ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2272/2020

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 iunie 2016, sub număr de dosar x/2015, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, reclamanta A. le-a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. și B. S.A. - Sucursala Titan, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale care se referă la comisionul de acordare - art. 2.1 și să se dispună restituirea sumei de 1.150 CHF; să se constate "caracterul abuziv practicat de bancă în extrasul de cont din data de 28.12.2007" prin folosirea unui curs euro leu diferit de cel practicat de BNR și restituirea diferenței în cuantum de 6.984,07 RON; să se constate caracterul abuziv al clauzelor privind efectuarea plăților în moneda creditului și suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar, să se constate nulitatea absolută a acestor clauze și să se dispună înghețarea cursului de schimb CHF-RON pentru efectuarea plăților la valoarea de la data încheierii contractului de credit bancar ipotecar nr. x (28.12.2007), pentru suma de 115.000 CHF, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, precum și restituirea sumelor plătite în plus de către reclamantă, actualizate cu indicele de inflație.

Prin sentința civilă nr. 15435 din 9 noiembrie 2015, Judecătoria Sector 3 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2016

Prin sentința civilă nr. 1456 din 2 martie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul x/2016, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B., și B. S.A. - Sucursala Titan, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 2051/2017 din 24 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantei.

A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2051/2017 din 24 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și rejudecând pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

Solicită să se constate ca fiind întrunite cumulativ condițiile implementate de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reclamanta acționând de pe o poziție inegală, în raport cu operatorul financiar-bancar, contractul de credit încheiat fiind unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, consumatorul neavând posibilitatea de a negocia nici o clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă de către bancă, motiv pentru care, instanța națională poate să aprecieze asupra caracterului abuziv al clauzelor stipulate din contractul perfectat.

De asemenea, făcând aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, urmare constatării caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contract, cu privire la care a solicitat constatarea caracterului, solicită a se dispune derularea în continuare a contractului cu excluderea efectelor produse de reglementarea abuzivă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, prin raportare la prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, recurenta-reclamantă susține, în esență, că banca a încălcat obligația de informare, consultare și avertizare a consumatorului, obligație anterioară încheierii contractului.

Art. 25 lit. b) din Codul Consumului, arată recurenta, obligă prestatorul de servicii să presteze numai servicii care nu afectează viața, sănătatea sau securitatea consumatorilor ori interesele economice ale acestora.

Un credit în moneda cu cele mai mari proprietăți de apreciere pe perioade de turbulență poate afecta interesele economice ale unui consumator.

Or, banca, apreciază recurenta, a utilizat o practică comercială înșelătoare atunci când a vândut un produs, promovându-i diverse calități, unele fictive, ascunzându-i principalul dezavantaj.

Stabilitatea francului elvețian era o ficțiune, pe când aprecierea în timpul turbulențelor era o certitudine. Faptul că banca a ascuns această trăsătură a francului elvețian reprezintă o practică comercială înșelătoare.

În sarcina instituțiilor de credit obligații pozitive, de informare, avertizare și consiliere, obligații care sunt plasate anterior încheierii contractului de credit.

Nerespectarea de către instituțiile de credit a obligațiilor de informare, consiliere și avertizare anterior încheierii contractelor de credit cu reclamantul-consumator reprezintă o încălcare a legii și circumstanțiază săvârșirea unei fapte ilicite de natură a atrage nulitatea clauzelor referitoare la obligația împrumutatului la restituirea creditului în franci elvețieni la paritatea LEU-CHF de la data achitării fiecari rate, precum și a clauzelor vizând suportarea riscului valutar de împrumutatul-consumator.

Comercializarea unui astfel de produs și introducerea în contract a unor astfel de clauze, coroborate cu nerespectarea obligațiilor precontractuale creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului și constituie o încălcare a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Temeiul juridic general al existenței obligației de informare rezidă și din interpretarea extensivă a art. 970 alin. (1) C. civ. de la 1864:

"Convențiile trebuie executate cu bună-credință".

Obligația de informare ce incumbă profesionistului impune ca informarea consumatorului să fie completă, art. 44 și art. 45 din Codul Consumului, art. 18 și art. 19 din O.G. nr. 21/1992, informarea să fie clară, art. 44 și art. 47 din Codul consumului, art. 18 și art. 19 din O.G. nr. 21/1992, informarea trebuie să fie neechivocă, corectă și actualizată.

Referitor la caracterul clar și inteligibil al clauzei, Curtea a arătat că, prezintă o importanta esențială pentru respectarea cerinței privind transparenta aspectul dacă în contractul de împrumut se indica în mod transparent motivul și particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să prevadă pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îi privește.

Prevederile referitoare la suportarea riscului valutar de către consumator nu au fost inteligibile.

