ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2099/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23.11.2015, la Judecătoria Tg-Jiu, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele S.C. C. S.A. și D., solicitând instanței ca, prin sentința ce va pronunța, să dispună:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, Directiva 93/13, art. 1271, art. 1254 C. civ. și art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 2688/2016 din 7 aprilie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Târgu Jiu, secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj, secția I civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția I civilă la 13 mai 2016 sub nr. x/2016, iar prin încheierea din 5 iulie 2016 s-a admis excepția necompetenței funcționale a secției I Civilă a Tribunalului Gorj și s-a declinat competența de soluționare a cererii, în favoarea secției a II-a Civile a Tribunalului Gorj.

Pe rolul Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă cauza a fost înregistrată la 15 iulie 2016, sub nr. x/2016*.

Prin sentința civilă nr. 75 din 19 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. împotriva pârâtelor C. S.A. și D.., s-a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.1 din contract, s-a dispus înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU și efectuarea plăților în temeiul contractului la valoarea de la data încheierii acestuia, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, urmând ca pârâtele să restituie reclamanților sumele plătite în plus aceștia și au fost respinse restul capetelor de cerere.

Împotriva acestei sentințe la data de 10 ianuarie 2017 a declarat apel pârâta C. S.A., apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București la 2 februarie 2017.

Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 888/2017 din 15 noiembrie 2017 a admis apelul declarat de pârâta S.C. C. S.A., împotriva sentinței nr. 75 din 19 septembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în sensul că a fost schimbată în parte sentința și, în consecință:

A fost respinsă cererea privind constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute de art. 5.1 din contract privind înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU și efectuarea plăților la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, precum și restituirea reclamanților a sumelor plătite în plus de aceștia.

Au fost menținute dispozițiile sentinței privind respingerea celorlalte capete de cerere, fiind obligați intimații-pârâți la 1.500 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat redus către apelantă.

Prin încheierea din 19 decembrie 2017 a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă s-a dispus din oficiu îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 888/2017 din 15 noiembrie 2017, în sensul că în loc de "Definitivă" s-a trecut "Cu drept de recurs", iar calitatea intimaților A. și B. a fost menționată corect "reclamanți", în loc de "pârâți".

Împotriva acestei decizii, recurenții-reclamanți A. și B. au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar în urma rejudecării, respingerea apelului formulat de pârâtă, admiterea apelului reclamanților și menținerea în rest a hotărârii instanței de fond ca fiind temeinică și legală. Cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții consideră că instanța de apel a apreciat si interpretat în mod greșit cauza dedusă judecății, din perspectiva prevederilor de drept comun, întrucât instanța a fost învestită cu o cerere în constatarea caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, iar din această perspectivă contractul trebuia analizat, cu precădere din perspectiva Legii nr. 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CEE, a jurisprudenței CJUE, precum și a jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție.

In acest sens, recurenții susțin că în speță sunt aplicabile doar dispozițiile Legii nr. 193/2000 și dreptul CJUE, având în vedere considerentele Înaltei Curți reținute în Decizia nr. 2186 din 12 iunie 2014 pronunțată în recurs, prin care a hotărât că în situația în care prin acțiune se solicită să se constate caracterul abuziv al clauzelor privind mecanismul de modificare a dobânzii și a comisioanelor dintr-un contract de credit, instanța trebuie să analizeze contractele din perspectiva legislației privind protecția consumatorilor, iar nu din perspectiva dreptului comun și să stabilească în ce măsură aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil,dacă lipsa unei asemenea exprimări nu înseamnă, de fapt lipsa negocierii și existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, precum și încălcarea exigențelor bunei-credințe prin introducerea acestor clauze, inexistența unei astfel de analize echivalând cu o deplină nelămurire a situației de fapt, ceea ce impune casarea hotărârii pronunțate.

În acest context, recurenții susțin că în mod greșit a reținut instanța de apel că respectivele clauze contestate ar fi fost negociate, având în vedere că în cauză contractele încheiate cu profesioniști erau preformulate, astfel că, acestora din urmă le revenea sarcina să dovedească faptul că au negociat cu reclamanții aceste clauze din contract.

Mai susțin recurenții, că Înalta Curte a precizat, prin decizia nr. 3864/2014, că nici simpla informare a reclamanților în legătură cu prevederile contractului nu echivalează cu negocierea acestuia, jurisprudența CJUE statuând că astfel de contracte de adeziune, sunt prezumate a fi nenegociate, cât timp, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, clauza a fost prestabilită unilateral de profesionist, fiind de datoria acestuia de a prezenta probe în sensul negocierii clauzei, ceea ce în speța de față nu s-a întâmplat.

