ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2291/2020

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Călărași la 18 februarie 2016 sub dosar nr. x/2016, reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâta C., au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună:

1.1 Perceperea comisionului de administrare a creditului calculat ca procent raportat la suma împrumutată (art. 5. lit. a) din contractul de credit);

1.2 Dreptul băncii de a decide dacă se va modifica nivelul ratei dobânzii variabile (art. 6. lit. a) din contractul de credit;

1.3 Dreptul băncii de a efectua schimbul valutar în numele ÎMPRUMUTATULUI, dacă este necesar, la cursul de schimb practicat de BANCĂ la data debitării conturilor (art. 9. alin. (1) și art. 10.3.9 din contractul de credit);

1.4. Completarea contractului de credit ce face obiectul prezentei acțiuni cu "Condițiile Generale de Afaceri ale Băncii": art. 18. pct. 6 . "prezentul contract se completează cu Condițiile Generale de Afaceri ale Băncii."

Prin sentința civilă nr. 1520 din 5 iulie 2016, Judecătoria Călărași a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Călărași.

Prin sentința civilă nr. 456/2018 din 8 iunie 2018 a Tribunalului Călărași, secția Civilă, s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de pârâtă.

S-a admis în parte acțiunea și s-au constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei din art. 5 lit. a) din contractul de credit ipotecar nr. x/16.04.2008 referitoare la comisionul de administrare a creditului, caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzută la art. 6 lit. a) referitoare la dreptul băncii de a decide dacă se va modifica nivelul ratei dobânzii din contractul de credit ipotecar menționat.

A fost obligată pârâta la restituirea către reclamante a sumei încasate cu titlu de comision de administrare a creditului de 1.0000% flat calculat asupra sumei creditului, potrivit art. 5 lit. a) din contract. Au fost respinse celelalte capete de cerere formulate de reclamante. A fost obligată pârâta către reclamanta A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.100 RON reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel C., solicitând modificarea sentinței, cu consecința respingerii în tot a acțiunii.

Împotriva sentinței au declarat apel și reclamantele A. și B., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței civile și, rejudecând, admiterea capetelor de cerere respinse de instanța de fond.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 420A/2019 din 8 martie 2019 a respins ca nefondat apelul reclamantelor B. și A. împotriva sentinței civile nr. 456/2018 din 8 iunie 2018, pronunțate de Tribunalul Călărași, secția Civilă, în dosarul nr. x/2016.

A admis apelul pârâtei C., împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, recurentele-reclamante B. și A. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, pe cale de consecință, admiterea apelului reclamantelor, schimbarea în parte a sentinței civile nr. 456/2018 pronunțată de Tribunalul Călărași și respingerea apelului pârâtei, cu consecința menținerii sentinței civile sub aspectul capetelor de cerere admise.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante arată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză.

În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 8 pct. 1 din contract, referitoare la riscul valutar și capătul de cerere referitor la rambursarea ratelor creditului la cursul de schimb CHF/LEU de la data încheierii contractului de credit și restituirea sumelor rezultate din diferența de curs valutar încasate de bancă, apreciază hotărârea recurată ca fiind nelegală pentru următoarele considerente:

În motivarea soluției pronunțate în cauză cu privire la această clauză, instanța de apel reține, în esență, aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzută în dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reprezintă o normă supletivă, dar obligatorie pentru părți, în măsura în care nu se prevede în contract în sens contrar, respectiv acest principiu nu s-ar aplica unui contract, în care părțile ar fi convenit expres să înlăture incidența normei respective sau indirect, în măsura în care părțile ar fi introdus o derogare de la acest principiu, introducând o clauza contractuală de indexare.

Cu privire la acest aspect, solicită să se observe că recurentele nu și-au asumat în mod explicit sau implicit riscul valutar.