Un produs de creditare într-o monedă volatilă, implicând riscuri semnificative, incontestabile și incontrolabile, impuneau băncii respectarea acestei obligații precontractuale de informare, precum și a obligațiilor de consiliere și avertiare.

În opinia recurentei-reclamante art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că noțiunea "obiectul principal al contractului", în sensul acestei dispoziții, include o clauză contractuală, precum cea în discuție în litigiul principal, inserată într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină, care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale și potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeași monedă străină în care a fost contractat, având în vedere că această clauză stabilește o prestație esențială care caracterizează acest contract.

În ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare în cuantum de 1.150 CHF, reprezentând 1 % din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării contractului, clauza prevăzută în Condițiile Speciale ale convenției de creditare încheiate, recurenta susține, în esență, că, pentru a se constata existența unei clauze este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; prin ea însăși o astfel de clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.

Or, în mod nelegal și netemeinic instanța a reținut că inserarea unei asemenea clauze, în sensul stipulării obligației de plată, o singura dată, a unui comision din valoarea creditului nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Aceasta întrucât, nu valoarea economică interesează pentru a determina caracterul abuziv al clauzei contractuale contestate, ci dezechilibru juridic, în raport de faptul că, la data încheierii contractului, 28.12.2007, legiuitorul nu permitea perceperea de către profesionist a comisionului de acordare.

Raportat la prevederile art. 15 din Legea nr. 190/1999, comisionul de acordare/administrare perceput, apreciază recurenta, nu poate fi considerat ca făcând parte din cheltuielile aferente documentației de credit, atât din cauza denumirii, cât și naturii lui, care nu fac trimitere la întocmirea vreunui document necesar acordării creditului.

Comisionul este considerat ca fiind lipsit de cauză, întrucât banca nu a prestat un serviciu suplimentar care să justifice această remunerație.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 8 iunie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 5 octombrie 2018, a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 1 martie 2019.

La termenul de judecată din 1 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2051/2017 din 24 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La 22 iulie 2020, intimata B. S.A. a depus o precizare prin care a arătat că, urmare a finalizării tranzacției dintre acționarul majoritar al B. S.A. Membră a Grupului Național Bank of Greece și C. S.A., noua denumire a intimatei este B. S.A., sens în care a anexat copie a certificatului de înregistrare.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 11 noiembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Deși recurenta-reclamantă A. nu și-a încadrat criticile în temeiul de drept al art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., se apreciază că anumite susțineri pot fi analizate din perspectiva motivului de recurs reglementat de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă acest motiv nu-și găsește incidența, criticile recurentei-reclamante fiind nefondate.

Cu referire la clauza contractuală de risc valutar pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv, este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri, aspect reținut în mod corect a rețiut de instanța de apel.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Din Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva B. S.A.rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva B. S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva B. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi".

Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanți, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

S-a reținut cu justețe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva B. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru reclamantă, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință etc.

Cu atât mai mult recurenta-reclamantă nu poate invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de către prima instanță de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Sunt nefondate și criticile referitoare la greșita soluționare a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei vizând comisionul de administrare.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Se impune precizarea faptului că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancționeze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul și nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noțiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzei contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în cauză, instanța de apel a reținut cu justețe că scopul perceperii comisionului de administrare rezultă din chiar denumirea sa, respectiv activitatea de administrare a creditului, activitate cu caracter complex, vizând diferite costuri și resurse implicate de bancă.

S-a reținut corect că acest comision nu are caracter abuziv, întrucât convenția părților sub acest aspect este clară și inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului, reclamanta deținând toate datele necesare pentru a determina întinderea obligației de plată în privința acestui comision, încă de la momentul încheierii contractului.

Nu poate fi avută în vedere nici interpretarea dată de recurentă dipozițiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999.

Potrivit art. 15 din Legea nr. 190/1999 (în forma în vigoare la data încheierii contractului dedus judecății), în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și altor garanții, după caz. Textul legal evocat se referă exclusiv la acele cheltuieli aferente încheierii contractului și anterioare acestui moment, astfel cum rezultă din chiar redactarea textului de lege, nu și la comisioanele creditului.

Este de necontestat că noțiunea de "comision" nu se identifică cu noțiunea de "cheltuieli", comisionul presupunând acordarea unei remunerații pentru un serviciu prestat, acesta fiind și cazul clauzei contestate în speță.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, dispoziția legală nu poate fi interpretată în sensul că legiuitorul a intenționat să interzică comisioanele percepute de instituția de credit în schimbul serviciului financiar contractat, comisioane care intră în categoria costurilor creditului.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că decizia recurată este la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2051/2017 din 24 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2051/2017 din 24 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2020.