Așadar, în mod greșit, instanța de apel a reținut că la semnarea contractului recurenții ar fi consfințit la suportarea riscului valutar, având în vedere că aceștia nu au negociat cu banca nici o clauză, în afară de suma împrumutată stipulată în CHF și durata creditului, așa încât nici clauzele contestate ca fiind abuzive, intimata nu a făcut dovada negocierii acestora, întrucât negocierea nu este un act formal, ci trebuie să fie efectivă, concretizată printr-un înscris care să constituie un mijloc de probă, iar din această perspectivă s-a reținut greșit că nu este îndreptățită cererea reclamanților de revenire la cursul istoric între francul elvețian și leu.

Astfel, se susține că, în mod greșit instanța de apel nu a reținut că banca nu a atenționat clienții asupra riscurilor creditării, întrucât ca profesionist aceasta avea obligația de informare a clientului cu privire la riscurile asumate, aspect ce îi îndreptățește pe recurenți să revină la un cursul istoric de la data încheierii contractului de credit.

Mai susțin recurenții că, clauzele abuzive evocate sunt lovite de nulitate absolută, întrucât dispozițiile legale referitoare la acestea ocrotesc un interes general, aspectul fiind deja consacrat în jurisprudența națională și comunitară, în sensul că normele prevăzute de Legea nr. 193/2000 ocrotesc un interes public, clauzele abuzive sunt lovite de nulitate absolută, iar pe de altă parte, legea abilitează anumite instituții, respectiv instanțele de judecată să cenzureze contractul.

De aceea o astfel de acțiune este imprescriptibilă, întrucât apără un interes actual, legitim ce trebuie ocrotit de societate .

Așadar, instanța de apel era obligată să constate că banca nu a acționat cu bună-credință, aceasta având obligația de a explica clienților riscurile ce urmează a fi asumate, prin a pune la dispoziția acestora informațiile necesare, astfel încât, reclamanții să aibă posibilitatea de a evalua consecințele economice ale contractării creditelor.

Astfel, în aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual, instanța trebuia să aibă în vedere criteriul echivalentei prestațiilor, fapt ce presupune existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de părți, ori clauza de risc valutar, care incumba în mod exclusiv consumatorilor, denaturează raportul juridic obligațional prin îndatorarea excesivă a consumatorului și conferirea unui avantaj economic vădit disproporționat băncii.

În acest context, se susține că, suma împrumutată, dobânda, precum și comisioanele percepute pentru creditul acordat sunt în franci elvețieni la cursul de schimb din momentul plății, determinând astfel, pe fondul dublării valorii de schimb a CHF, un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de către părți, respectiv creșterea nejustificată a beneficiilor băncii, în dauna consumatorilor, cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale.

Aceste clauze nu au fost negociate cu reclamanții, ele provocând un dezechilibru substanțial în ce privește obligațiile contractuale asumate, nefiind informați de bancă asupra consecințelor pe care un astfel de contract le poate avea, pe o perioada atât de mare, având în vedere obligațiile ce le reveneau în acest sens, iar banca fiind un profesionist nu poate să invoce necunoașterea unor probleme elementare în domeniul evoluției unei monede pe care o folosește în interes propriu, respectiv CHF.

Din această perspectivă, apare ca abuzivă clauza care transferă întreg riscul contractual asupra reclamanților, deoarece în contract nu se prevăd clauze care să reglementeze o astfel de situație, deși banca cunoștea faptul că acest curs inițial nu se va păstra și că va evolua, bineînțeles, în folosul băncii, prin creșterea lui.

Mai susțin recurenții, că nu este abuziv faptul că s-a prevăzut acordarea unui credit în CHF, ci faptul că s-a urmărit ca întregul riscul valutar să fie preluat de împrumutați, pentru că nu se face vorbire în contract de fluctuația cursului valutar, cum ar fi fost corect legal și nu sunt reglementate situațiile în care acest curs scade sau crește și ce se va întâmpla cu obligațiile părților în acest caz, în acest sens pronunțându-se CJUE în cauza C-186/16, Andriciuc.

S-a ajuns astfel la situația în care reclamanții să suporte obligații pe care nu și le-au asumat la încheierea contractului, respectiv să achite rate aproape cu 100% mai mari, în acest caz culpa aparținând băncii care, având calitatea de profesionist, nu a informat împrumutații cu privire la riscurile contractului.

Astfel, în art. 18 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, în vigoare la data încheierii contractului, se arată că, consumatorii au dreptul de a fi informați în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională, în conformitate cu interesele lor între produsele și serviciile oferite și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină securitate.