Este evident că, norma convențională în discuție s-a stipulat tocmai pentru că în lipsa unei astfel de prevederi, debitorul nu era obligat să restituie datoria în valută, ci doar în specia aflată în curs la data plății, leul românesc, monedă în care consumatorul își încasa veniturile, acesta urmând a înapoia suma numerică împrumutată efectiv, adică valuta convertită în funcție de paritatea ei cu specia aflată în curs la data plății - tragerii creditului (conform art. 1578 C. civ.), fără luarea în considerare a scăderii sau creșterii valorii sale intrinseci dată de puterea de cumpărare a leului.

În ceea ce privește, în primul rând, obligația de informare a consumatorului, o simplă referire la un text legislativ sau la o normă administrativă care prevede drepturile și obligațiile părților nu îndeplinește această obligație de a aduce la cunoștința consumatorului metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri și motivele acestei variații, precum și dreptul său de a rezilia contractul.

Din acest motiv, chiar dacă s-ar aprecia faptul că clauza de indexare, care vizează strict moneda de plată este mecanismul care asigură respectarea principiului nominalismului în ce privește moneda de cont-valuta, excepția prevăzută de art. 1 alin. a) din Directiva 93/13 nu poate fi reținută de plano, întrucât abuzul de putere economică al profesionistului nu este exclus.

La evaluarea caracterului abuziv al unei clauze, trebuie să se aibă în vedere toate circumstanțele relevante ale încheierii contractului" și să se stabilească dacă o atare clauză, a fost cu adevărat negociată, dacă are caracter clar și inteligibil prin raportare la dispozițiile legii speciale.

Suportarea riscului valutar în mod natural de către debitor nu poate fi luată în discuție, pentru că o asumare implicită a riscului valutar are în vedere tranzacția în ansamblul său, tranzacție a cărei natură și consecințe patrimoniale să fie înțelese pe deplin și asumate în mod conștient de către consumator.

Mai susțin recurentele, că banca avea obligația de a asigura o anumită protecție a consumatorului împotriva supraîndatorării, prin mecanisme contractuale specifice. Banca trebuie să se asigure în etapa precontractuală asupra faptului că premisele necesare și avute în vedere pentru eliberarea creditului pot să subziste pe toate durata derulării contractului.

Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor ce fac obiectul cererii de chemare în judecată și, implicit a nulității acestora, înghețarea cursului de schimb CHF la valoarea acestuia de la data încheierii contractului de credit, reclamantele susțin că se impune recalcularea ratelor datorate de la data încheierii contractului și emiterea unui nou grafic de rambursare corelat cu sumele achitate până în prezent și restituirea sumelor încasate necuvenit, ca efect al repunerii părților în situația anterioară.

În ceea ce privește cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor de la art. 9 alin. (1) și art. 10.3.9 din contractul de credit ce face obiectul acestei cauze, cu consecința nulității absolute a acestora, instanțele au apreciat în motivarea soluției pronunțate că acestea nu au caracter abuziv, fiind exprimate în mod clar și inteligibil, împrumutatul fiind în măsură să înțeleagă efectele acestei clauze.

Clauza contractuală referitoare la dreptul băncii de a efectua schimbul valutar în numele împrumutatului, dacă este necesar, la cursul de schimb practicat de bancă la data debitării conturilor este o clauză abuzivă în sensul Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13/CEE a Consiliului, intrând atât sub incidența alin. (1) lit. b) și g) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Mai mult decât atât, această clauză privită în contextul drepturilor și obligațiilor părților stabilite prin contract este abuzivă având în vedere că, împrumutatul are numai obligații, în timp ce banca nu are alte obligații corelative, ci numai drepturi.

În ceea ce privește clauza de la art. 18 pct. 6, se arată că această clauză intră sub incidența alin. (1) lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 cât și a definiției generale a clauzelor abuzive, menționate în articolul 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Întrucât aceste "Condițiile Generale de Afaceri ale Băncii" nu au fost comunicate reclamantelor la momentul semnării contractului, acestea nu au putut cunoaște obligațiile stabilite în sarcina lor prin acestea.

Reaua-credință a băncii rezidă și în faptul că, aceasta și-a rezervat ca mijloc de modificare unilaterală a obligațiilor părților (în defavoarea subsemnatelor) prin stipularea în contractul de credit a aplicabilității în raporturile dintre părți a "Condițiilor Generale de Afaceri ale Băncii", fără a menționa însă că, ar fi avută în vedere versiunea acestor "Condițiile Generale de Afaceri ale Băncii" în vigoare la momentul încheierii contractului (versiune care oricum nu le-a fost comunicată).

