiune, în lumina legii aplicabile, respectiv Decretul nr. 167/1958 și a vechiul C. civ., este de ordine publică putând fi invocată în orice etapă procesuală și chiar din oficiu de instanță, potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, având în vedere că nu sunt analizate apărările formulate de pârât referitoare la inopozabilitatea hotărârilor pronunțate în contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei Curții de Conturi, a prescrierii dreptului material la acțiune dar nici în ceea ce privește la atribuțiile pârâtului stabilite conform contractului de mandat nr. x din 17 februarie 2009.

S-a mai arătat că analiza instanței de apel este insuficientă în privința soluției vizând respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, având în vedere că nu motivează de ce legea aplicabilă este art. 2528 alin. (1) din C. civ., iar nu Decretul nr. 167/1958.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2011 privind C. civ.

Recurentul-pârât a menționat că raportul Curții de Conturi nu reprezintă act sau fapt juridic cauzator de prejudiciu pentru a justifica față de data întocmirii lui, incidența noului C. civ. atât în privința condițiilor plății nedatorate, cât și în privința temeiului de drept al soluționării excepției prescripției dreptului la acțiune.

S-a mai precizat că instanța de apel a încălcat dezlegările date prin decizia nr. 19 din 3 iunie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii privind data de la care începe curgerea termenului de prescripție, inclusiv pentru acțiunile în restituirea plăților nedatorate.

Totodată, recurentul-pârât a subliniat că în cauză au fost încălcate și dispozițiile art. 1534 - 1536 din vechiul C. civ..Astfel, s-a arătat că prestația extracontractuală executată, trebuia remunerată distinct, iar prevederile art. 3

1

alin. (1) și (2), respectiv art. 36

2

din O.U.G. nr. 79/2008 nu erau aplicabile.

La 28 octombrie 2019, intimata-reclamantă Societatea Energetică Electrica S.A a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că, în cauză, criticile invocate de recurent sunt nefondate.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în fața instanței de recurs de către recurentul-pârât, s-a subliniat că, motivele de casare de ordine publică, nu pot fi invocate decât de instanță din oficiu, nu și de părțile cauzei.

La 18 noiembrie 2019, recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei din întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 31 martie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părțile neexercitând acest drept.

Prin încheierea din 27 iulie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 317 din 26 iunie 2019, pronuntată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă și a fost stabilit termen de judecată la data de 17 noiembrie 2020.

Înalta Curte, a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor și a dispozițiilor legale invocate, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmând să îl admită pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, deși recurentul-pârât a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, aceasta va fi avută în vedere ca o apărare de fond întrucât vizează modul de aplicare a dispozițiilor legale care guvernează această instituție fiind o critică ce se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cauză, se constată că reclamanta a formulat o acțiune în restituirea plații nedatorate invocând faptul că prin decizia nr. 3/14.01.2014, emisă de Curtea de Conturi a României s-a stabilit caracterul nedatorat al plăților efectuate către pârât, decizie care a rămas definitivă în urma respingerii contestației care a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, prin sentința nr. 3132/17.11.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 2687/20.06.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în același dosar.

Recurentul-pârât a susținut nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. arătând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce privește apărările formulate referitoare la inopozabilitatea hotărârilor pronunțate în contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei Curții de Conturi, a prescrierii dreptului material la acțiune dar nici cu privire la atribuțiile pârâtului stabilite conform contractului de mandat nr. x din 17 februarie 2009.

În legătură cu modalitatea în care instanța de apel soluționat problema prescripției dreptului material la acțiune, recurentul-pârât a invocat și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, deoarece lipsesc argumentele pentru care legea aplicabilă este art. 2528 alin. (1) din C. civ., iar nu Decretul nr. 167/1958.

Critica este fondată având în vedere că în considerentele deciziei atacate nu sunt dezvoltate argumentele din care să rezulte motivul pentru care prescripția dreptului material la acțiune nu curge de la momentul efectuării plății, apărare formulată de pârât prin apelul incident.

Conform motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere dacă hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Sunt îndeplinite condițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pentru casarea unei hotărâri judecătorești, atunci când în considerentele hotărârii judecătorești recurate nu sunt arătate motivele pentru care au fost înlăturate argumentele părții. O astfel de hotărâre judecătorească nu poate fi verificată în calea de control judiciar, nefiind expus un raționament propriu al judecătorului cauzei care să fi condus în mod logic la adoptarea soluției din dispozitiv.