In speță, recurenții apreciază că instanța de apel trebuia să rețină aplicarea Deciziei CJUE, pronunțată în Cauza-C26, Kasler și Kaslerne Rahai, ale cărei considerente sunt prezentate în continuare, prin care Curtea a stabilit că plata, în cadrul ratelor împrumutului, a sumelor care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare (utilizat pentru calcularea ratelor) și cursul de schimb la cumpărare al monedei străine (utilizat pentru deblocarea împrumutului), nu poate fi considerată ca fiind o "remunerație" pentru serviciile băncii împrumutătoare. Deci, clauzele care au un caracter accesoriu (cum ar fi moneda și modalitatea de plată) în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii de "obiect principal al contractului", în sensul art. 4 alin. (2) din Directivă.

Așadar, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, recurenții apreciază că se impunea ca instanța de apel să mențină soluția instanței de fond constatând că se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespundă manifestării de voință în sensul angajării în acest raport juridic.

În raport cu dispozițiile art. 966-970 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii contractului dintre părți, din interpretarea cărora rezulta că părțile trebuie să acționeze cu bună-credință, atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe parcursul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligație, distribuția între părți a pierderilor beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valorii CHF față de moneda națională, apare ca o soluție justă și echitabilă pentru că obligațiile părților trebuie să se întemeieze pe o cauză licită și morală, conform dispozițiilor art. 968 din C. civ.

Prin urmare, luând în considerare faptul că schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, iar reclamanții nu au avut cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului față de francul elvețian, aceștia consideră că revizuirea efectelor contractelor corespunde acordului de voința al părților, întrucât valorizarea CHF- ului dincolo de anumite limite, deturnează contractele de la scopul în vederea cărora au fost încheiate, schimbând natura acestora, astfel că, executarea lor în contextul actual nu mai corespunde voinței concordante a părților.

În acest context, se susține că efectuarea plăților în valută presupune suportarea unor costuri suplimentare pentru împrumutați prilejuite de schimbul valutar, cu consecința împovărării consumatorilor, determinând astfel o creștere a caracterului oneros al obligațiilor asumate de aceștia, fapt contrar principiului echității și bunei-credințe, care trebuie să guverneze executarea contractelor. În acest sens sunt prezentate considerentele Deciziei nr. 3864/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Mai susțin recurenții, că greșit instanța de apel a apreciat ca principiul nominalismului, invocat de apelanta-pârâtă, are prioritate în analiza pe care instanța a făcut-o clauzei în litigiu cu nerespectarea reglementarilor comunitare și naționale privind clauzele abuzive, întrucât în cauză nu ne aflăm pe tărâmul dreptului comun, ci în domeniul special al protecției consumatorului și mai precis, în domeniul clauzelor abuzive din contractele încheiate de consumatori persoane fizice cu furnizorii de servicii, cu profesioniștii.

Cu această motivare greșită a dispus instanța de apel respingerea capătului de cerere privind calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a CHF, de la momentul încheierii contractului până la achitarea creditului și finalizarea contractului și nu a apreciat că tot ce s-a plătit în temeiul unei clauze abuzive, lovită de nulitate absolută, trebuie să fie restituit.

De asemenea, se arată că în mod greșit instanța de apel nu a apreciat că pârâta nu a ținut cont de Norma BNR nr. 17/2003 care prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui, prin organizare de control a activității de creditare, obligație prevăzută tocmai pentru a exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumatori, iar o măsură în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerințelor echității și bunei credințe. Această prevedere exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumatori, iar o măsura în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsura ce corespunde cerințelor echității și bunei-credințe.

Așadar, recurenții susțin că s-a produs o schimbare fundamentală a condițiilor de contractare, întrucât în prezent împrumutații sunt obligați la prestații vădit disproporționate față de cele în considerarea cărora și-au manifestat voința de a contracta. Prin urmare, au caracter abuziv clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricărei plăți în moneda creditului cu suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar.

Mai susțin recurenții că, este abuzivă și clauza prin care se prevede că împrumutatul mandatează banca necondiționat, irevocabil, să debiteze, la libera sa apreciere, contul curent deschis la bancă, iar dacă moneda acestui cont diferă de moneda în care a fost acordat împrumutul sau în care sunt datorate celelalte sume, banca este autorizată expres să utilizeze disponibilitățile respective pentru a cumpăra o suma egală cu cea în moneda sumelor datorate, aplicând rata de schimb a băncii și poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării și alte taxe.