De asemenea, cu privire la dobânda creditului ce face obiectul prezentei cauze, recurentele susțin calcularea greșită a tuturor valorilor dobânzii curente datorate de reclamante pe durata derulării contractului și, implicit, constatarea calculării greșite a tuturor valorilor ratelor lunare datorate pe durata derulării contractului, cu referire la capătul 3 al cererii de chemare în judecată, ca o consecință a constatării caracterului abuziv și nulitatea clauzei de la art. I.2.2.1 pct. 2 din Actul Adițional de aliniere, cu referire la capetele 6 și 7 ale cererii de chemare în judecată.

Așa cum rezultă din expertiza efectuată în cauză, formula de calcul a dobânzii lunare datorate de împrumutat, nu respectă formula menționată în contract la art. 6 pct. 2. fiind folosită o altă formulă de calcul a dobânzii lunare în urma căreia valorile dobânzii lunare datorate sunt de 100 ori mai mari decât ar fi trebuit să fie dacă ar fi fost respectată formula agreată de părți în contractul de credit ce face obiectul prezentei cauze.

Acest aspect este dovedit și cu raportul de expertiză efectuat în cauză, având în vedere ca dobânda este exprimată procentual în contractul de credit, respectiv 6,0320% și 3,25%, iar banca a utilizat la stabilirea dobânzii bancare valori absolute, iar nu procentuale.

Astfel, intimata cu rea-credință și în detrimentul consumatorului, a folosit ca pretext Ordonanța de urgență nr. 50/2010 pentru a impune reclamantelor, prin actul adițional (art. I.2.2. I. punctul 2) și modificarea formulei de calcul a dobânzii agreată de părți în contractul de credit bancar ipotecar nr. x/16.04.2008.

În ceea ce privește clauza de la art. 1.2.2.1 pct. 2 din Actul adițional se susține că și aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al acesteia.

Prin urmare, este vorba de o interpretare a clauzelor contractuale, iar nu de o modificare a contractului de credit, iar prin constatarea caracterului abuziv al clauzei din actul adițional care modifică formula de calcul a dobânzii, se va aplica formula de calcul de la art. 6.2 din contractul de credit, ceea ce echivalează cu o obligație de a face.

Cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă, ținând cont de dobânda de referință variabilă LIBOR la 3 luni plus marja băncii de 3,25% și formula de calcul a dobânzii curente de la art. 6 pct. 2. din contract, retroactiv de la data acordării creditului, ca urmare a constatării nulității clauzelor contractuale menționate, se naște obligația băncii de restituire a sumelor încasate în plus cu acest titlu, de la data încasării lor, ca efect al repunerii părților în situația anterioară, plata acestora nefiind datorată.

De asemenea, apreciază greșită motivarea instanței de apel cu privire la clauza de la art. 6, referitoare la dreptul băncii de a modifica nivelul ratei dobânzii, aspect apreciat de instanță, care a condus la admiterea apelului intimatei.

Din interpretarea clauzei, așa cum în mod corect s-a reținut de către instanța de fond, că banca este singura în măsură să decidă cu privire la nivelul ratei dobânzii indiferent de fluctuația indicelui de referință stipulat în contract.

În ceea ce privește, comisionul de administrare de la art. 5 din contract, în mod corect instanța de fond a constatat caracterul abuziv al acestuia.

Nerespectarea cerințelor bunei credințe, referitoare la obligația consumatorului de a achita un comision de acordare este dovedită și de faptul că, introducând acest comision, banca și-a asigurat, în același timp încasarea, în concret, a unei sume de bani ce ar corespunde unei rate a dobânzii care să reprezinte, cu adevărat, echivalentul folosinței capitalului, dar și posibilitatea de a atrage consumatorii afișând o rată a dobânzii mai mică.