Raportat la exigențele motivării unei hotărâri judecătorești impuse de art. 425 lit. b) C. proc. civ. se constată că hotărârea nu cuprinde motive din care să rezulte rațiunea pentru care prescripția dreptului material la acțiune nu curge de la momentul efectuării plății, apărare formulată de pârât prin apelul incident, în consecință nu poate fi supusă controlului judiciar, aspect care atrage casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.

În cadrul recursului declarat, recurentul a invocat și motivul de nelegalitate prevăzut de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul căruia a susținut încălcarea sau interpretarea greșită a dispozițiilor privitoare la prescripția extinctivă sub aspectul momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă pentru recuperarea plății considerate nedatorate. În legătură cu acest aspect a învederat faptul că termenul de prescripție curge de la data efectuării plăților, respectiv martie și aprilie 2011, iar nu de la data emiterii deciziei nr. 3/14.01.2014a Curții de Conturi a României. Recurentul-pârât a mai arătat că, în raport de acest moment al plății, sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și nu noul C. civ., cum greșit s-a reținut prin decizia recurată.

Criticile sunt fondate având în vedere că, prin decizia recurată, s-a reținut că momentul de început al curgerii termenul de prescripție extinctivă în materia plății nedatorate este reprezentat de data emiterii deciziei nr. 3/14.01.2014 de către Curtea de Conturi a României.

Prin decizia nr. 3/14.01.2014 a Curții de Conturi s-a constatat o pagubă preexistentă datei emiterii acesteia, prin urmare paguba trebuia și putea să fie cunoscută independent de constatările controlului efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate.

Rezultatul controlului efectuat de Curtea de Conturi a relevat culpa intimatei-reclamante referitor la modalitatea defectuoasă de gestionare a resurselor financiare interne, efect al aplicării greșite a legislației privind acordarea drepturilor bănești personalului propriu.

Motivarea reținută de instanța de apel în sensul că termenul de prescripție pentru restituirea plății nedatorate curge de la data deciziei nr. 3/14.01.2014 a Curții de Conturi întrucât prin aceasta s-a constatat caracterul nedatorat al plății, este greșită, o astfel de ipoteză nefiind reglementată prin dispozițiile privitoare la prescripția extinctivă.

Stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia. În consecință, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi, care este un terț față de raporturile juridice ce s-au derulat între părți și ale cărui observații nu dau naștere unui drept substanțial, de care să se prevaleze reclamanta, ci momentul producerii prejudiciului reprezentat de plățile efectuate de reclamantă cu încălcarea dispozițiilor legale.

Reținerea faptului că, momentul curgerii termenului de prescripție ar fi data la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi, contravine rațiunii existenței prescripției care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale.

Instituția plății nedatorate invocată de către reclamantă, este prevăzută la art. 992 - 993 în vechiul C. civ., aceasta reprezentând un fapt juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestații la care nu era obligată.

Termenul de prescripție în cazul unei acțiuni întemeiate pe plata nedatorată începe să curgă, în condițiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micșorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire.

Deoarece acțiunea în restituirea plății nedatorate este o acțiune personală, aceasta se prescrie în termenul general de 3 ani de prescripție, termen care începe să curgă de la data la care cel care a făcut plata a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul plății nedatorate și persoana obligată la restituire.

Problema relevanței actului de control al Curții de Conturi sau a altui organ cu atribuții de control în ceea ce privește curgerea termenului de prescripție a fost lămurită în jurisprudența recentă a Înaltei Curții de Casație și Justiție, care,prin Decizia nr. 19/2019 a admis recursul în intersul legii formulat de Colegiul de Conducere al Curții de Apel Constanța și, în consecință, a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, respectiv a art. 2526 din C. civ., actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Deși această decizie are în vedere raporturi de muncă, dezlegarea dată este valabilă și în cauză întrucât vizează aceeași problemă de drept, respectiv că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii.

Pentru considerentele arătate, reținând că prin decizia recurată a avut loc aplicarea greșită a legii în privința momentului producerii prejudiciului în patrimoniul reclamantei, Înalta Curte, constată că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 497 teza I din același act normativ, va admite recursul declarat de pârâtul A., va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În rejudecare, cu respectarea art. 501 C. proc. civ., instanța de apel urmează să verifice, în raport de datele la care au fost făcute plățile nedatorate, respectiv martie și aprilie 2011, aplicabilitatea dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și să motiveze conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În consecință, în raport cu soluția pronunțată, analiza celorlalte critici ale recurentei-pârâte întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se mai impune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul pârâtului A. împotriva deciziei nr. 317 din 26 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza,pentru o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 noiembrie 2020.