În opinia recurenților, se susține caracterul abuziv al clauzei evocate, pentru că obligă pe împrumutat să suporte cursul de schimb al băncii, banca impunând propriul curs de schimb, împrumutatul având obligația stabilită de bancă să achite ratele în moneda creditului și să cumpere această moneda de la bancă, în condițiile în care clauza nu a fost negociată și provoacă un grav dezechilibru contractual, împovărând de fapt și mai mult pe împrumutat.

Prin urmare, recurenții apreciază că se impune admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

Prin întâmpinarea depusă la data de 2 aprilie 2018, intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Prin încheierea din 21 ianuarie 2019, Înalta Curte a reținut că prin sentința civilă nr. 1899 din 21 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2018 intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a fost preluată prin absorbție de către E. S.A., sens în care a dispus citarea, în calitate de intimata-pârâtă, a E. S.A..

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 3 mai 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 10 mai 2018, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 14 iunie 2018, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluționarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin rezoluția instanței din 24 octombrie 2018, s-a fixat termen la 13 decembrie 2018, în temeiul art. 520 C. proc. civ., având în vedere că dosarul nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost soluționat prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018.

Prin încheierea din 13 decembrie 2018, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluționarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin cererea formulată la 4 martie 2019, recurenții au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, având în vedere soluționarea dosarului nr. x/2018, care a determinat suspendarea prezentei cauze.

Prin încheierea pronunțată la 7 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a repus cauza pe rol și a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 888/2017 din 15 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă și a acordat termen la data de 9 mai 2019.

Prin încheierea pronunțată la 9 mai 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 21 iulie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenții susțin constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5 pct. 1 din contract, referitoare la riscul valutar, arătând că în contract nu s-a prevăzut clar și inteligibil mecanismul cursului de schimb și diferențelor de valoare pe care consumatorul ar urma să le achite în baza clauzelor de risc valutar și că prin acestea s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractului, fiind astfel încălcată obligația băncii de a-l informa pe consumator, context în care solicită instanței de recurs trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, care să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar și să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanți la cursul CHF/RON valabil la data încheierii contractului și emiterea unui nou grafic de rambursare corelat cu sumele achitate până în prezent și restituirea sumelor încasate necuvenit.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive a fost încheiat la data de 13 iulie 2007, contractul de credit nr. x/13.07.2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Aserțiunile recurenților în susținerea posibilității denominării în moneda națională a creditului nu pot fi primite față de faptul că, potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare curente și de capital, așa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenți și nerezidenți, în valută și în moneda națională (leu).

Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operațiunile valutare se numără și rambursarea creditelor/a împrumuturilor.

Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operațiunile valutare sunt încasările, plățile, compensările, transferurile, creditările, precum și orice tranzacții exprimate în valute, putând exista operațiuni valutare între rezidenți și nerezidenți, operațiuni valutare curente, operațiuni valutare de capital și operațiuni valutare între rezidenți.

În consecință, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidență că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Prin acțiunea promovată recurenții au solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, în contextul în care aceștia au beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării acestora, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurenții, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenți, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lor cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt reclamanții care doresc stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamanți reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenților și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurenților de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care le-a fost pus la dispoziție creditul.

Din perspectiva celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu poate fi reținută critica recurenților în sensul ignorării de către instanța de apel a legislației speciale din domeniul protecției consumatorului, aplicând prioritar dispozițiile de drept comun. Așa cum s-a arătat în considerentele expuse anterior, chiar Curtea Europeană face trimitere la normele generale cu caracter supletiv reținând incidența acestora în contractul încheiat de un consumator, în condițiile în care clauza pretins abuzivă reia norma de drept intern.

Față de cele prezentate, având în vedere dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenți transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Mai susțin recurenții caracterul abuziv al clauzei 5.11 din contract, pentru că obligă pe împrumutat să suporte cursul de schimb al băncii, banca impunând propriul curs de schimb.

Înalta Curte reține că susținerile vizând cuantumul abuziv al clauzei 5.11 din contractul de credit sunt invocate direct în calea extraordinară de atac, în fața primei instanțe fiind supuse analizei doar clauzele prevăzute de art. 4.1 lit. b) și f) și 5.1.

În consecință, având în vedere dispozițiile art. 494 C. proc. civ. raportat la art. 478 alin. (3) C. proc. civ., aceste susțineri nu vor fi analizate, reprezentând o nouă cerere ce nu poate formulată direct în calea extraordinară de atac.

Deși recurenții-reclamanți au invocat în susținerea cererii motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există critici formulate, care să poată fi supuse controlului de legalitate din perspectiva acestui caz de casare.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 888/2017 din 15 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 888/2017 din 15 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. și E. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.