Urmare a constatării caracterului abuziv al acestei clauze, se impune restituirea sumei încasate cu titlu de comision, actualizată cu dobânda legală până la data plății efective.

Pentru aceste motive solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

La 7 octombrie 2019, intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal respingerea recursului ca tardiv formulat, constatarea nulității acestuia, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 17 decembrie 2019, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 23 decembrie 2019, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunțată la 12 martie 2020, Înalta Curte a stabilit termen de judecată, în ședință publică la 7 mai 2020, în vederea discutării excepției tardivității formulării recursului, când cauza a fost suspendată de drept, conform art. 63 alin. (1) din Anexa 1 a Decretului nr. 240/2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României.

Prin rezoluția instanței din 19 mai 2020, părțile au fost citate pentru termenul de judecată din 18 iunie 2020, în vederea continuării judecății.

La termenul de judecată din 18 iunie 2020, Înalta Curte a respins excepția tardivității recursului și, față de termenul acordat în ședință publică a constatat admisibilitatea în principiu a recursului. Totodată, față de cererea de suspendare a cauzei formulată de reclamante, în raport cu sesizarea C-81/19 a CJUE a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării recursului până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 21 iulie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurentele-reclamante B. și A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

In cadrul acestui motiv de recurs, recurenții susțin constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 8 pct. 1 din contract, referitoare la riscul valutar, arătând că în contract nu s-a prevăzut clar și inteligibil mecanismul cursului de schimb și diferențelor de valoare pe care consumatorul ar urma să le achite în baza clauzelor de risc valutar și că prin acestea s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractului, fiind astfel încălcată obligația băncii de a-l informa pe consumator, context în care solicită instanței de recurs trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, care să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar și să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanți la cursul CHF/RON valabil la data încheierii contractului și emiterea unui nou grafic de rambursare corelat cu sumele achitate până în prezent și restituirea sumelor încasate necuvenit, ca efect al repunerii părților în situația anterioară.

Criticile recurenților sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Cât privește riscul valutar, acesta ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, dar și în Regulamentul Băncii Naționale a României ne. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Se mai observă că recurenții reiau alegațiile din cuprinsul cererii de apel referitoare la teoria impreviziunii și necesitatea reechilibrării contractului de către instanța judecătorească, context în care se reține că în mod legal s-a apreciat de către instanța de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții; soluție confirmată ulterior și prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reține că recurenții au beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării acestora, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurenții, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenți, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lor cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt reclamanții care doresc stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamanți reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenților și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurenților de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care le-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenți transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

În ceea ce privește critica recurentelor referitoare la cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor de la art. 9 alin. (1) și art. 10.3.9 din contractul de credit ce face obiectul acestei cauze, se constată că, în mod corect, instanțele au apreciat că acestea nu au caracter abuziv, fiind exprimate în mod clar și inteligibil, împrumutatul fiind în măsură să înțeleagă efectele acestei clauze.

În acest sens, se reține că împrumutatul a instituit în favoarea băncii o garanție reală mobiliară asupra soldurilor creditoare și asupra disponibilităților sale bănești din conturile curente deschise la bancă, iar codebitoarele (recurentele) și-au asumat obligațiile contractate de împrumutat în solidar cu acesta, în vederea rambursării creditului.

În acest context, se reține că respectivele clauze nu consacră o putere discreționară băncii de a alege cursul de schimb la care să facă conversia sumelor depuse de reclamanți, fiind vorba de conversia valutară efectuată de bancă în situația în care clientul optează pentru depunerea sumei datorate în altă monedă decât CHF. În această situație, banca nu stabilește în mod discreționar cursul de schimb, ci aplică propriile reguli obiective de conversie a sumelor de bani depuse în altă monedă.

Așadar, acestea reprezintă un tip de clauză-standard subsidiară, care îndrituiește banca să utilizeze, în temeiul acordului prealabil al debitorului împrumutat, disponibilitățile bănești ale acestuia constituite în alte monede decât cea în care s-a acordat împrumutul și de a le converti în valuta CHF la cursul de schimb al băncii, întrucât e vorba de o operațiune internă a acesteia, efectuată între conturile deschise la aceeași instituție bancară, în vederea acoperirii ratelor creditului la scadență și care nu îmbracă un caracter abuziv.

Referitor la critica ce vizează clauza de la art. 18 pct. 6, recurentele arată că această clauză intră sub incidența alin. (1) lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, cât și a definiției generale a clauzelor abuzive, menționate în articolul 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât aceste "Condițiile Generale de Afaceri ale Băncii" nu au fost comunicate reclamantelor la momentul semnării contractului, astfel că, acestea nu au putut cunoaște obligațiile stabilite în sarcina lor.

Această critică este nefondată, urmând a fi respinsă.

Analizând susținerile recurentelor, se constată că în contractele de credit, aceste Condiții generale sunt parte a aceluiași instrumentum ca și condițiile speciale, fiind înmânate clientului și aduse la cunoștința consumatorului încă din faza precontractuală. Prin urmare, contractul încheiat în cauză presupune analiza, atât a condițiilor generale, cât și a condițiilor speciale, parte componentă a contractului de credit agreat de părțile contractante, în funcție de interesele și situația economică a consumatorului.

Așadar, critica invocată de recurente, în sensul că acestea nu au luat cunoștință de Condițiile contractuale generale, întrucât nu li s-ar fi adus la cunoștință, se constată că nu poate fi reținută, în contextul în care, în dispozițiile din finalul convenției asumate de reclamante cu valoare obligatorie prin semnarea acesteia, se face mențiunea expresă a completării cu aceste Condiții generale, cu mențiunea comunicării contractului însoțit de anexele care le cuprindeau, alături de contractul de garantare și de graficul de rambursare.

Prin urmare, cuprinsul clauzei evocate este redactat clar, în termeni lipsiți de echivoc și semnifică o asumare a obligației de plată în condițiile generale ale băncii, iar odată cu agrearea acestora și a elementelor individuale consacrate în condițiile speciale contractuale.

Totodată, se reține că recurentele nu au menționat în ce măsură condițiile generale evocate ar fi putut produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât singura critica viza neindicarea unei date de referință, deși aceasta era determinată evident de data încheierii contractului.

Recurentele critică decizia atacată și cu privire la dobânda creditului ce face obiectul prezentei cauze, susținând calcularea greșită a tuturor valorilor dobânzii curente datorate pe durata derulării contractului și, implicit, constatarea calculării greșite a tuturor valorilor ratelor lunare datorate pe durata derulării contractului, cu referire la capătul 3 al cererii de chemare în judecată, susținând că pârâta s-a folosit de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 pentru a modifica abuziv formula de calcul a dobânzii variabile.

Acest aspect rezultă din expertiza efectuată în cauză, recurentele considerând că formula de calcul a dobânzii lunare datorate de împrumutat, nu respectă formula menționată în contract la art. 6 pct. 2. fiind folosită o altă formulă de calcul a dobânzii lunare în urma căreia valorile dobânzii lunare datorate sunt de 100 ori mai mari decât ar fi trebuit să fie dacă ar fi fost respectată formula agreată de părți în contractul de credit ce face obiectul prezentei cauze.

Aceste susțineri sunt nefondate, urmând a fi înlăturate.

Astfel, în art. 6.1 din contractul de credit încheiat între părți s-a stabilit o dobândă variabilă de 6,0320 % compusă din indicele de referință Libor/Euribor/Bubor 3M la care se adaugă marja de 3,2500 % fiind revizuibilă în datele de 25 martie, 25 iunie, 25 septembrie și 25 decembrie în funcție de indicele de referință determinat în funcție de moneda creditului.

În cuprinsul art. I 2.2.1 din actul adițional privind dobânda curentă s-a stipulat la fel ca și în contractul inițial rata dobânzii variabile compusă din indicele LIBOR la 3 luni plus marja băncii în cuantum de 3,25%.

Din analiza raportului de expertiză contabilă s-a reținut că într-adevăr pe perioada derulării contractului pârâta a aplicat aceeași marjă de 3,25, aspect susținut de aceasta prin apărările formulate.

În aceste condiții, se constată că formula de calcul a dobânzii contractuale (Libor + marjă 3,25%) și procentul de dobândă variabilă prevăzut în contract de 6,0320% au rămas nemodificate, instanțele apreciind în mod corect ca fiind neîntemeiat capătul 3 al cererii de chemare în judecată prin care se solicita să se constate calculul greșit al valorilor dobânzii.

Totodată, se reține și faptul că în graficul de rambursare s-a menționat cuantumul ratelor lunare ce urmau a fi plătite, rate în care este inclusă și dobânda, iar împrumutatul și-a însușit acest grafic, deci inclusiv cuantumul dobânzii, prin semnarea acestui grafic. Fiind de acord cu suma respectivă nu se poate susține că aceasta a fost calculată greșit pentru că astfel s-ar încălca principiul forței obligatorii a contractului.

Susținerea recurentelor, potrivit căreia, banca ar fi perceput greșit dobânda contractuală în temeiul formulei de calcul din actul adițional, se constată că este nefondată, urmând a fi respinsă.

Prin aliniere la O.U.G. nr. 50/2010, atât în contract, cât și în actul adițional s-a prevăzut o formulă de calcul a dobânzii prin raportare la o perioadă anuală de 360 zile, valoarea dobânzii din contract rezulta din înmulțirea procentului de dobândă cu zilele anului calendaristic într-o modalitate explicitată matematic în convenție.

Din această perspectivă, se constată că singura diferență dintre cele două formule de calcul era determinată de exprimarea numărului de zile dintr-un an (360), reclamante necriticând raportarea la o perioadă de 360 zile în loc de 365/366 zile.

Așadar, urmare a modificării contractului, prin alinierea la O.U.G. nr. 50/2010, se constată că nu poate fi luată în considerare ca argument pentru formula de calcul a dobânzii mai avantajoase pentru debitor, indicarea valorii de 36.000 din clauza de la art. 6 pct. 2 stipulată inițial, care în mod evident se referea tot la zilele dintr-un an calendaristic, având în vedere, în realitate, aceiași factori stabiliți contractual.

În acest context, se constată că s-au apreciat neîntemeiate capetele de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv a clauzei referitoare la formula de calcul a dobânzii din actul adițional și constatarea nulității absolute (capetele de cerere 6 și 7).

În ceea ce privește comisionul de administrare de la art. 5 din contract, recurentele susțin că în mod corect instanța de fond a constatat caracterul abuziv al acestuia, contrar reținerilor instanței de apel.

Recurentele susțin că prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percepe acest comision.

Instanța supremă reține că instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și a reținut, contrar susținerilor recurentelor, că din chiar denumirea comisionului, ca fiind "de administrare", se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar și inteligibil exprimată.

În ceea ce privește pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, este de subliniat că instanța de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Contractul de credit specifică prestațiile băncii și rațiunea perceperii acestui comision. Obligația de plată a comisionului de administrare urmărește să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operațiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care acest comision a fost perceput de către bancă pentru administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, aspect cunoscut de către reclamante, care au avut și posibilitatea de a prefigura atât condițiile de percepere a comisionului, cât și contraprestația băncii în schimbul acestuia.

Instanța de apel, schimbând hotărârea primei instanțe, a reținut că reclamantele au fost informate atât cu privire la obligația de plată a comisionului de administrare, valoarea acestuia, metoda de calcul și data perceperii acestuia rezultând din stipulațiile contractuale, context în care acestea au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Acesta este raționamentul care a fundamentat soluția pronunțată și din perspectiva statuărilor cu privire la faptul că, deși nu se poate reține aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 cu privire la exprimarea clauzei într-un limbaj ușor inteligibil, întrucât nu sunt detaliate serviciile prestate de către bancă pentru încasarea acestui comision, totuși nu se poate reține nici îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege cu privire la existența caracterului abuziv al comisionului de administrare.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-reclamante B. și A. împotriva deciziei civile nr. 420 A din 8 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-reclamante B. și A. împotriva deciziei civile nr. 420 A din 8 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2020.